Sofiştii „buni”
Revista Dilema veche a dedicat un număr recent noţiunii de elită. [1] În materialul publicat, elita este definită aproape exclusiv ca un corp de specialişti, de indivizi deveniţi indispensabili prin competenţa lor remarcabilă. Întrucît din această definiţie lipseşte orice raportare a elitei la adevăr şi, implicit, la viaţa virtuoasă, cred că ne putem întreba dacă nu cumva ceea ce ne propune agenda Dilemei vechi este mai degrabă o clasă de experţi. [2] Şi, de vreme ce elita se defineşte în absenţa acestei raportări fundamentale, este inevitabil ca ea să ajungă duplicitară, aşa cum ne-a demonstrat-o recenta ei surditate verbală provocată de cartea Martei Petreu despre Nae Ionescu şi Mihail Sebastian. [3] Numai că, dacă noţiunea de elită, adică de exemplaritate, este desprinsă de adevăr, urmează că singura competenţă care defineşte efectiv „elita” constă în disimularea adevărului. Cine ştie dacă nu cumva tocmai rotirea ameţitoare a dervişului-sofist printre adevăruri este cea care antrenează învîrteala cotidiană a populaţiei printre fragmentele de sens?Un astfel de dans caracteristic ne oferă dl. Andrei Pleşu care, după ce s-a arătat surprins de faptul că un teolog creştin ar putea face teologie făcînd abstracţie de Biblie, deci de fundamentul credinţei sale, [4] încearcă să limiteze daunele pe care le-ar putea produce un profesor de religie convingător, plasînd materia „Religie” în aria cuprinzătoare şi, mai ales, inofensivă, a „culturii generale”. [5]
Problema din articolul domnului Pleşu despre educaţia religioasă nu este legată atît de articolul în sine, de numeroasele erori conţinute (precum, de pildă, ignorarea faptului că elevii sînt deja creştini, majoritatea fiind botezaţi, ceea ce înseamnă că scopul orelor de religie este acela al întăririi şi precizării credinţei lor; sau, dacă se întîmplă ca vreunul din profesorii de religie să corespundă descrierii făcute de dl. Pleşu, soluţia constă în excluderea profesorului respectiv, nu în renunţarea la orele de religie – merită spus însă că, pînă în prezent, cei care s-au dovedit „ignari, rudimentari, apologetici până la furie, […], bolnavi” au fost în mod vizibil tocmai adversarii includerii religiei în programa de învăţămînt; de asemenea, deşi atît maturizarea credinţei, cît şi deschiderea spre credinţă, presupun „informaţie, analiză, inteligenţă şi bună-voire”, ele sînt posibile doar în măsura în care există un centru în jurul căruia omul se adună mai degrabă decît să se rotească dezintegrator – cel puţin acesta este sensul creştin al discernămîntului, care nu urmăreşte „o prematură specializare sau înregimentare” dar nici, cum doreşte dl. Pleşu, „instituirea unui fundament de cultură generală”, ci confirmarea unei decizii luate deja în cadrul unei comunităţi religioase (Biserica).
Cum spuneam, problema articolului dlui Pleşu nu ţine de conţinutul lui, ci de atitudinea favorabilă cu care mă aştept să fie receptat de Biserică, de la ierarhi la mireni. Impresia generală va fi, presupun, aceea că „dl. Pleşu susţine educaţia religioasă în învăţămîntul public.” Mai mult, că doreşte ca aceste ore de religie să fie de calitate. Trecîndu-se cu vederea că, în opinia dlui Pleşu, învăţămîntul religios autentic este unul care păstrează deschisă posibilitatea convertirii elevilor creştini la Islam, zen, sau orice altă religie onorabilă intelectual.
Dl. Pleşu susţine că e „inadmisibil ca la sfârşitul liceului [elevii] să nu ştie ce înseamnă «sfintele taine», «spovedanie», «agneţ», «euharistie», «cincizecime», «icoană» etc. Dar şi ce e cu Coranul şi cu Upanişadele, ce e un templu budist, ce sînt taoismul sau shintoismul.” De fapt, inadmisibil este ca elevii să nu ştie ce anume face ca sfintele taine să fie Sfinte Taine, spovedania – spovedanie, euharistia – Euharistie, cincizecimea – Cincizecime, icoana – icoană şi templul – templu. Iar acest lucru este adevărul. Dacă nu este adevăr în ele, la ce bun să le ştie? Educaţia religioasă nu se joacă între cunoaştere şi ignoranţă, nici între credinţă şi necredinţă (sau credinţă întemeiată în altceva – ataşament la un grup etnic, frică, interes – ceea ce-i totuna), ci între o credinţă care este în acelaşi timp cunoaştere despre Dumnezeu şi a lui Dumnezeu, pe de o parte, şi o credinţă limitată la cunoaşterea despre Dumnezeu, pe de alta. Acest tip de credinţă atrofiată, deşi rămîne în adevăr, se poate dispensa de cunoaştere la fel de bine ca necredinţa curentă, pentru care adevărul este un concept rezidual. [6] Vedem astfel cum sofiştii „răi”, care se opun educaţiei creştine în şcolile publice, declarînd că locul ei este în biserică, se combină cu sofiştii „buni”, care sunt de acord cu educaţia religioasă ca fundament ale „educaţiei generale”, aşa cum disciplina „Religie” este generos invitată de dl. Pleşu să ia loc în bancă, alături de desen şi istorie, de pildă. Dacă educaţia creştină este atît de atent monitorizată, nu este pentru că, prost făcută, ar genera „bigotism sau respingere”, ci pentru că ea aduce cu sine criteriile reprezentării – în întregul vieţii, de la religie la artă sau politică. [7]
Continuare la: Foto:
