Pelerin în Vrancea(III)

Mănăstirea Vărzăreşti(comuna Urecheşti) a fost înfiinţată în anul 1644 de către boierul Radu Vărzaru – mare dregător al domnitorului Matei Basarab. Prima biserică, dăinuind până în prezent, are hramul « Adormirea Maicii Domnului » ; a fost pictată în interior, cel mai recent, în 1947. Pictura de pe catapeteasmă datează din 1877. A doua biserică are hramul « Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, sfinţită în anul 1900. Şi M-rea Vărzăreşti a fost desfiinţată în 1959, fiind reorganizată în 1990, ca mănăstire de călugări, transformată apoi, în 2006, în mănăstire de maici.

La Vărzăreşti a sihăstrit, pe la 1700, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla:

“fericita Teodora a îmbrăţişat cinul monahal la Schitul Vărzăreşti-Vrancea, iar dupa doi ani,soţul ei s-a călugărit în Schitul Poiana Mărului, sub numele de Eleodor. Aşa a binevoit Dumnezeu să-i povăţuiască pe amandoi pe calea sfinţeniei şi a mântuirii.

Fiecare dintre vieţuitoarele schitului de maici se nevoia cu mare râvnă pentru Hristos, însă Cuvioasa Teodora, fiind întărită de harul Duhului Sfânt, întrecea pe toate celelalte surori cu rugăciunea, cu smerenia şi cu nevoinţa duhovnicească.

După câţiva ani, năvălind turcii în părţile Buzăului, au dat foc Schitului Vărzăreşti. Atunci toate surorile din obşte s-au risipit în pădurile seculare din partea locului, aşteptând să treacă primejdia şi mânia lui Dumnezeu. La fel a făcut şi Cuvioasa Teodora, care s-a retras în munţi împreună cu stareţa ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenica era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mânia lui Dumnezeu, în post şi rugăciune, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig şi tot felul de încercări.

Dupa ce a trecut la Domnul stareţa ei, fericita Teodora, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, a părăsit munţii Buzăului şi s-a retras în patria ei mult iubită din părţile Neamţului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul schiturilor Sihastria şi Sihla. »

Mai mult la : http://www.crestinortodox.ro/vietile-sfintilor/73026-viata-sfintei-teodora-de-la-sihla

Chiar în incinta mănăstirii, în dealul din apropiere, se află paraclisul subteran în care se ruga Sfânta Teodora.

Mai multe pe site-ul Mănăstirii Vărzăreşti :

http://www.manastireavarzaresti.ro/

O zi extrem de obositoare, dar nu fără folos duhovnicesc pentru cei 33 de pelerini moderni, mai mofturoşi, mai gălăgioşi şi mai comozi, dar încă dornici să experimenteze ceva din viaţa duhovnicească a monahilor şi monahiilor care, prin rugăciunile şi nevoinţele lor nevăzute, atrag mila lui Dumnezeu asupra noastra, a păcătoşilor atât de afectaţi de duhul lumesc ucigător al veacului şi atât de greu de purtat de către adevăraţii plăcuţi ai lui Dumnezeu. Prin grija părinţilor şi a educatorilor noştri, iată că se mai află prilejuri de a cinsti pe Sfinţii acestui pământ binecuvântat acolo, la ei acasă, unde ne-au lăsat mângâiere Sfinte Moaşte şi sfinte locaşuri ortodoxe, spre păstrarea credinţei strămoşeşti în toată curăţia ei. Mulţumim lui Dumnezeu, Atoatedătătorul, şi Maicii Domnului, Mângâierea şi Bucuria noastră în toate zilele vieţii noastre !

Pelerin în Vrancea(II)

Icoana din categoria celei de la Mănăstirea Coteşti

Mănăstirea Coteşti

Al doilea popas : Mănăstirea Dălhăuţi – una dintre cele mai vechi aşezăminte monahale româneşti, situată la 20 de km de Focşani. Este renumită datorită icoanei Maicii Domnului şi vieţuirii vremelnice în mănăstire a Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului(prăznuit la 25 aprilie). « Tradiţia ne spune că Sfânta Icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului a fost primită de stareţul acestei sihăstrii, Anufie monahul, de la episcopul Ierusalimului şi adusă, în chip minunat, la Dălhăuţi. » .

Despre Sfânta Icoană puteţi citi la :

http://www.crestinortodox.ro/reportaj/72306-icoana-maicii-domnului-facatoare-de-minuni-din-manastirea-dalhauti-focsani

Sursa imaginii:

http://www.tourism.info.ro/index.php?a=md&j=Vrancea&t=Manastiri&id=77

***

La Mănăstirea Coteşti, din comuna vrânceană Coteşti, am fost primiţi de Maica Domnului Hrănitoare de Prunc. Iniţial schit de călugări, a devenit în 1815 mănăstire de maici.În 1959, monahiile au fost alungate şi mănăstirea închisă de regimul comunist. Viaţa monahală a fost reluată din 1990, având în prezent un sobor de 20 de vieţuitoare.

“Ansamblul Mănăstirii Coteşti, monument istoric, este alcătuit din Biserica „Sfânta Treime”şi turnul clopotniţă.

Din istoricul Mănăstirii Coteşti reiese că localitatea a fost stăpânită în urmă cu 450 de ani de căpitanul Stan Cotea. În 1470 Radu al-III-lea cel Frumos dăruieşte prin hrisov capitanului Cotea, sate din judeţ, iar de-a lungul timpului urmaşii acestuia au ocupat dregatorii pe care le-au exercitat în mod efectiv.

Aşezământul religios căruia fondatorii i-au dat numele de Coteşti, este o ctitorie a veacului al XVIII-lea. O dată precisă a întemeierii mănăstirii nu se cunoaşte, dar din istoricul întocmit de B.P. Haşdeu, reiese că în 1959 se păstra în biserică un pomelnic al ctitorilor Mănăstirii Coteşti, din 1720 transcris după textul chirilic în 1941. Prezenţa pomelnicului poate fi atribuită lui Ştefan episcopul Buzăului, care la venirea lui Vodă Nicolae Mavrocordat la Buzau, în 1728, a transformat şcoala înfiinţată de fostul episcop, într-una greco-slavonă. Mănastirea a posedat hrisoave domneşti, acte, zapise privitoare la fondare, precum şi pentru toate daniile avute, însă toate au fost distruse în timpul războiului din 1916-1918. În prezent monumentul nu are decât o pisanie din 1947, scrisa în interior, în pronaos, pisanie ce cuprinde numele celor care au contribuit la refacerea bisericii în 1947.

Planul bisericii este de tip navă,compartimentat în altar, naos, pronaos si este o construcţie din cărămidă pe o fundaţie din piatră, cu turla pantacrator peste naos care a fost afectată, pierzându-se turla din zidărie din care s-a păstrat doar baza, partea superioară fiind executată din lemn. Pictura murală interioară originală, din sec.XVIII, s-a realizat în tehnica fresco în tradiţia bizantină şi s-a păstrat prin retuşarea realizata de catre Ad. Cantini. Pictura exterioară reprezinta icoana hramului[« Sfânta Treime »], flancată de doi arhangheli şi de sfinţi apostoli. »

În prezent s-au încheiat lucrarile de consolidare si restaurare urmând a se restaura pictura murala interioara.

http://www.vrancea.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=469

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Miercuri[I Cor. 2, 9 ; 3, 8 ; Mt. 13, 31-36]. Împărăţia se aseamănă cu un grăunte de muştar şi cu drojdia. Micul grăunte de muştar creşte şi se face un pom mare ; drojdia pătrunde întreg aluatul frământat şi îl dospeşte. Aici este închipuită, pe de o parte, Biserica, ce era alcătuită la început doar din Apostoli dimpreună cu alţi câţiva oameni, iar apoi a crescut şi a devenit numeroasă, pătrunzând întreaga omenire ; iar pe de alta, viaţa duhovnicească, aşa cum se înfiripă ea în om. Primul ei grăunte e hotărârea omului de a se mântui, plăcând lui Dumnezeu, după îndreptarul credinţei în Domnul Mântuitorul. Această hotărâre, oricât ar fi de puternică, seamănă cu un grăunte mic. La început, ea cuprinde numai conştiinţa şi voinţa omului ; pornind de aici, se dezvoltă mai apoi întreaga lucrare a vieţii duhovniceşti. Ea sporeşte în mişcări şi în putere, iar cu privire la suflet, începe să pătrundă toate puterile acestuia – mintea, voinţa, simţirea -, pe care le umple, « dospindu-le » în duhul său ; pătrunde, de asemenea, întreaga alcătuire a firii omului – şi trupul, şi sufletul, şi duhul, în care se zămisleşte.

Despre moaştele Sfântului Nicodim Aghioritul

Mulţi vizitatori ai Sf. Munte nu ştiu că în Karyes, în Chilia Skourtaion este adăpostit Sfântul său Cap, şi din neştiinţă, ei sunt lipsiţi de binecuvântarea ce vine prin această comoară. Sfântul Cap al Sfântului Nicodim este păstrat de Fratele Anania, în vârstă de peste 90 de ani, în opinia noastră.. Mai ales prin eforturile Fratelui Anania se va ridica o biserică închinată Sf. Nicodim. Există o mănăstire dedicată lui în Goumenissa, şi o biserică în Chora, pe insula Naxos, unde s-a născut el,care au relicve ale sale

On the relics of St. Nikodemos

"Many visitors to the Holy Mountain don't know that in Karyes, the Cell, of the Skourtaion, houses the relics of his Holy Skull, and due to this ignorance they are deprived of the blessing of this treasure...The Holy Skull of Saint Nikodemos is kept by Father Ananias, over 90 years old in our opinion. Furthermore it is Father Ananias' efforts to erect a church in Saint Nikodemos' name. " (taken from: http://www.saintnicodemos.org/articles/saintnikodemoshagioritearticle.php). In addition, there is a monastery dedicated to St. Nikodemos in Goumenissa, along with a church dedicated to him in the Chora of the island of Naxos, where he was born, both of which have relics of him.

Reliquary with relics of St. Nikodemos, from the island of Naxos, his place of birth )

Sursa: http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2009/07/st-nikodemos-of-holy-mountain.html

Pelerin în Vrancea

Racla cu Sfintele Moaşte

Icoana Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de la Brazi

Prima oprire : Mănăstirea Brazi, situată lângă Panciu, s-a edificat pe temelia unui schit sihăstresc din secolul al XV- lea, după tradiţie, dar documentele atestă ca dată de apariţie secolul al XVII-lea, când monahii Sava şi Teofilact au zidit o biserică subterană, păstrată până în prezent.

Istoricul mănăstirii: http://www.crestinortodox.ro/biserici-si-manastiri-din-romania/68034-manastirea-brazi

Aici sunt păstrate spre închinare Sfintele Moaşte ale Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de la Brazi, mitropolit al Moldovei timp de doi ani(1674-1675), care s-a săxârşit prin tăierea capului de către tătari, deparece a refuzat să le dea sfintele odoare bisericeşti.

Viaţa sa este tuturor pildă de jertfire pentru Hristos şi pentru credinţă :

http://www.crestinortodox.ro/vietile-sfintilor/72951-viata-sfantului-ierarh-mucenic-teodosie-de-la-manastirea-brazi

Se prăznuieşte la 22 septembrie, data trecerii sale la Domnul.

Acatistul sfântului:

http://www.crestinortodox.ro/acatiste/67120-acatistul-sfantului-teodosie-de-la-brazi

Ortodoxia pe şevalet

Sursa : http://calindragan.wordpress.com/2009/07/14/rusia-ortodoxa-in-arta/

"Ea era cu adevărat liberă şi fericită. Nu iubea nimic pe pământ"

Ea era cu adevărat liberă şi fericită. Nu iubea nimic pe pământ

La Mănăstirea Recea nu se vorbeşte decat de maica Iuliana. Bătrână şi abia păşind sprijinită în bastonul ei de alun, maica Varvara o vede peste tot. Cu mâna întinsă uşor, arată: patul ei, măsuţa ei, copacul ei cel drag. Îi poartă chipul şi amintirea oriunde s-ar duce, repetând adesea: "N-am ştiut să o preţuim", într-un amestec de regret şi bucurie uimită. "Era un om simplu, un om blând şi cald ca o pâine", îşi aminteşte maica Varvara. "Mereu muncea. Maica făcea tainul la vaci. Ea frământa. Ea măcina. Ea cernea. Ea lucra la grădină. Niciodată nu am auzit-o plângându-se de ceva, deşi ar fi avut destule motive. Se născuse cu strabism accentuat, încât era aproape oarbă. Lucra împletiturile pe bâjbâite şi tot aşa păşea spre biserică. În plus, pe când era copil, se făcuseră caii nălucă şi, răsturnându-se cu căruţa, abia mai păşea cu piciorul drept. Nevolnică şi bolnavă cum era, maica a bătut pământul pentru casă, a cărat pietre mergând de-a buşilea, a cărat găleţi cu apă, împingându-le cum putea. Înaltă şi ciolănoasă, avea o voce puternică şi blândă totodată. Tăcea mai tot timpul şi, când greşeam din calea-afară, ofta. Nu zicea nimic şi îşi lua asupra ei pedeapsa ce ni s-ar fi cuvenit nouă. Îşi lua singură canon. Mânca, de pildă, fără lingură. Chiar şi ciorba o mânca în acest fel, făcând puţină lingură dintr-o coajă de pâine. Odată, pentru că noi nu am dat credincioşilor veniţi în vizită o bucăţică de fagure, maica nu a mai pus miere în gură toată viaţa. Altă dată, pentru neascultarea noastră a mâncat 40 de zile la stâlpul porţii, în picioare. Adeseori o visez. Când o văd, izbucnesc în lacrimi şi ea mă mângâie cu privirea şi-mi zice: « Nu plânge, sunt cu voi ». Nu pot să nu plâng. Tare îmi lipseşte. Lângă ea, totul era limpede şi curat. Dacă trebuia să facem o treabă sau să împărţim nişte lucruri, nu ne pierdeam în discuţii. Făceam totul cu sorţi, ca în Biblie, şi tot aşa făceam împărţitura de Crăciun celor nevoiaşi. Niciodată nu ne-am certat. Ea era armonia şi blândeţea dintre noi. În toate, maica se purta după o regulă sfântă: aspră cu sine şi milostivă peste poate cu ceilalţi. Nimeni nu avea voie să plece din mănăstire fără a primi măcar o bucăţică de pâine. Dacă se întampla, maica era ca bolnavă. Cadea la rugăciune şi se pedepsea singură. Mânca în picioare, de pildă, sau dormea jos, fără pernă. Nu ştiu de ce a ales-o tocmai pe ea Maica Domnului. Ştiu că Iuliana avea multe daruri, inclusiv pe cel al tămăduirii. Mulţi bolnavi s-au vindecat prin rugăciunile ei - şi paralitici, şi demonizaţi. Avea doar o singura pretenţie: cel bolnav să se mărturisească. Zicea maica: « Fără pocăinţă, fără spovedanie, e ca şi cum ai turna un pahar de gaz în mâncare, de nu o mănâncă nici fiarele sălbatice ». »
Om simplu, lipsit de ştiinţa cărţii, Iuliana vorbea în vorbe puţine şi cu miez, vorbe din care nu lipseau dragostea şi nici chiar o brumă de umor. "Îmi amintesc că într-o vară grindina distrusese toată recolta", spune maica Varvara. "Aproape plângând, am zis: “N-a mai rămas nimic din munca noastră”. Şi maica a zâmbit: « Cum n-a mai rămas, Varvaro? Au rămas aracii şi spalierii. Tot e ceva ». Ştia să te întărească, să nu te lase a cădea în disperare. Pentru ce să te amărăşti? Pentru o găleată de struguri? Ea era cu adevărat liberă şi fericită. Nu iubea nimic pe pământ. Păstra pentru sine tot ce era mai rău. Restul dădea săracilor sau trimitea pachet la Mănăstirea Sihastru. Câta dreptate avea când ne spunea: « Din nimic n-ai găsit prea mult şi din toate aproape deloc »."

***
Maica Iuliana Caragioiu era văzătoare cu duhul. Nici una din încercările vieţii nu o lua prin surprindere. De aici poate venea răbdarea ei de sfântă, surâsul şi seninatatea în faţa celor mai grele cumpene. Despre răpirile din timpul Axionului şi despre îndemnurile Maicii Domnului se va mai scrie cu siguranţă. Important e să luăm aminte şi, urmând cu adevărat calea lui Hristos, să curmăm răul dintre noi, obsesia banilor şi otrăvurile cele puternice ale sufletului: bârfa, invidia, ura şi zavistia. "N-aveţi lacrimi si pocăinţă să vă plătiţi păcatele", zicea maica. "E păcat mare să rupi o floare, fără să-i dai cinste şi să-i ceri iertare. Darmite să strici zidirea lui Dumnezeu, să o întinezi cu vorbe şi gânduri otrăvite." În sinea ei, trebuie să fi părăsit această lume cu sufletul abătut şi întristat. Iubea toată faptura lui Dumnezeu, de la gâze şi flori până la ultimul păcătos. Adeseori, cădea pe gânduri şi spunea ca pentru sine: "Ce se va întampla cu lumea asta, că tare este rătăcită ?". În ciudatele ei întrevederi cu Maica Domnului, blânda Iuliana Caragioiu afla despre mersul istoriei şi marile încercări pregătite, dar nu voia să tulbure pe nimeni. În orice caz (după cum îşi aminteşte maica Varvara), nu prea vedea lucruri bune pentru ţară. Ploi mănoase nu vor mai fi. Libertăţile lumii îi vor rătăci pre mulţi. Răul în oameni va spori, iar cea mai importantă libertate (libertatea în credinţă) se va ofili. Mulţi duşmani vor încerca să fărămiţeze România şi o vor face subtil, voit în ascuns. Marea bătalie nu va fi economică, ci religioasă. Mulţi vor încerca să schimbe învăţătura lui Hristos, punând în locul Lui un principiu, un abur. Vor încerca, altfel spus, să renunţăm la credinţa noastră strămoşească, la datinile şi obiceiurile străvechi. Să nu ne pierdem însă nădejdea. Vor veni vremuri deosebit de tulburi, dar şi ajutorul lui Dumnezeu va fi mare. Depinde doar de noi să păstrăm România, grădina dragă Maicii Domnului.
Maica Varvara nu mai are nimic de adăugat. Caietele şi cărţile Iulianei Caragioiu spun totul. Secretul stă in continuitate, în ardere neîntreruptă. Inflăcărată brusc de acest gând, maica Varvara ne trage deoparte şi ne arată o covăţică. E de la Iuliana. O covăţică adusă de ea, pentru a-şi aminti de satul şi casa natală. Alături, se află o găleată din aramă. E singura moştenire a Iulianei. E găleata bunicului său, pe care nu a vrut să o dea Primăriei, în timpul Primului Răboi Mondial. "Dau ţăi orice, dar nu găeata", a zis bărânul Caragioiu. "Găleata aceasta o am de la Ştefan Caragioiu, iar el, de la tatăl său, Ifrim Caragioiu. Sunt cinci generaţii în această găleată. Să nu vă supăraţi că nu pot renunţa la ea." La Recea, pe Dealurile Cândeştilor, bate clopotul de seară. Maica Varvara tresare, repetă ca pentru sine: "Nu am ştiut să o preţuim" şi, cu o plecăciune uşoară, ne părăseşte, grăbindu-se la biserică, la întâlnirea cu Dumnezeu. Undeva, în colţul camerei, dintr-o poză înrămată, maica Iuliana Caragioiu ne priveşte blând şi cu preaplin de răbdare. »

Sursa : http://www.formula-as.ro/2002/524/spiritualitate-39/spiritualitate-3368

În călugărie albă, la C.A.P.

Maica Varvara nu-şi ascunde nici acum uimirea. Din prima clipă în care a ajuns pe Dealul Cândeştiului, Iuliana a ales locul de sub nuc şi, cercetând pământul cu mâinile răsfirate, a zis: "Locul acesta este sfânt". Neîncrezatoare, cele două ucenice (Varvara şi Olimpiada) au tăcut puţin speriate, ştiind că vatra unei noi mănăstiri nu se alege oricum, la întâmplare. Câţiva ani mai târziu, săpând la fundaţia bisericii, lucrătorii vor găsi - chiar pe locul viitorului altar - o cărămidă pe care cineva scrijelise semnul crucii, un nume (monahia Antipa) şi anul 1877. Asta însemna că acolo fusese cândva o altă mănăstire. Însemna că maica avusese dreptate. Era văzătoare în duh. La fel s-a întâmplat şi în 1949, când Iuliana le-a spus ucenicelor: "Vin vremuri grele şi strâmtoare multă. Să nu vă tulburaţi". A doua zi, oamenii Securităţii năvăleau în căsuţa cu pereţi de lut, căutând scrisori, aur şi arme. "Parcă era la război", îşi aminteşte maica Varvara. "Doi securişti stăteau de pază pe prispă. Alţi doi răscoleau prin hârtii şi un altul citea, aşezat pe marginea patului. Deşi ascunsesem caietele la îndemnul maicii, securistul găsise totuşi unul dintre ele. Acum îl ţinea în mână şi-l răsfoia, căutând motive să ne aresteze. Eram speriată rău. « Măicuţa, ce ne facem? », i-am şoptit Iulianei, iar ea mi-a răspuns liniştită: « Lasă, Maica Domnului îl va da înapoi ». In clipa aceea, cineva a claxonat la poartă şi securistul a ieşit, lăsând caietul pe pat. L-am băgat în sân, fără să mai stau pe gânduri. Maica Domnului ne ajutase, aşa cum a spus Iuliana."
Lucrurile nu s-au oprit aici. Maica Iuliana a fost arestată şi apoi dusă cu de-a sila la Spitalul 9, spunându-se că e nebună, că are delir mistic. Au umilit-o în fel şi chip. În bătaie de joc, securiştii îi spuneau: "Mărturiseşte tot. Noi suntem Sfinţii Apostoli" şi râdeau. Ucenicele au fost şi ele biciuite, anchetate, duse în toiul nopţii la Focşani. Câţiva ani mai târziu, mănăstirea era desfiinţată şi maicile - obligate să lucreze la C.A.P. Treizeci de ani s-au chinuit măicuţele în ger şi arşiţă cumplită, continuând să ţină în ascuns pravila mănăstirii, să facă "ceasurile" şi slujbele de noapte. Treizeci de ani au trăit cu ferestrele acoperite, minţind întru Hristos atunci când, la miezul nopţii, miliţianul le bătea în poartă şi le întreba de ce nu dorm. Apoi, într-o zi, au fost chemate la Procuratură. Urlând ca scos din minţi, cineva le-a ameninţat cu inchisoarea dacă nu renunţă la straiele monahale. Maicile s-au îmbrăcat atunci în fuste lungi şi cernite, dar tot n-au fost lăsate în pace. Netulburate, maicile şi-au văzut de treaba lor, chiar dacă, târându-le în anchetă, procurorul se lega până şi de faptul că fustele măicuţelor erau negre si nu roşii, cum dorea el. La un moment dat, procurorul le-a ameninţat că le arestează dacă nu-şi scurtează fustele şi atunci maica Iuliana nu a mai rezistat si i-a întors vorba: "Mai întâi să arestezi pe toate ţigăncile din ţară şi apoi noi venim singure la poarta închisorii". Spionate la tot pasul, cu ferestrele astupate ca la război, să nu se vadă din sat ce fac eleîin timpul noptţi, măicuţele s-au canonit zeci de ani, trăind în călugaria albă a rugăciunii şi a muncii fără plată. În iarna lui 1989, maica Iuliana s-a trezit mai veselă ca oricând din starea ei de visare şi a zis: "Faceţi legăturile", adică să scoată din ladă hainele monahale. Pe moment, ucenicele ei (Varvara şi Olimpiada) au crezut că trebuie să se pregatească de moarte şi s-au întristat. Maica nu a zis nimic, doar a zâmbit. Câteva zile mai târziu, începea Revoluţia şi maicile reintrau deplin în calugărie. Aşa cum le promisese Fecioara Maria, la Recea ardea din nou flacara monahismului.
http://www.formula-as.ro/2002/524/spiritualitate-39/spiritualitate-3368

Maica Iuliana de la Recea

Argument : Pentru că m-am întors seara trecută dintr-un scurt pelerinaj pe la mănăstirile vrâncene, începând cu locaşul care adăposteşte Sfintele Moaşte ale Sfântului Mucenic Teodosie de la Brazi şi încheind cu Mănăstirea Recea, având bucuria de a redescoperi povestea vieţii duhovniceşti a unei monahii pline de har, Iuliana Caragioiu, pentru că am simţit cu umilinţă de inimă că Domnul mi-a pus în faţă chipul ei îngeresc spre a-mi vedea chipul meu lumesc, a mă trezi şi a mă întoarce, redau mai jos un impresionant articol publicat în anul 2002 în « Formula As », articol consacrat personalităţii ei care domină încă viaţa monahală a obştii de la Recea vrânceană, cu autoritatea unei vieţi exemplare întru Hristos. Doamne ajută !

Spiritualitate

Viziunile Maicii Iuliana- Aşezată pe Dealurile Focşaniului, Mănăstirea Recea este locul unor experienţe mistice de mare forţă spirituală. Între zidurile ei a trăit o maică vizionară, ale cărei predicţii s-au împlinit.. Răpită "în duh", Iuliana Caragioiu primea porunci de la Maica Domnului. Caiete cu "visele" ei au văzut lumina tiparului de curând - "O vărsare de sânge va fi bucuria noastră şi a ţării întregi"

În 1947, pe Dealurile Cândeştiului (nu departe de Focşani) s-au aşezat trei călugăriţe: maica Iuliana Caragioiu şi două ucenice tinere. Nu aveau cu sine decât hainele lor cernite, o pâine şi un coşulet de paie. Primii care le-au zărit au fost copiii ieşiţi cu vitele la păscut. S-au speriat, alergând acasă să-şi anunţe părinţii. Maicile stăteau de mai multe zile sub un nuc, nemişcate, în genunchi, cu capul plecat şi mâinile împreunate în rugăciune. Aşa le-au găsit sătenii, care s-au grăbit să le aducă ceva de mâncare, îngăduindu-le fără prea multă iscodire să rămână pe acel loc, să ridice o cruce şi să-şi facă un bordei în via şi livada lor. Timp de trei ani, până şi-au construit o cămăruţă de nuiele şi chirpici, măicuţele şi-au făcut pravila şi slujbele la altarul nucului, sub clopotniţa cerului. Dimineaţa, când se sculau, ieşind din umezeala călduţa a pământului dădeau cu ochii de merele şi prunele pârguite, de gutuile şi strugurii pântecoşi. Nici o singură boabă nu au gustat măicuţele! Nici un măr nu au îndrăznit să ridice de jos! Ele trebuia să netezească drumul viitoarei mănăstiri prin aspră înfrânare, poruncă primită în vis de la Maica Domnului. Aşa a început Mănăstirea Recea - Vrancea. Aşa a pornit pe drumul lung al nevoinţei maica Iuliana Caragioiu, cea care vorbea cu Măicuţa Domnului, în minunate şi greu de explicat răpiri ,împlinind una din cele mai fascinante biografii, din care nu au lipsit prigoana, săracia cumplită, îndelungata răbdare şi, mai ales, credinţa.

Adunate în mai multe caiete (peste 50), aceste viziuni ale maicii au aşteptat mult timp după porunca Preasfintei Fecioare: "Să nu spui nimic nimănui în timpul vieţii. Nu-ţi fă griji, Iuliano! Toate vor fi cunoscute după, până dincolo de hotare". Au trecut zece ani de la moartea ei şi cele două bătrâne ucenice ale sale (maica Varvara şi stareţa Olimpiada) văd cu uimire împlinirea prorociei. Tot mai mulţi oameni încep să cunoască faptele şi trăirea maicii, iar de curând, Editura "Geea" a publicat primele 5 volume cu visele monahiei Iuliana Caragioiu, vise în care apăreau aceiaşi doi îngeri, sfătuind-o şi avertizând-o, aşa cum s-a întâmplat înainte de arestarea ei din 1949 sau cu puţin înainte de căderea lui Ceauşescu, când maica a zis: "O vărsare de sânge va fi bucuria noastră şi a ţării întregi". Vedenie, vis sau realitate, viziunile maicii Iuliana continuă să uimească şi astăzi.

Prorociri împlinite: cedarea Basarabiei, alungarea Regelui, execuţia lui Ceauşescu

Sinceri să fim, nu ştim prea bine cum am ajuns la mănăstire. Parcă cineva nevăzut ne-a arătat drumul, lipsit de indicatoare sau alte semne lămuritoare. Voit discretă şi retrasă din calea maşinilor, suită pe un vârf de deal, în inima unei livezi superbe de meri şi cireşi, Mănăstirea Recea e ca o curte de gospodar. O poartă modestă, de nuiele, dă spre fânarul şi acareturile simple ale mănăstirii. Chiliile, muzeul şi micul Paraclis formează o singură clădire, cu pridvor şi etaj, pe care varul alb şi strălucitor abia s-a zvântat. Pe partea opusă, închizând laturile unui patrulater domol, casnic, se afla arhondaricul şi bucătăria, cuhnia de vară şi sala de mese. Mănăstirea nu are curte. Tot spaţiul, până la ultima palmă de pământ, e o grădină viu colorată cu rânduri de ceapă, roşii, salată şi foarte multe flori.
E linişte şi multă tihnă la Recea. E vremea rugăciunii de seară. Ca nişte furnici harnice, măicuţele cele tinere păşesc mărunt spre chilie, grăbindu-se să-şi schimbe straiele prăfuite de muncă. Se opresc doar în faţa maicii Varvara. Cu capul plecat, cer binecuvântare, atingând pământul cu vârful degetelor, într-o metanie energică şi îndelung exersată. Bătrână şi abia sprijinindu-se în baston, maica urcă cu greu scările abrupte ce duc la biserică. Nu se supără că o oprim din drum şi nici nu se miră când aude cât de greu am găsit drumul mănăstirii. Se multumeşte doar să spună că maica Iuliana ne-a trimis, după care, căzând duios pe gânduri, îşi aminteşte cu lacrimi în glas: "Am visat-o astă noapte. Drăgălea o găină şi avea ochii umeziţi. De ce plângi, maică?", am întrebat. Si ea mi-a răspuns: "De mila voastră". Orice discuţie cu maica Varvara începe si se termină cu neasemuita şi de Dumnezeu iubita Iuliana Caragioiu. I-a fost ucenică şi soră de suferinţă în toate. La Mănăstirea Rogoz, unde a cunoscut-o, a dormit cu ea pe jos şi a postit aspru săptămâni la rând, pâna s-a îmbolnavit de plămâni. Uimind medicii, s-a vindecat cu ajutorul icoanei făcătoare de minuni de la Dălhăuţi şi cu rugăciunile cele puternice ale maicii.

Din 1942 au început visele şi răpirile, pe care maica Iuliana le avea în timpul Axionului - cântarea de laudă către Fecioara Maria. Erau nişte momente tulburătoare, de cea mai puternică intensitate. Timp de câteva ore, maica rămanea într-o stare cataleptică, de răpire. Rigid, trupul părea a fi al altcuiva. Adeseori, maicile o duceau cu tolicul în chilie. Iuliana nu simţea nimic, nici dacă o înţepau în picior. După ce-şi venea în fire, îşi amintea totul, până la ultima vorbă, ultimul amănunt: cum erau îmbrăcaţi îngerii, ce spunea Maica Domnului, cum arătau locurile prin care se preumbla. Un timp, a păstrat doar pentru sine aceste vise. Apoi, primind încuviinţarea de la Preacurata, a îngăduit-o pe sora Varvara să scrie într-un caiet tot ce îşi amintea. Neştiutoare de carte şi de o modestie iesită din comun, maica Iuliana păstra un rest de îndoială în suflet. Nu cumva aceste vise erau o amăgire? Nu cumva, în indrazneala lui, diavolul lua chip de lumină? Ca să se convingă, maica a făcut[ţinut] post negru 21 de zile. Ascunsă în chilia ei, s-a rugat neîntrerupt şi a cerut luminare de sus ca să nu greşească. Răspunsul a venit cu tăria unui fulger. Cu adevărat, Maica Domnului îi vorbea şi nu întâmplător toate prorocirile ei s-au împlinit până la ultima virgulă: venirea lui Stalin la putere, pierderea Basarabiei, ororile războiului şi nenorocirile comunismului, alungarea Regelui din ţară, arestarea şi umilinţele îndurate de măicuţe vreme de 30 de ani, moartea lui Ceauşescu şi reînfiinţarea mănăstirii pe chiar locul poruncit de Preasfânta. Iuliana trebuia doar să ia aminte, să se înarmeze cu răbdare şi, mai ales, să nu se trufească, stârnind în timpul vieţii val de admiraţie şi de idolatrie rătăcitoare. Spunea Iuliana la un moment dat: "Am primit câteva sfaturi de la Maica Sfântă, zicându-mi: « Bagă de seamă, comoara neaflată e nerăscolită. Ea e tăcerea. Tăcerea e sprijinul sufletului. Tăcerea e aurul nerisipit »". Porunca dată în vis de către Preasfânta Fecioara era grea şi neclintită: "Să fie în taină şi neştiut totul, până nu treci din această viaţă".