"Nu se poate să fie altă învăţătură la şcoală şi alta la Biserică"

« Omenirea de astăzi a descoperit felurite feluri de înlesniri, dar şi fel de fel de răutăţi care îi strică pe copii, lucruri vătămătoare despre care, pe vremuri, copiii nu ştiau, nici măcar când ajungeau mari. Televizoarele – după cum aud – îl aduc pe om în aşa fel ca să nu mai fie om la locul lui. De mic copil omul vede numai răutăţi şi se pleacă mintea, ideea lui spre cele rele. »

« Copilul, când a ieşit din scăldătoarea Botezului, e sfânt. Dar dacă părinţii nu-l cresc în frica lui Dumnezeu de mic copil, atunci se sileşte satana şi seamănă sămânţa faptelor celor rele în inima cea nevinovată a copilului şi de-acum el trage tot spre stânga, tot spre rău, că aşa trage firea omului, spre cele rele. »

« Cum să împăcăm şcoala cu biserica ? Când e să alegem să mergem la slujbă sau la şcoală, când ar fi, de exemplu, o zi de sărbătoare în timpul săptămânii, ce să facem ?

- Sărbătorile trebuie respectate. Să te duci la biserică, să te rogi lui Dumnezeu, la sfântul sau praznicul împărtesc sau al Maicii Domnului care este să-ţi ajute, că aceea e datoria noastră, ca şi creştini. E datoria noastră să îmbrăţişăm [pe] mama noastră, Biserica. De acolo avem speranţă pentru mântuire.

V-am pus această întrebare pentru că am auzit că cea mai bună ascultare a elevului este învăţătura, deci să fie la şcoală.

- Învăţătura e bună, desăvârşit bună, dar astea sunt într-o legătură cu credinţa, cu Biserica. Nu se poate să fie altă învăţătură la şcoală şi alta la Biserică, trebuie să fie amândouă într-o conglăsuire. Asta-i totul, tineretul să nu se îndepărteze de Biserică şi să se spovedească cât se poate de des, fiindcă totdeauna duhovnicii sunt ocrotitorii tuturor sufletelor care se spovedesc lor. »

Stareţul Dionisie, duhovnicul de la Sfântul Munte Athos

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Luni[Fapte 21, 6-14l ; In. 14, 27- 15, 7] Domnul Iisus Hristos este viţa ; creştinii sunt lăstarii şi mlădiţele. Suntem legaţi de Dânsul prin credinţă şi aducem roadă prin viaţa trăită după îndreptarul credinţei. Părintele Ceresc este Grădinarul ce îngrijeşte de această viţă. El taie mlădiţa care nu aduce rod(adică cel care crede, însă nu trăieşte după credinţa sa) şi o curăţă pe aceea care aduce rod(adică pe cel care nu numai crede, ci se şi străduieşte să vieţuiască după îndreptarul credinţei, Dumnezeu ajută să se îmbogăţească în fapte bune, care sunt roadele credinţei). Fiecare să-şi orânduiască viaţa ţinând seama de această lege a lucrării dumnezeieşti în noi, amintindu-şi bine că fără Domnul nimic nu putem face. La El să alergăm pentru orice nevoie, iar numele lui cel preasfânt şi preadulce să se depene necontenit în mintea, inima şi pe limba ta.

Sursa imaginii:
http://www.inventatori.ro/view_article.php?id=382

Despre educaţie

Dacă nu ne creştem copiii în frica lui Dumnezeu degeaba le oferim orice altceva. Aşa-zisele valori pe care le vehiculează societatea actuală în duh lumesc sunt gunoaie, deşertăciuni de care nu se vor servi decât spre pierzarea lor, fiindcă nu se întemeiază pe învăţătura şi pe morala creştină.

De nu vom şti să le insuflăm dragostea faţă de Dumnezeu şi dorinţa de a căuta Împărăţia Lui, ce folos de toată osteneala noastră ?

Oferindu-le bani şi bunuri materiale pentru obţinerea cărora n-au depus niciun efort, le stimulăm iubirea de arginţi, instinctul posesiunii, egoismul, aroganţa, lenea, dispreţul faţă de cei nevoiaşi, le furnizăm mijloace uşoare de a-şi satisface diverse patimi care, în timp, le vor ruina trupurile şi sufletele(luxul, petrecerile, călătoriile etc.).

Mulţi dintre noi, chiar nepracticanţi, creştini doar prin botez, ştiu, totuşi să-i ferească pe copiii lor de astfel de ispite, dar consideră că asigurându-le o educaţie profană, le-au furnizat o armă imbatabilă în lupta vieţii. Nu este de ajuns ! Şi este, de multe ori, foarte riscant. Prin cultura laică se stimulează patimi sufleteşti teribile : mândria de a şti, de a fi mai bun, mai competent ca altul, slava deşartă, impulsul de a lucra în câmpul culturii astfel încât să-ţi afirmi superioritatea şi să te arăţi mai bun decât ceilalţi, invidia faţă de cei ce te depăşesc şi altele, care schimonosesc într-o măsură de nedescris sufletul lipsit de temelia creştină.

O educaţie care nu începe cu frica de Dumnezeu, menită să îi determine pe copiii noştri să subordoneze totul poruncilor Lui, este nu doar un simulacru, ci o adevărată lucrare demonică, pentru că-i transformă în prieteni ai celui rău prin patimile ce-i stăpânesc de mici.

O educaţie care nu-i învaţă ascultarea de cel cu mai multă experienţă, ci le încurajează o independenţă prost înţeleasă, la o vârstă la care sunt lipsiţi de discernământ, pune bazele unui caracter refractar, trufaş, incomod pentru cei din jur şi torturant pentru sine.

Creştem şi educăm, după capul nostru, copii care cred că totul li se cuvine, chiar dacă n-au contribuit cu nimic la bunurile acestei lumi, copii nestisfăcuţi când nu li se pune totul la picioare şi permanent frustraţi pentru că au aşteptări absurde.

Dar să nu ne ascundem după deget : educaţia în şcoala românească, atâtă câtă mai este, nu are nimic religios şi nimic creştin, în ciuda orelor de religie, care parcă se scuză că există, ca o Cenuşăreasă. Părinţilor români, cei ce nu sunt indiferenţi faţă de acest aspect al educaţiei, le este parcă jenă să recunoască în faţa celorlalţi statutul lor ortodox. Aşa cum, mergând în occident, se jenează de calitatea lor de români, aici în ţară, mimează nepăsarea, ca să nu fie desconsideraţi de către atei. Chiar şi cei ce merg la biserică şi îşi duc şi copiii la sfintele slujbe, preferă ca la şcoală să nu se ştie că sunt practicanţi. Şi atunci, educaţia făcută acasă în frica lui Dumnezeu, iar la şcoală în neruşinarea libertinismului actual se bat cap în cap, iar conştiinţa copilului este pusă la grea încercare. Întâi iunie este un bun prilej de meditaţie şi de luare de atitudine, fiecare la noi în familie, în privinţa educaţiei creştine pe care Domnul se aşteaptă să le-o oferim copiilor noştri, pe măsura dragostei ce o avem pentru El şi pentru ei. Să nu uităm că se apropie cu paşi grăbiţi vârsta la care nu-i mai putem influenţa cu nimic şi ne vom frânge mâinile neputincioşi, implorând pe Dumnezeu şi pe Preacurata să repare ceea ce am stricat noi cu atâta iresponsabilă inconştienţă.