Despre educaţie

Dacă nu ne creştem copiii în frica lui Dumnezeu degeaba le oferim orice altceva. Aşa-zisele valori pe care le vehiculează societatea actuală în duh lumesc sunt gunoaie, deşertăciuni de care nu se vor servi decât spre pierzarea lor, fiindcă nu se întemeiază pe învăţătura şi pe morala creştină.

De nu vom şti să le insuflăm dragostea faţă de Dumnezeu şi dorinţa de a căuta Împărăţia Lui, ce folos de toată osteneala noastră ?

Oferindu-le bani şi bunuri materiale pentru obţinerea cărora n-au depus niciun efort, le stimulăm iubirea de arginţi, instinctul posesiunii, egoismul, aroganţa, lenea, dispreţul faţă de cei nevoiaşi, le furnizăm mijloace uşoare de a-şi satisface diverse patimi care, în timp, le vor ruina trupurile şi sufletele(luxul, petrecerile, călătoriile etc.).

Mulţi dintre noi, chiar nepracticanţi, creştini doar prin botez, ştiu, totuşi să-i ferească pe copiii lor de astfel de ispite, dar consideră că asigurându-le o educaţie profană, le-au furnizat o armă imbatabilă în lupta vieţii. Nu este de ajuns ! Şi este, de multe ori, foarte riscant. Prin cultura laică se stimulează patimi sufleteşti teribile : mândria de a şti, de a fi mai bun, mai competent ca altul, slava deşartă, impulsul de a lucra în câmpul culturii astfel încât să-ţi afirmi superioritatea şi să te arăţi mai bun decât ceilalţi, invidia faţă de cei ce te depăşesc şi altele, care schimonosesc într-o măsură de nedescris sufletul lipsit de temelia creştină.

O educaţie care nu începe cu frica de Dumnezeu, menită să îi determine pe copiii noştri să subordoneze totul poruncilor Lui, este nu doar un simulacru, ci o adevărată lucrare demonică, pentru că-i transformă în prieteni ai celui rău prin patimile ce-i stăpânesc de mici.

O educaţie care nu-i învaţă ascultarea de cel cu mai multă experienţă, ci le încurajează o independenţă prost înţeleasă, la o vârstă la care sunt lipsiţi de discernământ, pune bazele unui caracter refractar, trufaş, incomod pentru cei din jur şi torturant pentru sine.

Creştem şi educăm, după capul nostru, copii care cred că totul li se cuvine, chiar dacă n-au contribuit cu nimic la bunurile acestei lumi, copii nestisfăcuţi când nu li se pune totul la picioare şi permanent frustraţi pentru că au aşteptări absurde.

Dar să nu ne ascundem după deget : educaţia în şcoala românească, atâtă câtă mai este, nu are nimic religios şi nimic creştin, în ciuda orelor de religie, care parcă se scuză că există, ca o Cenuşăreasă. Părinţilor români, cei ce nu sunt indiferenţi faţă de acest aspect al educaţiei, le este parcă jenă să recunoască în faţa celorlalţi statutul lor ortodox. Aşa cum, mergând în occident, se jenează de calitatea lor de români, aici în ţară, mimează nepăsarea, ca să nu fie desconsideraţi de către atei. Chiar şi cei ce merg la biserică şi îşi duc şi copiii la sfintele slujbe, preferă ca la şcoală să nu se ştie că sunt practicanţi. Şi atunci, educaţia făcută acasă în frica lui Dumnezeu, iar la şcoală în neruşinarea libertinismului actual se bat cap în cap, iar conştiinţa copilului este pusă la grea încercare. Întâi iunie este un bun prilej de meditaţie şi de luare de atitudine, fiecare la noi în familie, în privinţa educaţiei creştine pe care Domnul se aşteaptă să le-o oferim copiilor noştri, pe măsura dragostei ce o avem pentru El şi pentru ei. Să nu uităm că se apropie cu paşi grăbiţi vârsta la care nu-i mai putem influenţa cu nimic şi ne vom frânge mâinile neputincioşi, implorând pe Dumnezeu şi pe Preacurata să repare ceea ce am stricat noi cu atâta iresponsabilă inconştienţă.