« În lumea nevãzutã sunt mii şi milioane de fiinţe şi numai o singurã voie a lui Dumnezeu este. Prin cãlugãrie intri în aceastã lume ca sã completezi locul cetei a doua îngereşti pe care Dumnezeu a hotãrît sã-l împlineascã cu oamenii care, în trup greoi fiind, biruie în lupte pe îngerii cei cãzuţi prin neascultare. »
« Firea trebuie tãmãduitã de fricã în faţa suferinţei. »
***
« Pentru dobândirea vieţii duhovniceşti trebuie sã birui şi toatã dragostea firii, chiar şi dragostea de pãrinţii dupã trup. Nici dragoste de sine, nici dragoste de slavã sã nu mai ai. Nu împãrţi sufletul tãu, ci adunã-l din toate şi dã-l întreg lui Hristos. »
Intrarea în cãlugãrie se sãvîrseşte în vremea Sfintei Liturghii, îndatã dupã intrarea cea micã cu Evanghelia. Spre ştiinţã, pe scurt, Sfânta Liturghie este slujba de cãpetenie a Bisericii în care e prezentatã viaţa şi învãţãtura Mântuitorului, precum şi lucrarea de mântuire a omului prin Jertfa de pe Golgota. Sfânta Liturghie este repetarea sau continuarea peste veacuri a aceleiaşi Jertfe şi Taine. Fratele care vine la cãlugãrie este o roadã a acestei Jertfe. Braţele pãrinteşti îl aşteaptã deschise pe cruce. Aceasta e cea mai puternicã chemare ce s-a putut face vreodatã oamenilor. În faţa ei pãrãsim viaţa cea uşuraticã a firii şi dorim sã dãm şi noi vieţii acelaşi înţeles. Iar slujitorul tainei lui Dumnezeu, preotul sau arhiereul, primeşte pe fratele înaintea uşilor împãrãteşti, deschizându-i urechile dragostei prin cuvintele Domnului: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovãraţi – cu pãcatele – şi Eu vã voi odihni pe voi”. Pãcatele, patimile, ostenesc şi încarcã, slãbesc şi apasã sufletul în întuneric. Dorul dupã odihnã de acestea este fundamentat în suflet. Acestui dor nimeni şi nimic nu-i poate rãspunde decât Iisus. De la El învãţãm smerenia şi primim odihna, adicã nepãtimirea.
Cuvântul de lãmurire continuã şi prin el fratele e adus înaintea lui Dumnezeu în privinţa dorinţei sale. În faţa sfinţeniei lui Dumnezeu avem deodatã aceste simţãminte contradictorii, de fricã şi de bucurie, de temere şi de atragere. Dar nu numai Mântuitorul e nevãzut de faţã, ci şi Preaslãvita Sa Maicã, sfinţii îngeri şi toţi sfinţii cei dintre oameni vin de faţã asupra hotãrârii fratelui cu destinul sufletului sãu. Stau plecate privirile întregii lumi vãzute şi nevãzute. Aceştia sunt martorii noştri în ziua rãsplãtirii, când Mântuitorul nostru va veni sã judece vii şi morţii, „nu dupã cum vom fãgãdui mãrturisind – cu gura –, ci dupã cum vom pãzi şi împlini – cu fapta – cele ce vom fãgãdui”.
Deci e întrebat fratele de ce a venit în faţa altarului, în faţa jertfelnicului Domnului. Iar fratele rãspunde spunându-şi dorinţa cãlugãriei. Dorinţa aceasta e însã o convingere. Preotul confirmã bunãtatea şi fericita alegere a fratelui. Fratele a ales biruinţa asupra firii, pe care urmezã sã o câştige prin osteneli şi suferinţe. O astfel de hotãrâre, ca sã ducã la rezultat, trebuie sã îndeplineascã o condiţie esenţialã: sã fie o hotãrâre a libertãţii sale. Libertatea conştiinţei e cel mai adânc bun spiritual pe care-l avem la îndemânã în viaţã. Acesta este factorul de care Biserica ţine seama şi garanteazã seriozitatea convingerii, alegerii şi statorniciei. Sila împrejurãrilor, sila neputinţelor, sila înfrângerilor, dacã nu se vor converti în convingere, nu stau garanţie pentru cãlugãrie. Fãgãduinţele cãlugãriei sunt, aşadar, pe viaţã, viaţã petrecutã într-o mãnãstire.
Urmeazã întrebãri şi rãspunsuri, cele trei rãspunsuri sau voturi monahale. Primul este fecioria, al doilea ascultarea de povãţuitor şi de fraţi, iar al treilea sãrãcia, lipsurile vieţii cãlugãreşti. Dupã aceste trei fãgãduinţe din partea fratelui, preotul, slujitorul tainei, lãmureşte mai pe larg în ce constau aceste sfinte fãgãduinţe. Mai întâi cã sunt date în faţa Celui Sfânt, cã sunt scrise de îngeri şi cã vom da seama de ele şi la sfârşitul lumii. Trãite aceste fãgãduinţe, prin ele se aratã în viaţa noastrã viaţa Domnului, întrucît El Însuşi este viaţa veşnicã. Viaţa monahalã nu este o viaţã dupã trup. Poftele lui trebuiesc stinse.
Cuviinţa faţã de om trebuie câştigatã şi mintea curãţitã prin nevoinţe, cãci şi trupul e chemat la sfinţenie şi viaţã veşnicã. De aceea şi el trebuie fãcut ascultãtor de Dumnezeu. Postul, osteneala, privegherea, îl îmblânzesc. Ascultare sã ai faţã de toţi. „În ascultãri fãrã cîrtire”, zice preotul. La viclene gânduri sã te aştepţi, care vor sã zdruncine hotãrîrea de a merge prin greutãţi în urma lui Hristos. Acestea vor sã te întoarcã înapoi de la calea Duhului iarãşi la calea firii. Firea trebuie tãmãduitã de fricã în faţa suferinţei. Pentru dobândirea vieţii duhovniceşti trebuie sã birui şi toatã dragostea firii, chiar şi dragostea de pãrinţii dupã trup. Nici dragoste de sine, nici dragoste de slavã sã nu mai ai. Nu împãrţi sufletul tãu, ci adunã-l din toate şi dã-l întreg lui Hristos. De toate sã fii sãrac, ca sã atârni întru totul de Dumnezeu. Oamenii te vor defãima, neînţelegându-ţi viata, dar nu uita cã nici viaţa lui Iisus nu au înţeles-o cei ce L-au rãstignit.
Oamenii prea legati de fire nu au înţeles niciodatã vieţuirea cea mai presus de fire, de aceea s-au temut de aceia cu o astfel de vieţuire ca de un rãu, ca de o mustrare şi i-au fãcut mucenici. Iar cuvioşii au trãit o viaţã de bunã voie, o viaţã de mucenici. Vieţile Sfinţilor ne sunt nouã hranã şi curaj în urmarea lui Hristos, precum şi convingerea cã e cu putinţã aceastã urmare. Hristos fãcându-Se om, ne-a dat nouã aceastã putinţã.
Cu toate acestea, viaţa dupã Hristos nu e o viaţã de vis sau de visãtori, nici o viaţã cu minuni. Lepãdarea de sine şi crucea rezumã toate greutãţile ce le vom avea cu firea cea veche şi ne prevestesc multã umilinţã în lumea aceasta. Dar tocmai acestea când le vom împlini ne fac dovada cã viaţa noastrã e dupã Dumnezeu. Întru aceasta ne stã puterea, de a ne bucura întru necazuri. Cu trupul ne amãrâm pentru greutatea virtuţilor, dar cu sufletul ne bucurãm pentru plata pe care o aduc.
Fratele e întrebat dacã poate mãrturisi aceastã concepţie de viaţã. Cu Harul lui Hristos acest fel de vieţuire e cu putinţã. Preotul se roagã în continuare lui Dumnezeu, amintind şi fratelui cã dragostea lui Dumnezeu faţã de cel mai mare pãcãtos e mai mare decăt dragostea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu, de aceea Dumnezeu nu uitã de om cum uitã omul de Dumnezeu. De aceea El ştie dorul fratelui şi adaugã la acesta puterea Sa, spre împlinirea poruncilor Sale.
Sfaturile evanghelice prin fãgãduinţã solemnã devin porunci. Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e sã ne dãruim Lui pe noi înşine, pe viaţã. Dumnezeu primeşte şi îmbrãţişeazã, apãrã şi întãreşte un asemenea dar. Abia cu aceastã dãruire a dragostei prindem putere asupra greutãţii, asupra neputinţei şi cãpãtãm curaj în nevoinţe. Un duh nou se sãlãşluieşte întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastrã în razele lui. Cãci duh dumnezeiesc este dragostea care a fãcut sfinţi.
Cu capul plecat şi cu cartea rînduielii cãlugãriei pe cap, preotul se roagã lui Dumnezeu sã-l primeascã şi pe fratele acesta în ceata celor care au pãrãsit toate cele lumeşti şi s-au fãcut vrednici de Dumnezeu. Întãrit de Adevãr, îngrãdit de Duhul Sfânt, hotãrârea fratelui sã fie neclintitã în rãzboaiele cu mesteşugirea potrivnicã. Biruinţa se câştigã prin rãbdarea întãritã de Dumnezeu cu Har şi prin rugãciunile Maicii Creştinãtãţii, Preasfânta Stãpânã de Dumnezeu Nãscãtoarea şi ale tuturor sfinţilor întru care S-a proslãvit Dumnezeu Cel în Treime închinat.
Toti îşi pleacã capetele. Preotul din nou se roagã lui Dumnezeu sã-l primeascã pe fratele acesta, care şi-a ales din feluritele cãi de mântuire pe aceasta a jertfei de sine. Rugãciunea continuã ca poftele şi gândurile firii sã fie ridicate de la dânsul odatã cu tunderea pãrului, al cãror semn este. Pãzirea poruncilor aduce în fire sfinţenia Celui ce a dat poruncile. Preotul mai cere de la Dumnezeu şi darul nestrãmutãrii hotãrîrii fratelui, voinţa oţelitã care i-a caracterizat pe nevoitori.
Cu acestea, slujitorul Sfintei Liturghii se apropie de Cel ce nevãzut sãvârşeşte Taina, Hristos, întinde mâna sa dupã Sfânta Evanghelie aşezatã în faţa icoanei Mântuitorului din tâmplã şi zice: „Iatã Hristos, nevãzut, aici stã de faţã”. Şi preotul mai întreabã odatã pe fratele dacã face pasul cãlugãriei de bunã voie, deplin liber, fiindcã numai acesta e factorul sufletesc hotãrâtor în cãile omului. În adâncul fiinţei sale omul e libertate. Acesta e darul lui Dumnezeu fãcut omului, prin care l-a deosebit de toatã fãptura vãzutã şi l-a înrudit cu îngerii şi cu aceasta l-a fãcut capabil şi de viaţã îngereascã. Cãlugãria e, aşadar, o logodnã cu modul mai presus de veac al vieţuirii îngereşti.
Fratele afirmã definitiv libertatea conştiinţei sale în faţa Celui ce-i va desãvîrşi libertatea. Logodna aceasta începe însã cu foarfecele, unelte care taie vãlul necunoştintei de Dumnezeu de pe suflet sau mrejile patimilor de pe minte. La aceastã tãiere nu numai cã te învoieşti, dar sãruţi şi foarfecele, mijloacele fizice sau morale cu care se face aceastã rupere a sufletului şi a minţii de patimi. Aceasta a fost ultima zi din viaţã în care ai mai avut pãreri personale şi voinţã proprie. De la logodna cu îngerescul mod de viaţã sub o nouã lege, tãierea voii şi a toatã pãrerea îţi este lege. Aceasta o ai chiar din mâna lui Hristos. În lumea nevãzutã sunt mii şi milioane de fiinţe şi numai o singurã voie a lui Dumnezeu este. Prin cãlugãrie intri în aceastã lume ca sã completezi locul cetei a doua îngereşti pe care Dumnezeu a hotãrît sã-l împlineascã cu oamenii care, în trup greoi fiind, biruie în lupte pe îngerii cei cãzuţi prin neascultare. De aceea, ca sã sui la sfîrşitul zilelor la aceastã destinaţie cereascã, trebuie sã înveţi firea de a nu avea pe pãmînt altã voie decât numai voia lui Dumnezeu, precum e şi în cer. Ce rost mai au aceste foarfeci? Foarfecele, povãţuirile, mustrarea, dojenirile, ocara au rostul tãierii patimilor, cãci cu tãierea voii se taie toatã patima. Iar al doilea rost al foarfecelor este venirea la cunoştinţa adevãrului care este Hristos.
Adevãrul este fiinţã vie. Noi însã suntem fiinţã, dar prinsã în amãgiri. Trebuie tãiate amãgirile ca sã fiinţãm în Adevãr, adicã în Hristos. El e „uşa” la „casa” Tatãlui, iar Duhul e „cheia” cu care Fiul Îi deschide. Aceasta-i cunoştinţa adevãrului cu noi, cu calea noastrã dupã Duh, cu destinaţia noastrã cereascã. Pe acest înţeles luptãtorul primeşte nume nou, dupã al unuia dintre sfinţii care bine s-au nevoit. De aici începînd, de la darea numelui, monahul e un nou botezat, care îşi înţelege personal Botezul. Aceasta nu e repetarea primului Botez, ci înnoirea lui. Viaţa lui viitoare, deşi continuatã pe pãmânt, va avea sã fie o slavã a Sfintei Treimi. Întreaga Sfântã Treime îşi face sãlaş într-un ales. Chemaţii sunt mulţi, dar vin numai câte unii care se aleg. (...)
Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism
(Pãrintele Arsenie Boca - Trepte spre vieţuirea în monahism)
