Slujbele Postului Mare

A. Schmemann observă în mentalitatea creştinului contemporan o dramatică reducere a semnificaţiilor Postului, o înstrăinare de duhul adevărat al Bisericii, care pune accentul pe starea minţii şi a sufletului în acest răstimp de şapte săptămâni, cât ţine Postul. Scopul Postului este de a ne uşura inima pentru a se deschide realităţilor duhovniceşti şi comuniunii harice cu Dumnezeu. Esenţiale sunt în acest sens slujbele cultului din această perioadă. Prin ele experimentăm tristeţea strălucitoare, stare „care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului”. Imnurile Triodului reflectă o înţelegere unică a sufletului omenesc, insuflându-ne o tristeţe tainică şi bine făcătoare; veşmintele întunecate, slujbele monotone, metaniile şi închinăciunile sporesc tristeţea, care lucrează în noi, paradoxal, o stare de uşurare, de libertate şi fericire. Ea se naşte din contactul cu altă lume, a luminii, păcii şi bucuriei. „E lumea prezenţei lui Dumnezeu care ne înseninează sufletele, transfigurându-ne: mişcări ale sufletului spre descoperirea adâncimii sale pierdute”.

O poziţie privilegiată ocupă Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, specifică acestui Post (se citeşte de 2 ori la sfârşitul fiecărei slujbe, de luni până vineri). Ea recapitulează toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei; e un etalon al ostenelilor noastre duhovniceşti prin care căutăm vindecare de bolile sufleteşti: de duhul trândăviei (pasivitate la orice schimbare duhovnicească), al grijii de multe (stare de deznădejde periculoasă, de pesimism şi nihilism), al iubirii de stăpânire (egocentrică, transformându-l pe semenul meu într-un mijloc de satisfacere de sine), al grăirii în deşert (batjocorire a darului vorbirii, care e pecete a chipului divin în om), grăire care ucide, otrăveşte, înşeală, fiind deviat de la scopul său dumnezeiesc.

Rugăciunea se îndreaptă apoi spre ţelurile pozitive ale pocăinţei: curăţia (plinătatea înţelepciunii - sofrosini, omolog pozitiv al trândăviei), smerenia (rod al curăţiei, al adevăratei cunoaşteri de sine), răbdarea (efect al pătrunderii în realitatea intimă a lucrurilor) şi dragostea (cununa şi rodul tuturor virtuţilor, dar al lui Dumnezeu la capătul multor osteneli duhovniceşti). Ultima cerere: „dăruieşte-mi ca să-mi vad greşelile mele şi să nu osândesc pe aproapele meu” le rezumă, avertizându-ne totodată împotriva primejdiei mândriei, a falsei smerenii şi pietăţi.

Această rugăciune relevă cel mai bine sensul metaniilor care o însoţesc: omul trebuie restaurat şi trupeşte, nu numai sufleteşte, prin metanie trupul participă la viaţa duhovnicească, la rugăciune, smerindu-se odată cu sufletul.

Părintele Schmemann pune în lumină rolul Sfintei Scripturi în contextul Postului, pornind de la ideea că rugăciunea Bisericii e totdeauna biblică, în limbaj, imagini şi simboluri. Alege ca exemplu Psalmii, care răspund tuturor nevoilor duhovniceşti:

„Fiecare situaţie imaginabilă a omului în faţa lui Dumnezeu, a lumii şi a celorlalţi oameni […] îşi găseşte expresia sa perfectă în această Carte unică […], hrana zilnică a Bisericii, baza desfăşurării cultului şi a zidirii de sine”.

În timpul Postului se petrece o întoarcere la starea de spirit a Vechiului Testament, de pocăinţă şi de aşteptare mesianică. E necesară această întoarcere pentru că, deşi Îl cunoaştem pe Hristos, permanent cădem de la viaţa cea nouă primită în El, în timpul vechi, în starea omului vechi, aflându-ne deocamdată pe drumul Împărăţiei, în peregrinare.

În slujbele Postului se citeşte din Vechiul Testament „Psaltirea” şi încă 3 cărţi: „Facerea”; „Proorocia lui Isaia” şi „Pildele lui Solomon”.

„Psaltirea” e o „revelaţie în Revelaţie”, „icoană verbală a lui Hristos şi a Bisericii”, care se roagă, plânge şi vorbeşte în această carte. Psalmii sunt folosiţi permanent în slujbele zilei (la Vecernie, Utrenie, Ceasuri etc.); toată Psaltirea este cântată săptămânal, de 2 ori în Postul Mare, datorită utilităţii ei duhovniceşti.

Citirea neîncetată a cărţilor amintite are rol catehetic, ele cuprinzând istoria lucrării lui Dumnezeu în creaţie, profeţia şi învăţăturile etice. „Facerea” descoperă originile concepţiei creştine asupra omului, creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, înstrăinat de El, dar rămas obiectul iubirii şi grijii divine. Ea dezvăluie adevăratul sens al istoriei ca mântuire, ca înaintare spre Hristos Mântuitorul. Profetul Isaia revelează taina mântuirii prin patimile şi jertfa lui Hristos, iar „Pildele” rezumă legea morală şi înţelepciunea vechitestamentară. Credinţa creştină are nevoie de aceasta întoarcere anuală la rădăcinile şi temelia sa biblica, conchide autorul.

Postul Mare are propria sa carte liturgică - „Triodul” (cântări şi pericope biblice zilnice). Accentul în cântările „Triodului” cade pe pocăinţa, fiind foarte utile în regăsirea sensurilor uitate ale Postului. Ele ne avertizează împotriva unei înţelegeri formale , făţarnice a acestuia:

„în zadar te lauzi cu nemâncarea; că de nu ţi se va face ţie pricina spre îndreptare, ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu şi răilor draci te vei asemăna”.

Adevăratul post e o curăţie interioară de patimile cele pierzătoare, o luptă împotriva urii, a invidiei , a nedreptăţii, pentru iubire. Cu tristeţe observă autorul cât de departe suntem de înţelegere, în ce confuzie persistăm văzând Postul ca „disconfort”, tortură, nu ca o întoarcere la normalitatea distrusă de protopărinţi.

Martirii sunt lăudaţi prin cântări aparte pentru că ei L-au iubit pe Hristos mai mult decât viaţa lor şi s-au bucurat primii de primăvara duhovnicească, pregustând Împărăţia şi intrând în ea prin martiriu. Ei sunt modelele cele mai viabile în lupta pentru biruinţa cerescului în noi: „ Rugaţi-vă lui Hristos pentru noi, ca să mântuiască sufletele noastre”.

În „Triod” regăsim nu numai duhul Postului, ci şi duhul ortodoxiei.

Notă: Citatele sunt extrase din volumul „Postul cel Mare” de Alexander Schmemann.

Sursum corda!

Dacă ne-am afla pe o suprafaţă acoperită cu gheaţă sau pe o muchie de stâncă sau pe buza unei prăpăstii, cu câtă grija şi atenţie încordată am păşi?Aşa ar trebui să ne simţim acum, când se năruie rapid o lume de încercări cotidiene, dar minore, suportabile, şi se înalţă una de mari presiuni şi cumplită aşteptare a suferinţei cu chip necunoscut. Detest panica. Ea nu face decât să consume inutil forţa de rezistenţă la încercări pe care o avem, în proporţii diferite, noi toţi. Dar nu pot să nu mă întreb cu teamă: Ce răspuns voi da când mi se va cere să aleg între Hristos şi diavol, lumea de aici şi cea veşnică, existenţa comodă şi mucenicie?

Dacă voi continua să păşesc încet, prudent şi fără frică împreună cu biserica şi cu fraţii de credinţă, sub purtarea de grijă a Părintelui Duhovnic, sigur voi reuşi să străbat până la capăt drumul greu al mântuirii. Însă nu îmi pot permite să-mi pierd cumpătul în acest proces. Postul şi rugăciunea ajută sufletului meu să rămână în pace sub vremi, oricum ar fi ele, spovedania şi ascultarea de duhovnic sunt armele victoriei împotriva diavolului, iar rămânerea în comuniune cu Hristos, singura cale spre Viaţă. Sunt om şi sunt slab, dar toate le pot întru Hristos, care mă întăreşte. Am nevoie de aceste îndemnuri spre echilibru, am nevoie să mi se insufle curaj, fie chiar în acest mod aparte, întărindu-mă pe mine însămi prin cuvânt. E necesar să nu uit: „Ajutorul meu de la Domnul, cel Ce a făcut cerul şi pământul”.

A fost Duminica Înfricoşatei Judecăţi. De-mi voi aminti mai des şi mai intens însemnătatea acelei clipe, voi câştiga mai multă hotărâre de a părăsi cele pământeşti şi trecătoare, îndreptându-mă spre cele cereşti şi nepieritoare cu toată inima. Dar de nu ar zidi Domnul casa…