A. Schmemann observă în mentalitatea creştinului contemporan o dramatică reducere a semnificaţiilor Postului, o înstrăinare de duhul adevărat al Bisericii, care pune accentul pe starea minţii şi a sufletului în acest răstimp de şapte săptămâni, cât ţine Postul. Scopul Postului este de a ne uşura inima pentru a se deschide realităţilor duhovniceşti şi comuniunii harice cu Dumnezeu. Esenţiale sunt în acest sens slujbele cultului din această perioadă. Prin ele experimentăm tristeţea strălucitoare, stare „care reprezintă adevăratul mesaj şi dar al Postului”. Imnurile Triodului reflectă o înţelegere unică a sufletului omenesc, insuflându-ne o tristeţe tainică şi bine făcătoare; veşmintele întunecate, slujbele monotone, metaniile şi închinăciunile sporesc tristeţea, care lucrează în noi, paradoxal, o stare de uşurare, de libertate şi fericire. Ea se naşte din contactul cu altă lume, a luminii, păcii şi bucuriei. „E lumea prezenţei lui Dumnezeu care ne înseninează sufletele, transfigurându-ne: mişcări ale sufletului spre descoperirea adâncimii sale pierdute”.
O poziţie privilegiată ocupă Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, specifică acestui Post (se citeşte de 2 ori la sfârşitul fiecărei slujbe, de luni până vineri). Ea recapitulează toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei; e un etalon al ostenelilor noastre duhovniceşti prin care căutăm vindecare de bolile sufleteşti: de duhul trândăviei (pasivitate la orice schimbare duhovnicească), al grijii de multe (stare de deznădejde periculoasă, de pesimism şi nihilism), al iubirii de stăpânire (egocentrică, transformându-l pe semenul meu într-un mijloc de satisfacere de sine), al grăirii în deşert (batjocorire a darului vorbirii, care e pecete a chipului divin în om), grăire care ucide, otrăveşte, înşeală, fiind deviat de la scopul său dumnezeiesc.
Rugăciunea se îndreaptă apoi spre ţelurile pozitive ale pocăinţei: curăţia (plinătatea înţelepciunii - sofrosini, omolog pozitiv al trândăviei), smerenia (rod al curăţiei, al adevăratei cunoaşteri de sine), răbdarea (efect al pătrunderii în realitatea intimă a lucrurilor) şi dragostea (cununa şi rodul tuturor virtuţilor, dar al lui Dumnezeu la capătul multor osteneli duhovniceşti). Ultima cerere: „dăruieşte-mi ca să-mi vad greşelile mele şi să nu osândesc pe aproapele meu” le rezumă, avertizându-ne totodată împotriva primejdiei mândriei, a falsei smerenii şi pietăţi.
Această rugăciune relevă cel mai bine sensul metaniilor care o însoţesc: omul trebuie restaurat şi trupeşte, nu numai sufleteşte, prin metanie trupul participă la viaţa duhovnicească, la rugăciune, smerindu-se odată cu sufletul.
Părintele Schmemann pune în lumină rolul Sfintei Scripturi în contextul Postului, pornind de la ideea că rugăciunea Bisericii e totdeauna biblică, în limbaj, imagini şi simboluri. Alege ca exemplu Psalmii, care răspund tuturor nevoilor duhovniceşti:
„Fiecare situaţie imaginabilă a omului în faţa lui Dumnezeu, a lumii şi a celorlalţi oameni […] îşi găseşte expresia sa perfectă în această Carte unică […], hrana zilnică a Bisericii, baza desfăşurării cultului şi a zidirii de sine”.
În timpul Postului se petrece o întoarcere la starea de spirit a Vechiului Testament, de pocăinţă şi de aşteptare mesianică. E necesară această întoarcere pentru că, deşi Îl cunoaştem pe Hristos, permanent cădem de la viaţa cea nouă primită în El, în timpul vechi, în starea omului vechi, aflându-ne deocamdată pe drumul Împărăţiei, în peregrinare.
În slujbele Postului se citeşte din Vechiul Testament „Psaltirea” şi încă 3 cărţi: „Facerea”; „Proorocia lui Isaia” şi „Pildele lui Solomon”.
„Psaltirea” e o „revelaţie în Revelaţie”, „icoană verbală a lui Hristos şi a Bisericii”, care se roagă, plânge şi vorbeşte în această carte. Psalmii sunt folosiţi permanent în slujbele zilei (la Vecernie, Utrenie, Ceasuri etc.); toată Psaltirea este cântată săptămânal, de 2 ori în Postul Mare, datorită utilităţii ei duhovniceşti.
Citirea neîncetată a cărţilor amintite are rol catehetic, ele cuprinzând istoria lucrării lui Dumnezeu în creaţie, profeţia şi învăţăturile etice. „Facerea” descoperă originile concepţiei creştine asupra omului, creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, înstrăinat de El, dar rămas obiectul iubirii şi grijii divine. Ea dezvăluie adevăratul sens al istoriei ca mântuire, ca înaintare spre Hristos Mântuitorul. Profetul Isaia revelează taina mântuirii prin patimile şi jertfa lui Hristos, iar „Pildele” rezumă legea morală şi înţelepciunea vechitestamentară. Credinţa creştină are nevoie de aceasta întoarcere anuală la rădăcinile şi temelia sa biblica, conchide autorul.
Postul Mare are propria sa carte liturgică - „Triodul” (cântări şi pericope biblice zilnice). Accentul în cântările „Triodului” cade pe pocăinţa, fiind foarte utile în regăsirea sensurilor uitate ale Postului. Ele ne avertizează împotriva unei înţelegeri formale , făţarnice a acestuia:
„în zadar te lauzi cu nemâncarea; că de nu ţi se va face ţie pricina spre îndreptare, ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu şi răilor draci te vei asemăna”.
Adevăratul post e o curăţie interioară de patimile cele pierzătoare, o luptă împotriva urii, a invidiei , a nedreptăţii, pentru iubire. Cu tristeţe observă autorul cât de departe suntem de înţelegere, în ce confuzie persistăm văzând Postul ca „disconfort”, tortură, nu ca o întoarcere la normalitatea distrusă de protopărinţi.
Martirii sunt lăudaţi prin cântări aparte pentru că ei L-au iubit pe Hristos mai mult decât viaţa lor şi s-au bucurat primii de primăvara duhovnicească, pregustând Împărăţia şi intrând în ea prin martiriu. Ei sunt modelele cele mai viabile în lupta pentru biruinţa cerescului în noi: „ Rugaţi-vă lui Hristos pentru noi, ca să mântuiască sufletele noastre”.
În „Triod” regăsim nu numai duhul Postului, ci şi duhul ortodoxiei.
Notă: Citatele sunt extrase din volumul „Postul cel Mare” de Alexander Schmemann.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu