"Sufletul poate să se bucure de sărbătoare şi poate să se mâhnească ; poate să se mâhnească oarecum fără să-şi dea seama, poate să se mâhnească fiindcă nu primeşte mângâierile dorite(ai merge acolo unde te trage inima, însă nu se poate, iar câteodată este atât de trist, nici nu ai unde să mergi), poate să se mâhnească şi de la faptul că ciorba nu este gustoasă etc. Cine caută astfel de mângâieri, despre care am pomenit mai sus, acela se abate de la mângâierile cele adevărate şi nu le va primi niciodată, pentru că nu le caută acolo unde trebuie şi nu caută ceea ce trebuie. Ceea ce caută nu-i va umple golul sufletesc niciodată. Deci, pentru a ne bucura de praznic, trebuie să ştim cum să ne pregătim sufletul pentru a primi harul lui Dumnezeu, care se împarte celor vrednici de praznice şi care este mângâierea adevărată a sufletului. Cum să ne pregătim sufletele pentru aceasta ? Trebuie să ne lepădăm de mângâierile pământeşti, să lucrăm asupra inimii, să ne tăiem dorinţa de aceste mângâieri, să tindem către Dumnezeu, în El singur să căutăm mângâieri, pe El singur să Îl dorim. Un astfel de suflet, care Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu, negreşit va simţi în sine harul Lui şi se va veseli întru Domnul în ziua praznicului. Vă voi da un exemplu : acelea din voi care vin la mine cu dorinţa nefăţarnică de folos sufletesc, căutând anume hrană sufletească, aceea o şi capătă ; ele primesc atât de mult cuvântul meu, încât ele dintr-o dată le vindecă, le întăreşte, le însufleţeşte ; chiar eu simt o putere care trece în cel ce mă ascultă. Cele care nu caută mântuirea sufletului, ci protecţia mea, scăparea de ascultare şi celelalte de acelaşi fel, acelea nu se însufleţesc de la cuvântul meu, ci dimpotrivă, capătă o greutate în suflet, pentru că acest suflet nu caută ce trebuie, ce i se dă. Dacă până şi cuvântul meu este atât de puternic în inimile credincioşilor, atunci cât de puternic şi lucrător trebuie să fie harul revărsat de Dumnezeu în inimile ce-L caută ! Cum deci să nu mângâie şi să nu înveselească sufletul care a respins toate mângâierile pământeşti şi care tinde numai către El !...
Arsenie cel Mare petrecea praznicele astfel : încă din ajun, aşezandu-se în genunchi la asfinţitul soarelui şi înălţând mâinile spre cer, stătea aşa până la asfinţitul soarelui ; uita că trebuie să mănânce sau să se odihnească de praznic – atât de mare har avea ; dar aceasta este o pildă prea înaltă pentru noi. Iată însă alta care ni se potriveşte mai bine : aceştia sunt păstorii din Betleem. Ei s-au învrednicit să vadă îngerul care le-a vestit Naşterea Domnului pentru că erau treji, îşi păzeau turmele ; să fim, deci, şi noi asemenea lor, treji, să ducem ce este al nostru şi Dumnezeu nu va înceta să ne mângâie, iar inimile noastre se vor bucura de bucurie adevărată. »
Maica Arsenia – Calea spre vindecarea inimii
