Cuvânt de învăţătură al Cuviosului Paisie la tunderea în monahism

"Trupul fereşte sufletul de mândrie; căci sufletul, fiind din neam înalt, 

ca chip al lui Dumnezeu, poate fi cuprins de mândrie. 

Când însă îşi aduce aminte de trupul său, se smereşte"

Monahul este ostaş duhovnicesc, care, asemenea ostaşilor lumii, trebuie să se înarmeze cu arme pentru a birui cu izbândă pe vrăjmaşi. Lupta ostaşilor lui Hristos este îndreptată contra trupului, lumii şi diavolului. Împotriva diavolului Mântuitorul porunceşte să luăm Crucea. Trupului  porunceşte  să i  ne împotrivim prin lepădarea de tată, de mamă, de fiu şi de fiică. Despre lume zice: De am dobândi toată lumea, dar vom pierde sufletul, ce folos avem?

Martori de luptă sunt: Dumnezeu şi îngerii, diavolul şi slugile lui. Locul luptei  este prăpastia  dintre cei dreptcredincioşi  şi păcătoşi . Cal este  trupul. Călăreţul este sufletul. Căpetenia oastei este mintea. Ca arme avem: credinţa drept scut, răbdarea drept coif, rugăciunea sârguincioasă ca sabie, smerenia nefăţarnică  ca arc şi săgeţi.

 Cetele şi comandanţii satanei sunt: mândria, lăcomia, necurăţia, trândăvia, trufia, mânia, îndărătnicia. Pe aceştia îi comandă diavolul şi răneşte sufletul cu păcatul, ca şi cu o săgeată. Al doilea regiment al puterii satanei este răutatea lumii acesteia, pentru că aceea luptă prin ispită, dulceţi trecătoare şi  împestriţături frumoase. Şi însuşi trupul nostru se ridică împotriva sufletului nostru prin îmbuibare, beţie, pofta desfrâului, lene şi celelalte patimi.  În această luptă grea a firii văzute cu cea nevăzută, omul, fără ajutorul lui Dumnezeu, este neputincios.

Întâiul pas în lupta contra lumii acesteia este să o părăseşti şi să te lepezi de poftele ei, visarea înşelătoare  la frumuseţile ei, bogăţia nestatornică, veselia vremelnică, şi să primeşti  sărăcia de bunăvoie pentru Hristos, să fugi din întunericul păcatului,  în ţara făgăduinţei, la curăţia şi nevinovăţia unei vieţi plăcute lui Dumnezeu.

Îndepărtaţi-vă de lumea  aceasta printr-o plecare fără întoarcere. Şi prin aceasta vei birui cetele vrăjmaşului dintâi; iar prin această biruinţă vei veseli cerul şi vei pricinui întristare demonilor.

Însă dacă vrăjmaşul te va răpune şi va lua în robie sufletul tău, atunci chiar dacă ai dobândi toată bogăţia şi frumuseţea lumii, nici un folos nu vei avea. Nu te tulbura de gândul de a părăsi rudele: pe tată, pe mamă, femeie, copii, pe frate şi pe soră; ei rămân în grija lor lumească, ca nişte morţi care-şi îngroapă morţii lor.

Tu, însă, grăbeşte-te la lucrul Domnului. Fugi de înţelepciunea lumească la cea cerească, unde domneşte Hristos în veci. Iar de rude trebuie să te depărtezi numai de acelea care împiedică mântuirea ta şi se gândesc numai la lume zicând: „Adună, fiule, bogăţia lumii, dobândeşte pământul, sădeşte vii, adună-ţi mulţime de robi şi te veseleşte în toate zilele vieţii tale”. De asemenea rude trebuie să fugi, căci ele, în loc de lumină, îţi arată întunericul, în loc de viaţă, moartea.  Dacă însă părinţii vă sfătuiesc bine şi vă duc la Dumnezeu şi la slujirea Lui, pe unii ca aceştia trebuie să-i iubeşti, să-i cinsteşti ca pe sfinţi şi să te supui voinţei şi sfatului lor.

Trupul îl vei învinge  şi a doua tărie o vei risipi, dacă te vei înfrâna de la îmbuibarea cu bucate de frupt şi de la băutură. Atunci cu post vei ucide, vei stârpi poftele trupeşti desfrânate. Lenea învinge-o prin hărnicie. Trupul nu numai că nu ni-i duşman, ci ni-i prieten. Cu trupul noi putem să postim, sa vărsăm lacrimi, să ne plecăm genunchii, să facem milostenie şi altele. Fără trup, numai cu sufletul, nu putem face acestea. Trupul fereşte sufletul de mândrie; căci sufletul, fiind din neam înalt, ca chip al lui Dumnezeu, poate fi cuprins de mândrie. Când însă îşi aduce aminte de trupul său, se smereşte.  De aceea s-a şi zis la Sfântul Grigorie despre trup că el este „duşman milostiv” şi „prieten viclean”. Nu fiţi dar robi lumii de jos, trupului şi morţii,  ci îndreptaţi-vă spre lumea de sus şi către hotarele cele fără de moarte, ca să fiţi moştenitorii luminii ei.

Dacă veţi birui oştile cele dintâi ale duşmanilor voştri, atunci veţi putea să porniţi la luptă şi asupra diavolului şi să zdrobiţi celelalte oştiri ale lui. Dar luaţi toate armele lui Dumnezeu. Prin arma cea întreită – credinţă, răbdare şi rugăciune -  se goneşte şi se risipeşte toată puterea vrăjmaşă: mândria prin smerenie, trufia prin lepădarea de sine,  desfrânare prin curăţie, dar mai ales cu Crucea vei birui pe vrăjmaşii tăi. Prin răbdare trebuie să te răstigneşti pe cruce şi să mori lumii şi vieţii păcătoase. Şi atunci îngerii lui Dumnezeu îţi vor veni întru întâmpinare, bucurându-se, şi Împăratul slavei, Hristos, va primi pe purtătorul de biruinţă al Său şi-l va preamări în faţa adunării îngerilor celor prealuminaţi ai Săi, a patriarhilor, a preacuvioşilor şi a Apostolilor, şi-l va număra în ceata  drepţilor, şi-i va da loc în Împărăţia Sa cea cerească.

Sfântul Paisie de la Neamţ, Viaţa, minunile şi acatistul, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2004 

Icoane:

http://paisius-niamets.orthodoxy.ru/ill.html

"Ne-am împărtăşit din masa cea duhovnicească, să ne împărtăşim şi din dragostea cea duhovnicească! "

VII

Pe vremea apostolilor, casele erau biserici; acum biserica a ajuns casă; pe atunci nimic lumesc nu se grăia în casă; acum, nimic duhovnicesc nu se grăieşte în biserică; chiar aici, în biserică, aţi adus piaţa. Dumnezeu vă grăieşte, dar voi, în loc să ascultaţi în tăcere cele spuse, aţi schimbat lucrurile şi vorbiţi de cu totul altceva. Şi de-aţi vorbi de treburile voastre! Dar nu, vorbiţi şi auziţi cuvinte ce nu se cuvin! De asta plâng şi nu voi înceta a plânge. Nu stă în puterea mea să vă schimb casa aceasta, biserica aceasta, cu alta. Trebuie neapărat sa rămân aici până când voi pleca din viaţa aceasta. Primiţi-mă, dar, aşa cum a poruncit Pavel. Pavel nu poruncise corintenilor să-l primească la masa lor, ci în inima şi în sufletul lor(II Cor. 7, 2).  Asta o cer şi eu de la voi: dragostea, prietenia aceea caldă şi sinceră! Dar dacă nici aceasta nu o vreţi, atunci iubiţi-vă cel puţin pe voi înşivă, îndepărtând din sufletul vostru trândăvia. Îndestulătoare mângâiere voi avea când voi vedea că vă purtaţi bine şi aţi ajuns mai buni. Şi aşa, vă voi arăta şi eu mai multă dragoste, chiar dacă iubindu-vă mai mult sunt iubit mai puţin. Multe sunt lucrurile care ne unesc! O singură masă ne stă tuturor înainte; un singur Tată ne-a născut; cu toţii am ieşit din acelaşi pântece; aceeaşi băutură ni s-a dat tuturor[...] ni s-a dat să bem şi dintr-un singur potir. Că Tatăl, vrând să ne facă să ne iubim unii pe alţii, a meşteşugit şi aceea ca să bem toţi dintr-un singur potir, semn de foarte puternică dragoste a unora cu alţii.

Eu nu sunt vrednic de apostoli![...] Nu sunt vrednic nu numai de ei, dar nici de umbra lor! Totuşi, faceţi cele ce trebuie făcute[...] Atunci veţi primi o şi mai mare răsplată când veţi arăta o dragoste atât de mare chiar faţă de cei pe care îi socotiţi nevrednici.. Nu vă spun cuvintele mele; iar voi nu aveţi alt învăţător pe pământ; şi eu vă dau ceea ce am primit; dându-vă, nu cer nimic mai mult de la voi decât dragostea voastră. Iar dacă sunt nevrednic şi de aceasta, voi fi totuşi îndată vrednic de ea, pentru că vă iubesc; că mi s-a poruncit să iubesc nu numai pe cei ce mă iubesc, ci şi pe duşmani. Cine ar fi, dar, atât de crud, atât de sălbatic, încât după ce a primit o lege ca aceasta, chiar de-ar fi plin de nenumărate păcate, ar mai putea să întoarcă spatele şi să urască pe cei care îl iubesc? Ne-am împărtăşit din masa cea duhovnicească, să ne împărtăşim şi din dragostea cea duhovnicească! Dacă tâlharii de drumul mare îşi uită sălbăticia când stau la masă unii cu alţii, ce cuvânt de apărare mai putem avea noi, care ne împărtăşim mereu cu Trupul Domnului, dar nici blândeţea acelora n-o imităm? Pentru mulţi oameni îndestulătoare pricină de iubire a fost nu numai masa, ci şi oraşul în care locuiau. Noi, însă, care trăim despărţiţi unii de alţii, de ce iertare mai suntem vrednici când avem şi acelaşi oraş şi aceeaşi casă şi aceeaşi masă şi aceeaşi cale şi aceeaşi uşă şi aceeaşi rădăcină şi aceeaşi viaţă şi acelaşi Păstor şi acelaşi Împărat şi acelaşi Învăţător şi acelaşi Judecător şi acelaşi Creator şi acelaşi Tată şi când toate ne sunt comune?

Cereţi, oare, să fac minunile pe care le făceau apostolii când intrau în casele credincioşilor, să curăţ leproşii, să alung demonii, să înviez morţii? Dar cea mai mare dovadă a nobleţii şi dragostei voastre este tocmai că aţi crezut în Dumnezeu fără aceste probe. Şi pentru această pricină şi pentru alta Dumnezeu a pus capăt minunilor. Dacă acum, când nu se mai fac minuni, oamenii înzestraţi cu alte însuşiri, de pildă cu înţelepciunea sau cuvioşia, se laudă atâta, se mândresc şi se dezbină unii de alţii, ce prăpăstii nu s-ar face între oameni dacă  ar mai săvârşi şi minuni?

[...] Nu căuta, dar, minuni, ci sănătatea sufletului! Nu căuta să vezi un mort înviat; ai aflat doar că toată lumea va învia. Nu căuta să vezi orb tămăduit, ci uită-te că acum toţi oamenii văd mai bine  şi mai cu folos. Caută şi tu să vezi la fel cu ei şi  îndreaptă-ţi ochiul tău! Dacă toţi am trăi cum trebuie, păgânii ne-ar admira mai mult decât pe făcătorii de minuni. Minunile sunt luate de multe ori drept năluciri şi mai au şi altă faimă rea, deşi minunile făcute de sfinţi nu sunt ca acestea; viaţa curată, însă, nu poate fi niciodată defăimată aşa; că virtutea închide gurile tuturora.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri III, în PSB 23, paginile 402-404

Alte cuvinte de folos:
Despre dragoste

„Acum însă vedem că majoritatea oamenilor au cu totul alte temeiuri de dragoste şi prietenie[decât pe Hristos]. Unul iubeşte pentru că e iubit; altul, pentru că este cinstit; altul, pentru că cutare i-a fost de folos la o nevoie sau la o afacere oarecare; altul, pentru altă pricină asemănătoare. Cu greu vei găsi pe cineva care, pentru dragostea lui Hristos, să iubească pe aproapele său cu adevărat si aşa cum trebuie să-l iubească. Pe cei mai mulţi dintre oameni îi leagă unii de alţii afacerile si treburile lumeşti. Sf. Pavel n-a iubit aşa, ci pentru Hristos. Din pricina asta la Pavel, chiar când nu era iubit aşa cum iubea el, dragostea lui nu se stingea, pentru că-i pusese rădăcină puternică dragostea de Hristos. Acum însă lucrurile sunt cu totul altfel. Continuare la : http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/despre-dragoste.html

Conştiinţa noastră ne pârăşte pe noi

Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit - conştiinţa. Într-adevăr, printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică, şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar şi asupra gândurilor tale celor păcătoase. Şi tocmai cel ce a săvârşit păcatul se osândeşte pe sine, chiar când nu-1 părăsesc alţii. Şi aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viaţa. De ar fi trecut oricât de mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele petrecute, atât în timpul când se săvârşeşte păcatul, cât şi înainte şi după săvârşirea lui, se ridică asupra noastră ca un pârâş complet, iară mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvârşirii păcatului, suntem beţi şi nu băgăm seama la conştiinţă aşa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârşit şi s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinţei. Aici se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naştere pătimesc dureri multe şi nesuferite, iară după ce au născut, ele simt uşurare şi durerile trec (In. 16, 21). Continuare la:  

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/constiinta-noastra-ne-paraste-pe-noi.html;

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/constiinta-noastra-ne-paraste-pe-noiii.html

Îngroapă în cer avuţiile tale !

"credinţa îţi va da tot ce-ţi trebuie ca să trăieşti."

*** 

“Unirea prin căsătorie duce numai la unirea trupurilor; 

cealaltă unire însă,

 cea din ceruri, va fi o unire mai strânsă, a sufletului cu sufletul,

 o unire cu mult mai dulce şi cu mult mai bună.”

“Să-ţi spun pe scurt! Dacă vrei să-ţi rămână averile necontenit în stăpânirea ta, dacă vrei să ţi se înmulţească din nou, apoi îţi voi arăta şi ce trebuie să faci şi-ţi voi arăta şi locul unde trebuie să le ascunzi, un loc unde nu poate intra niciun răufăcător.

Care este deci acest loc? Cerul! Trimite-ţi averile tale la bunul tău soţ. Acolo nu va putea năvăli nici furul, nici vicleanul! Nimic din ceea ce vatămă averile! Îngroapă în cer avuţiile tale şi vei dobândi rod îmbelşugat.. Tot ce sădim în cer dă roade frumoase; roade mai mari, mai bune decât cele sădite în pământ, roade bogate, aşa cum este şi firesc să dea  tot ce-şi are rădăcina în ceruri. Iată bunătăţile de care te vei bucura de pe urma unei astfel de fapte: mai întâi, vei dobândi viaţa veşnică şi făgăduinţele date celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, făgăduinţe pre care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit(I Cor. 2, 9). În al doilea rând, vei locui în veci cu bunul tău soţ. În al treilea rând, scapi de toate grijile, temerile, primejdiile, uneltirile, duşmăniile şi ura de aici de pe pământ. Câtă vreme îţi  vei păstra averile tale lângă tine, se vor găsi negreşit unii care să ţi le răpească. Dacă le vei muta în cer, vei duce o viaţă lipsită de primejdii, o viaţă sigură, o viaţă plină de linişte desăvârşită, căci credinţa îţi va da tot ce-ţi trebuie ca să trăieşti. N-ar fi oare o prostie să cauţi ca pământul să fie roditor, când e vorba să-ţi cumperi o ţarină, dar când e vorba să cumperi cer în loc de pământ, şi să poţi avea ţarină în  ceruri, să te mulţumeşti totuşi cu o ţarină pământească, să rămâi tot pe pământ, să înduri toate ostenelile legate firesc de pământ şi să înduri şi păcatele acestor oboseli?

De cele mai multe ori nădejdile noastre sunt dezminţite.

Nădăjduiai ca soţul tău să ajungă prefect, dar moartea l-a răpit înainte  de a ajunge la această înaltă demnitate. Gândul acesta îţi frământă şi îţi tulbură grozav sufletul. Gândeşte-te însă că, chiar dacă nădejdile tale erau destul de întemeiate, totuşi ele nu erau decât nişte nădejdi omeneşti, iar nădejdile omeneşti, de cele mai multe ori nu se înfăptuiesc.  Aşa se întâmplă în viaţă: multe nădejdi rămân nerealizate şi se înfăptuiesc tocmai acelea care nici prin minte nu ne-au trecut. Aşa e cu înaltele slujbe, aşa e cu tronurile împărăteşti, aşa e cu moştenirile, aşa e cu căsătoriile[...] Chiar dacă timpul când trebuia să fie numit prefect era foarte aproape, totuşi adu-ţi aminte de spusele proverbului: “Se întâmplă multe între pahar şi vârful buzelor”; iar Scriptura spune: “De dimineaţă până seara se schimbă vremea”(Înţ. Sir 18, 26). Chiar împăratul, astăzi este, mâine moare. Tot înţeleptul  amintit mai sus ne arată cât de uşor sunt dezminţite nădejdile noastre, spunând: “Mulţi tirani au căzut pe pământ, şi a purtat stemă cel despre care nici nu se vorbea”(Înţ. Sir. 11, 5). Nu era absolut sigur că bărbatul tău  avea să ajungă prefect, dacă trăia. Viitorul ne este întotdeauna nelămurit; mai erau apoi şi alte pricini care ne îndreptăţesc să avem această bănuială. Erai tu oare sigură că ajungea prefect, dacă trăia, Nu s-ar fi putut , oare, să se întâmple şi contrariul? Daca boala lui s-ar fi prelungit, ar fi pierdut şi slujba ce o avea, înlăturat fie de invidia altora, fie de răutatea celor care voiau să-l întreacă în rang, fie din pricina altei nenorociri. Să admitem, dacă vrei, că ar fi fost numit, dacă trăia, în această înaltă dregătorie. Nu ştii însă că, cu cât dregătoria e mai mare, cu atât mai mari sunt şi primejdiile, şi grijile, şi necazurile?  Dar să presupunem că n-ar fi avut nici primejdii, nici griji, nici necazuri. Să presupunem că ar fi trecut oceanul acela fără primejdii şi cu toată liniştea. Spune-mi, te rog, care ar fi fost sfârşitul la care ar fi ajuns? Oare nu tot acesta de acum? Mai bine spus, însă, nu acesta, ci poate altul, neplăcut şi nedorit. În primul rând, ar fi văzut cerul şi bunătăţile cereşti mai târziu, pagubă mare pentru cei ce cred în făgăduinţele viitoare; în al doilea rând,  chiar dacă ar fi trăit fără pată, lungimea vieţii şi cerinţele acelei înalte slujbe, nu l-ar fi lăsat sa plece atât de curat sufleteşte şi trupeşte, aşa cum a plecat acum. Nu poţi şti dacă nu şi-ar fi schimbat viaţa şi nu ar fi ajuns un trândav, de trăia. Acum însă suntem încredinţaţi că , prin harul lui Dumnezeu, şi-a luat zborul spre spre locul odihnei, deoarece n-a făcut nicio faptă care să-i închidă porţile Împărăţiei Cerurilor. Dacă ar fi trăit mai mult şi  ar fi petrecut mai multă vreme în afacerile publice, poate că s-ar fi  umplut de mai multă murdărie. Este, într-adevăr, foarte greu să  să săvârşeşti numai fapte bune când te învârţi în mijlocul atâtor păcate; poţi păcătui cu uşurinţă, cu voie sau fără voie. Acum însă suntem scăpaţi de această frică; acum suntem încredinţaţi că în ziua Judecăţii soţul tău va veni îmbrăcat cu multă strălucire; va străluci alături de Împărat, va merge înaintea lui Hristos împreună cu îngerii, îmbrăcat în slava nespusă; va sta alături de Împăratul Hristos, Care va judeca lumea, şi lui îi va da cele mai de cinste slujbe.

Lasă, deci, la o parte plânsetele şi bocetele. Trăieşte şi tu aşa cum a trăit el! Mai bine spus, du o viaţă mai curată, pentru ca, ajungând tot atât de virtuoasă ca el, să locuieşti împreună cu el sub acelaşi acoperământ! Să poţi să te uneşti din nou cu el pe vecie în veacurile acelea nemuritoare! Să te uneşti cu el, nu prin unirea căsătoriei, ci prin altă unire, cu mult mai bună. Unirea prin căsătorie duce numai la unirea trupurilor; cealaltă unire însă, cea din ceruri, va fi o unire mai strânsă, a sufletului cu sufletul, o unire cu mult mai dulce şi cu mult mai bună."

Fragment din Sfântul Ioan Gură de Aur, Către o femeie rămasă văduvă de tânără, paginile 161-163