Cuvânt de învăţătură al Cuviosului Paisie la tunderea în monahism

"Trupul fereşte sufletul de mândrie; căci sufletul, fiind din neam înalt, 

ca chip al lui Dumnezeu, poate fi cuprins de mândrie. 

Când însă îşi aduce aminte de trupul său, se smereşte"

Monahul este ostaş duhovnicesc, care, asemenea ostaşilor lumii, trebuie să se înarmeze cu arme pentru a birui cu izbândă pe vrăjmaşi. Lupta ostaşilor lui Hristos este îndreptată contra trupului, lumii şi diavolului. Împotriva diavolului Mântuitorul porunceşte să luăm Crucea. Trupului  porunceşte  să i  ne împotrivim prin lepădarea de tată, de mamă, de fiu şi de fiică. Despre lume zice: De am dobândi toată lumea, dar vom pierde sufletul, ce folos avem?

Martori de luptă sunt: Dumnezeu şi îngerii, diavolul şi slugile lui. Locul luptei  este prăpastia  dintre cei dreptcredincioşi  şi păcătoşi . Cal este  trupul. Călăreţul este sufletul. Căpetenia oastei este mintea. Ca arme avem: credinţa drept scut, răbdarea drept coif, rugăciunea sârguincioasă ca sabie, smerenia nefăţarnică  ca arc şi săgeţi.

 Cetele şi comandanţii satanei sunt: mândria, lăcomia, necurăţia, trândăvia, trufia, mânia, îndărătnicia. Pe aceştia îi comandă diavolul şi răneşte sufletul cu păcatul, ca şi cu o săgeată. Al doilea regiment al puterii satanei este răutatea lumii acesteia, pentru că aceea luptă prin ispită, dulceţi trecătoare şi  împestriţături frumoase. Şi însuşi trupul nostru se ridică împotriva sufletului nostru prin îmbuibare, beţie, pofta desfrâului, lene şi celelalte patimi.  În această luptă grea a firii văzute cu cea nevăzută, omul, fără ajutorul lui Dumnezeu, este neputincios.

Întâiul pas în lupta contra lumii acesteia este să o părăseşti şi să te lepezi de poftele ei, visarea înşelătoare  la frumuseţile ei, bogăţia nestatornică, veselia vremelnică, şi să primeşti  sărăcia de bunăvoie pentru Hristos, să fugi din întunericul păcatului,  în ţara făgăduinţei, la curăţia şi nevinovăţia unei vieţi plăcute lui Dumnezeu.

Îndepărtaţi-vă de lumea  aceasta printr-o plecare fără întoarcere. Şi prin aceasta vei birui cetele vrăjmaşului dintâi; iar prin această biruinţă vei veseli cerul şi vei pricinui întristare demonilor.

Însă dacă vrăjmaşul te va răpune şi va lua în robie sufletul tău, atunci chiar dacă ai dobândi toată bogăţia şi frumuseţea lumii, nici un folos nu vei avea. Nu te tulbura de gândul de a părăsi rudele: pe tată, pe mamă, femeie, copii, pe frate şi pe soră; ei rămân în grija lor lumească, ca nişte morţi care-şi îngroapă morţii lor.

Tu, însă, grăbeşte-te la lucrul Domnului. Fugi de înţelepciunea lumească la cea cerească, unde domneşte Hristos în veci. Iar de rude trebuie să te depărtezi numai de acelea care împiedică mântuirea ta şi se gândesc numai la lume zicând: „Adună, fiule, bogăţia lumii, dobândeşte pământul, sădeşte vii, adună-ţi mulţime de robi şi te veseleşte în toate zilele vieţii tale”. De asemenea rude trebuie să fugi, căci ele, în loc de lumină, îţi arată întunericul, în loc de viaţă, moartea.  Dacă însă părinţii vă sfătuiesc bine şi vă duc la Dumnezeu şi la slujirea Lui, pe unii ca aceştia trebuie să-i iubeşti, să-i cinsteşti ca pe sfinţi şi să te supui voinţei şi sfatului lor.

Trupul îl vei învinge  şi a doua tărie o vei risipi, dacă te vei înfrâna de la îmbuibarea cu bucate de frupt şi de la băutură. Atunci cu post vei ucide, vei stârpi poftele trupeşti desfrânate. Lenea învinge-o prin hărnicie. Trupul nu numai că nu ni-i duşman, ci ni-i prieten. Cu trupul noi putem să postim, sa vărsăm lacrimi, să ne plecăm genunchii, să facem milostenie şi altele. Fără trup, numai cu sufletul, nu putem face acestea. Trupul fereşte sufletul de mândrie; căci sufletul, fiind din neam înalt, ca chip al lui Dumnezeu, poate fi cuprins de mândrie. Când însă îşi aduce aminte de trupul său, se smereşte.  De aceea s-a şi zis la Sfântul Grigorie despre trup că el este „duşman milostiv” şi „prieten viclean”. Nu fiţi dar robi lumii de jos, trupului şi morţii,  ci îndreptaţi-vă spre lumea de sus şi către hotarele cele fără de moarte, ca să fiţi moştenitorii luminii ei.

Dacă veţi birui oştile cele dintâi ale duşmanilor voştri, atunci veţi putea să porniţi la luptă şi asupra diavolului şi să zdrobiţi celelalte oştiri ale lui. Dar luaţi toate armele lui Dumnezeu. Prin arma cea întreită – credinţă, răbdare şi rugăciune -  se goneşte şi se risipeşte toată puterea vrăjmaşă: mândria prin smerenie, trufia prin lepădarea de sine,  desfrânare prin curăţie, dar mai ales cu Crucea vei birui pe vrăjmaşii tăi. Prin răbdare trebuie să te răstigneşti pe cruce şi să mori lumii şi vieţii păcătoase. Şi atunci îngerii lui Dumnezeu îţi vor veni întru întâmpinare, bucurându-se, şi Împăratul slavei, Hristos, va primi pe purtătorul de biruinţă al Său şi-l va preamări în faţa adunării îngerilor celor prealuminaţi ai Săi, a patriarhilor, a preacuvioşilor şi a Apostolilor, şi-l va număra în ceata  drepţilor, şi-i va da loc în Împărăţia Sa cea cerească.

Sfântul Paisie de la Neamţ, Viaţa, minunile şi acatistul, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2004 

Icoane:

http://paisius-niamets.orthodoxy.ru/ill.html