Poate că în aceste zile care urmează praznicului Învierii lui Hristos, mai mult ca oricând simţim cu claritate, cu pasiune, faptul că viaţa lumii este una şi că întreaga viaţă a Bisericii este susţinută de comuniunea tainică a Sfinţilor şi păcătoşilor, care este lumea în devenire. Sfânta Liturghie, rugăciunile comune ale Bisericii nu pot fi înţelese în afara acestei comuniuni a Sfinţilor şi păcătoşilor.
Pentru noi, cei ce ne adunăm săptămână de săptămână într-o biserică, rugăciunile pe care le ascultăm par atât de ades rugăciuni de-a gata făcute : alţii le-au alcătuit şi noi le-am moştenit ; dar dacă ne gândim la chipul cum s-au născut ele, atunci ele nu ne mai par doar “de-a gata făcute”. Fiecare rugăciune pe care o auziţi a fost smulsă dintr-un suflet omenesc în momente de extaz, de supărare, în momente de adâncă pocăinţă, de adâncă recunoştinţă. Toate rugăciunile, începând cu acelea pe care le-am moştenit din Vechiul Testament, cu cea mai nouă rugăciune care a ajuns la noi din închisori şi lagăre de concentrare, sunt născute din suflete vii în momente ale întâlnirii lor cu Dumnezeu sau în nevoia lor disperată de Dumnezeu, pe Care Îl căutau orbecăind, dar nu-l puteau afla.
Uneori ni se pare dificil să fim la unison cu rugăciunile pe care le cântăm sau le recităm, cu tot acest flux de rugăciune. Şi într-adevăr, nu e de mirare, pentru că într-o slujbă, într-o singură secvenţă liturgică, într-o simplă rugăciune pe care o citim de dimineaţă sau seara, Biserica a adunat zeci de rugăciuni care corespund acestei experienţe, vieţii, morţii, bucuriei, durerii, angoasei şi recunoştinţei sfinţilor de-a lungul istoriei. Cum ne putem aştepta să primim în sufletele noastre, să ne împărtăşim pe deplin, una după alta, de experienţa seculară, a Sfântului Vasile, a Sfântului Ioan, a Sfântului Marcu sau a Sfântului Simeon ? Dar ne putem împărtăşi de ele într-un chip de-viaţă-dătător, dacă ne dăm seama că, aşa mici cum suntem, aşa în devenire cum suntem, bâjbâind după o plenitudine care nu este încă a noastră şi pe care ei o au într-un grad mai mare decât noi, noi facem parte dintr-o mulţime largă de bărbaţi şi femei care se roagă/ în rugăciune şi că noi îi auzim pe marii sfinţi ai lui Dumnezeu rugându-ne cu rugăciunile lor. Putem sta ca nişte copii printre adulţi, putem sta având conştiinţa că Sfântul Vasile este prezent aici, cu rugăciunea sa, punându-ne înainte experienţa lui adâncă, a lui Dumnezeu şi a vieţii. Că prezent este şi Sfântul Ioan şi un alt sfânt, şi încă altul ; şi noi putem pur şi simplu să ascultăm cu atenţie, punându-ne întrebări din vreme în vreme : « Cum de spune aceste cuvinte ? Din ce adânc de experienţă străină, străină de mine, vin aceste cuvinte ? ». Şi apoi, deodată, să spunem cu bucurie : « Iată-mă una cu el, ceea ce el spune eu ştiam deja sau experimentasem ; o, ce minunat, sunt una cu oameni care sunt atât de mari înaintea lui Dumnezeu ! »
Şi dacă vom trata astfel rugăciunile de dimineaţă pe care le citim, sau rugăciunile de seară, şi diversele rugăciuni care se fac în biserică, atunci nu avem cum să mai simţim, aşa cum ni se întâmplă deseori, o mâhnire, senzaţia că toate acestea trec pe lângă noi, că nu ne regăsim în cuvintele lor, în imaginile, în frazele rugăciunilor. Cum putem noi, într-un singur suflet, să simţim toată complexitatea experienţei divine şi umane de două mii de ani a Bisericii ? Dar cât de uşor ne-ar fi dacă am sta să ascultăm cu mintea deschisă, cu inima deschisă, gata să răspundem la ceea ce este deja al nostru, să punem întrebări despre alte lucruri, să exclamăm în sine : « Cum poţi spune acestea, o, Părinte Vasile, cum poţi rosti aceste cuvinte, Părinte Ioane ? » Şi apoi am spori treptat în înţelegere, pentru că sămânţa rugăciunii, care este deja în sufletele noastre, înţelegerea sfinţilor de care deja ne împărtăşim, dacă suntem simpli, direcţi, sinceri, va creşte în noi ; am fi adevăraţi la măsura la care deja suntem adevăraţi şi am creşte la o realitate mai plină decât înainte.
Şi apoi am descoperi că această comuniune a sfinţilor pe care o concepem ca invizibilă şi aşa distantă – sfinţii în cer şi noi pe pământ – este ceva infinit mai simplu şi mai familiar. Apoi rugăciunile lor sunt în mijlocul nostru, experienţa lor ne este împărtăşită, în fiecare cuvât al rugăciunii, în fiecare melodie a cântării liturgice, ei sunt în mijlocul nostru, nu doar nevăzuţi rugându-se pentru noi, ci făcându-ne părtaşi experienţei lor adânci, tragice şi glorioase ; a lui Dumnezeu şi a lumii, a oameniilor la fel de mult ca şi a lui Dumnezeu.
Şi apoi ne putem întoarce să-l privim şi pe aproapele nostru ca o parte a comuniunii acesteia tainice a Sfinţilor şi a păcătoşilor, pentru că şi aproapele nostru este părtaş, ca şi noi, poate doar cu suprafaţa sufletului său, poate cu cele mai superficiale straturi ale sufletului său, la acelaşi mister pe care îl căutăm şi noi. Am simţi că suntem tovarăşi, că suntem împreună, în felul nostru, dar mai mult de atât – că împreună bem din acelaşi izvor, că împreună ne împărtăşim de alţii mai mari decât noi, de o viaţă mai adâncă, mai largă.
Să încercăm, în serviciul divin, în rugăciunea particulară, să învăţam să fim părtaşi, în acest mod simplu, direct şi sincer, la experienţa şi viaţa acelora care ne-au precedat şi care sunt mai mari ca noi. Şi comuniunea sfinţilor va deveni realitate, iar comuniunea păcătoşilor va deveni ceva semnificativ pentru noi, o adevărată frăţie de oameni care sunt, care se recunosc pe sine ca păcătoşi, dar simt, totuşi, că Dumnezeu a venit şi pentru ei, că au fraţi şi surori mai mari care se preocupă pentru ei, care sunt una cu ei, împărtăşindu-le cele mai preţioase daruri din viaţa lor. Şi atunci vom putea să devenim o frăţietate, un trup şi o viaţă cu ei în Dumnezeu. Amin.
Sursa :
