"Necredinţa în Dumnezeu – cea mai de seamă pricină a necurăţiei noastre"
Din seria tâlcuirilor Arhimandritului Serafim Alexiev la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, în volumul “Curăţia”(Editura Sophia, 2007)
“Multe sunt pricinile pentru care noi cădem în păcate trupeşti.[...] Însă cea mai importantă, după părerea noastră, este necredinţa în Dumnezeu. Ea adună întru sine, ca într-un focar, toate pricinile de mai mică importanţă.
Vorbind despre necredinţa în Dumnezeu, avem în vedere nu ateismul teoretic..., ci ateismul practic ori puţina credinţă a credincioşilor creştini ortodocşi. Ar putea să sune straniu, însă această necredinţă din punct de vedere practic este o realitate. Manifestările ei sunt: indiferenţa faţă de Dumnezeu, absenţa simţământului religios, îndoiala în credinţă, îndepărtarea de Biserică, nepăsarea faţă de viaţa de dincolo, faţă de înfricoşătoarea Judecată, de raiul cel veşnic şi de veşnicele chinuri. Aceste manifestări mărturisesc despre o credinţă care se clatină şi despre o dragoste care s-a răcit. Iar fără o credinţă înflăcărată, fără nădejde şi dragoste către Creatorul său, omul nu are râvnă, nici forţe spre a se lupta cu patimile trupeşti ce clocotesc întru el. El simte o înclinare firească deosebită către patimile trupeşti. După căderea lui Adam în păcat, aceste patimi i-au devenit lui a doua natură. Cine poate să ne izbăvească din păcate, dacă nu avem o credinţă puternică şi frică de Dumnezeu în inima noastră ?
În anumite epoci, când credinţa a fost înfloritoare, morala a fost la un nivel foarte înalt. Îndată ce credinţa s-a micşorat, a decăzut şi viaţa morală. Revenirea la necredinţa neamurilor păgâne antice a adus lumea contemporană în pragul descompunerii morale. Când nu există idealuri înalte, oamenii încep să pună în locul acestora instinctele lor cele mai josnice.[...] Istoria, în mod obiectiv, dă mărturie în acest sens.
Creştinătatea a propus ca ideal veşnic pentru om asemănarea lui cu Dumnezeu. Prin învăţătura şi prin pilda Sa, Domnul Iisus Hristos, şi după El şi Sfinţii Apostoli, au dat un imbold firii decăzute a omului spre o înaltă viaţă de curăţie. Sf. Ap. Pavel scrie : Căci harul mântuitor s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate, şi cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune(Tit 2, 11-14).
[...] După învăţătura cuvântului lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Părinţi, niciun om, fără ajutorul lui Dumnezeu, de la sine însuşi, nu este în stare să-şi bireie patima desfrânării, nici să izgonească de la sine neîncetatele năvăliri ale demonilir desfrâului. Numai înarmat cu credinţă şi har, cu nădejde şi dragoste de Dumnezeu, el poate să lupte cu vicleanul cel ispititor. Neavând însă întrarmare dumnezeiască, acesta nu va putea nici măcar să lupte, dar să-şi biruiască duhurile desfrânării. Căci cel ce nu crede în existenţa lui Dumnezeu şi nu se teme de ceea ce va răspunde înaintea Lui, în numele cui se va strădui să dobândească vreo virtute, virtute care este de râs în ochii neamului omenesc păcătos şi desfrânat şi care nu este dorită nici de către trupul înclinat către păcat?”
“Observăm că, chiar şi pentru cei credincioşi, pentru cei ce se tem de Dumnezeu, pentru cei ce năzuiesc spre o viaţă duhovnicească, neîmpăcatul trup omenesc este o foarte mare problemă şi că fără ajutorul Cerului, nimeni nu a reuşit să o rezolve. Atunci, cum va putea să reuşească întru aceasta cel necredincios? El nici nu face experienţa unui asemenea lucru, ci, dimpotrivă, alege calea cea mai uşoară a neîmpotrivirii şi a plăcerii de sine. Însă din această plăcere de sine ce se naşte ? Moartea duhovnicească, venită înaintea celei trupeşti. Cei ce trăiesc în desfrânare şi în băutură sunt ruine vrednice de plâns încă de la vârsta tinereţii. Ei par bătrâni cu mult înainte de a îmbătrâni.
[...] Cât de diferită este priveliştea pe care ne-o înfăţişează creştinii care cred sincer şi năzuiesc către o viaţă de curăţie ! Pe cât de strânsă este relaţia lor cu Dumnezeu, pe atât mai asemenea îngerilor sunt ei. Sfinţii, curăţindu-şi inima lor, ne sunt vrednică pildă despre cum poate să se transforme omul păcătos, care s-a unit cu Dumnezeu şi s-a îmbrăcat cu toată armura lui.
Sf. Ioan Teologul, având în vedere această unire cu Dumnezeu a primilor creştini, a lăudat nu numai pe cei vârstnici, ci şi pe cei tineri ...pentru biruinţa lor asupra diavolilor desfrânării. Şi cât este de minunat că tocmai vârsta tinereţii, la care păcatul desfrânării este cel mai prezent, Apostolul o dă ca pildă de dobândire şi de înfăptuire a curăţiei cu ajutorul lui Dumnezeu ![...]
Patima trupească născută în om se vădeşte aproape la fiecare încă de la o vârstă fragedă. E cunoscut că până şi copiii simt uneori înclinaţii trupeşti. Să nu mai vorbim însă de vârsta tinereţii, în care ele se manifestă cu multă aprindere. Cum vor fi ţinute în frâu aceste instincte nestăvilite fără credinţă în Dumnezeu , fără nădejde în ajutorul dumnezeiesc, fără dragoste de Dumnezeu ? Istoria creştinătăţii cunoaşte perioade întregi când, la creştinii tineri, crescuţi în credinţă şi în evlavie, curăţia a înflorit şi pe chipul lor, şi în inima lor. Şi cât era de plăcut atunci să vezi frumoase chipuri de tineri împlinitori ai curăţiei, şi fecioare care nu se sluţeau cu vopsea artificială, cum îşi mânjesc feţele şi ochii astăzi tinerele femei moderne, şi se înfrumuseţau cu fireasca şi fermecătoarea culoare a castităţii !
Cununa curăţiei este cea mai minunată podoabă a celui tânăr. Cel ce se înfrânează la vârsta tinereţii, lesne se va lupta cu pornirile lui trupeşti şi la maturitate. Astfel, pentru paza curăţiei de la vârsta tinereţii, i se va da lui bătrâneţe luminoasă[...] Şi dacă nu se deprinde omul cu curăţia atâta timp cât este feciorelnic, greu poate să dobândească aplecare spre ea după ce a experimentat desfătările cele îmbolditoare ale patimilor desfrânării. Lupta pentru curăţie este mai uşoară pentru cel curat decât pentru cel întinat. Până nu a gustat dintr-o anumită mâncare, ci numai a auzit de aceasta, limba nu încearcă o dorinţă prea mare să o guste. « Aşa şi trupurile curate : primesc din necunoaşterea patimii desfrânării mare uşurare în lupta împotriva desfrânării » - spune Sf. Ioan Scărarul.
Ce ne ajută cel mai mult în izgonirea diavolilor desfrânării ? Credinţa în Dumnezeu, frica de El şi căutarea stăruitoare a ajutorului dumnezeiesc. Virtuţile nu se câştigă doar cu puteri omeneşti. [...] Nu este cu putinţă pentru om să zboare cu propriile aripi până la aşa de înaltă desăvârşire cerească, dacă harul lui Dumnezeu nu îi dă lui darul curăţiei şi nu îl scoate din întinare. Prin nicio altă virtute oamenii trupeşti nu se aseamănă într-atât cu îngerii ...ca prin dobândirea harului curăţiei, prin care ei, încă din timpul vieţii lor pământeştiau, după Apostol, cetate în ceruri(Filip. 3, 20) şi încă aici, în trup pieritor, dobândesc deja ceea ce a fost făgăduit sfinţilor în viaţa viitoare, după ieşirea din trupul pieritor.
Unii oameni, pierzându-şi credinţa în Dumnezeu, dar neliniştiţi din pricina tineretului de astăzi, afundat în desfrânare, recomandă ca ieşire din această stare sportul, jocurile, tehnica, preocupările artistice, literatura, ştiinţa şi altele. Se vădeşte însă că nimic din toate acestea nu poate fi în stare să oprească nestăpânitul clocot al patimilor desfrânării. Dimpotrivă, ele din ce în ce mai mult se înteţesc. Realitatea ne arată că, de îndată ce te-ai rupt câtuşi de puţin de credinţa în Dumnezeu, te-ai îndepărtat de singurul sprijin al virtuţii. Cel ce ne dă armura pentru biruinţa în lupta cu necuratele patimi este Dumnezeu. Fără această întrarmare, nimeni nu a putut să stea împotriva răutăţii diavoleşti(Efes. 6, 11).
Ca urmare, dacă doreşti să biruieşti, îmbracă armura dumnezeiască ! Iar aceasta constă, după Sf. Ap. Pavel, în pavăza credinţei şi în sabia duhovnicească, aceea care este cuvântul lui Dumnezeu.(Efes. 6, 14-17) »
Din seria tâlcuirilor Arhimandritului Serafim Alexiev la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, în volumul “Curăţia”(Editura Sophia, 2007)
“Multe sunt pricinile pentru care noi cădem în păcate trupeşti.[...] Însă cea mai importantă, după părerea noastră, este necredinţa în Dumnezeu. Ea adună întru sine, ca într-un focar, toate pricinile de mai mică importanţă.
Vorbind despre necredinţa în Dumnezeu, avem în vedere nu ateismul teoretic..., ci ateismul practic ori puţina credinţă a credincioşilor creştini ortodocşi. Ar putea să sune straniu, însă această necredinţă din punct de vedere practic este o realitate. Manifestările ei sunt: indiferenţa faţă de Dumnezeu, absenţa simţământului religios, îndoiala în credinţă, îndepărtarea de Biserică, nepăsarea faţă de viaţa de dincolo, faţă de înfricoşătoarea Judecată, de raiul cel veşnic şi de veşnicele chinuri. Aceste manifestări mărturisesc despre o credinţă care se clatină şi despre o dragoste care s-a răcit. Iar fără o credinţă înflăcărată, fără nădejde şi dragoste către Creatorul său, omul nu are râvnă, nici forţe spre a se lupta cu patimile trupeşti ce clocotesc întru el. El simte o înclinare firească deosebită către patimile trupeşti. După căderea lui Adam în păcat, aceste patimi i-au devenit lui a doua natură. Cine poate să ne izbăvească din păcate, dacă nu avem o credinţă puternică şi frică de Dumnezeu în inima noastră ?
În anumite epoci, când credinţa a fost înfloritoare, morala a fost la un nivel foarte înalt. Îndată ce credinţa s-a micşorat, a decăzut şi viaţa morală. Revenirea la necredinţa neamurilor păgâne antice a adus lumea contemporană în pragul descompunerii morale. Când nu există idealuri înalte, oamenii încep să pună în locul acestora instinctele lor cele mai josnice.[...] Istoria, în mod obiectiv, dă mărturie în acest sens.
Creştinătatea a propus ca ideal veşnic pentru om asemănarea lui cu Dumnezeu. Prin învăţătura şi prin pilda Sa, Domnul Iisus Hristos, şi după El şi Sfinţii Apostoli, au dat un imbold firii decăzute a omului spre o înaltă viaţă de curăţie. Sf. Ap. Pavel scrie : Căci harul mântuitor s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate, şi cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune(Tit 2, 11-14).
[...] După învăţătura cuvântului lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Părinţi, niciun om, fără ajutorul lui Dumnezeu, de la sine însuşi, nu este în stare să-şi bireie patima desfrânării, nici să izgonească de la sine neîncetatele năvăliri ale demonilir desfrâului. Numai înarmat cu credinţă şi har, cu nădejde şi dragoste de Dumnezeu, el poate să lupte cu vicleanul cel ispititor. Neavând însă întrarmare dumnezeiască, acesta nu va putea nici măcar să lupte, dar să-şi biruiască duhurile desfrânării. Căci cel ce nu crede în existenţa lui Dumnezeu şi nu se teme de ceea ce va răspunde înaintea Lui, în numele cui se va strădui să dobândească vreo virtute, virtute care este de râs în ochii neamului omenesc păcătos şi desfrânat şi care nu este dorită nici de către trupul înclinat către păcat?”
“Observăm că, chiar şi pentru cei credincioşi, pentru cei ce se tem de Dumnezeu, pentru cei ce năzuiesc spre o viaţă duhovnicească, neîmpăcatul trup omenesc este o foarte mare problemă şi că fără ajutorul Cerului, nimeni nu a reuşit să o rezolve. Atunci, cum va putea să reuşească întru aceasta cel necredincios? El nici nu face experienţa unui asemenea lucru, ci, dimpotrivă, alege calea cea mai uşoară a neîmpotrivirii şi a plăcerii de sine. Însă din această plăcere de sine ce se naşte ? Moartea duhovnicească, venită înaintea celei trupeşti. Cei ce trăiesc în desfrânare şi în băutură sunt ruine vrednice de plâns încă de la vârsta tinereţii. Ei par bătrâni cu mult înainte de a îmbătrâni.
[...] Cât de diferită este priveliştea pe care ne-o înfăţişează creştinii care cred sincer şi năzuiesc către o viaţă de curăţie ! Pe cât de strânsă este relaţia lor cu Dumnezeu, pe atât mai asemenea îngerilor sunt ei. Sfinţii, curăţindu-şi inima lor, ne sunt vrednică pildă despre cum poate să se transforme omul păcătos, care s-a unit cu Dumnezeu şi s-a îmbrăcat cu toată armura lui.
Sf. Ioan Teologul, având în vedere această unire cu Dumnezeu a primilor creştini, a lăudat nu numai pe cei vârstnici, ci şi pe cei tineri ...pentru biruinţa lor asupra diavolilor desfrânării. Şi cât este de minunat că tocmai vârsta tinereţii, la care păcatul desfrânării este cel mai prezent, Apostolul o dă ca pildă de dobândire şi de înfăptuire a curăţiei cu ajutorul lui Dumnezeu ![...]
Patima trupească născută în om se vădeşte aproape la fiecare încă de la o vârstă fragedă. E cunoscut că până şi copiii simt uneori înclinaţii trupeşti. Să nu mai vorbim însă de vârsta tinereţii, în care ele se manifestă cu multă aprindere. Cum vor fi ţinute în frâu aceste instincte nestăvilite fără credinţă în Dumnezeu , fără nădejde în ajutorul dumnezeiesc, fără dragoste de Dumnezeu ? Istoria creştinătăţii cunoaşte perioade întregi când, la creştinii tineri, crescuţi în credinţă şi în evlavie, curăţia a înflorit şi pe chipul lor, şi în inima lor. Şi cât era de plăcut atunci să vezi frumoase chipuri de tineri împlinitori ai curăţiei, şi fecioare care nu se sluţeau cu vopsea artificială, cum îşi mânjesc feţele şi ochii astăzi tinerele femei moderne, şi se înfrumuseţau cu fireasca şi fermecătoarea culoare a castităţii !
Cununa curăţiei este cea mai minunată podoabă a celui tânăr. Cel ce se înfrânează la vârsta tinereţii, lesne se va lupta cu pornirile lui trupeşti şi la maturitate. Astfel, pentru paza curăţiei de la vârsta tinereţii, i se va da lui bătrâneţe luminoasă[...] Şi dacă nu se deprinde omul cu curăţia atâta timp cât este feciorelnic, greu poate să dobândească aplecare spre ea după ce a experimentat desfătările cele îmbolditoare ale patimilor desfrânării. Lupta pentru curăţie este mai uşoară pentru cel curat decât pentru cel întinat. Până nu a gustat dintr-o anumită mâncare, ci numai a auzit de aceasta, limba nu încearcă o dorinţă prea mare să o guste. « Aşa şi trupurile curate : primesc din necunoaşterea patimii desfrânării mare uşurare în lupta împotriva desfrânării » - spune Sf. Ioan Scărarul.
Ce ne ajută cel mai mult în izgonirea diavolilor desfrânării ? Credinţa în Dumnezeu, frica de El şi căutarea stăruitoare a ajutorului dumnezeiesc. Virtuţile nu se câştigă doar cu puteri omeneşti. [...] Nu este cu putinţă pentru om să zboare cu propriile aripi până la aşa de înaltă desăvârşire cerească, dacă harul lui Dumnezeu nu îi dă lui darul curăţiei şi nu îl scoate din întinare. Prin nicio altă virtute oamenii trupeşti nu se aseamănă într-atât cu îngerii ...ca prin dobândirea harului curăţiei, prin care ei, încă din timpul vieţii lor pământeştiau, după Apostol, cetate în ceruri(Filip. 3, 20) şi încă aici, în trup pieritor, dobândesc deja ceea ce a fost făgăduit sfinţilor în viaţa viitoare, după ieşirea din trupul pieritor.
Unii oameni, pierzându-şi credinţa în Dumnezeu, dar neliniştiţi din pricina tineretului de astăzi, afundat în desfrânare, recomandă ca ieşire din această stare sportul, jocurile, tehnica, preocupările artistice, literatura, ştiinţa şi altele. Se vădeşte însă că nimic din toate acestea nu poate fi în stare să oprească nestăpânitul clocot al patimilor desfrânării. Dimpotrivă, ele din ce în ce mai mult se înteţesc. Realitatea ne arată că, de îndată ce te-ai rupt câtuşi de puţin de credinţa în Dumnezeu, te-ai îndepărtat de singurul sprijin al virtuţii. Cel ce ne dă armura pentru biruinţa în lupta cu necuratele patimi este Dumnezeu. Fără această întrarmare, nimeni nu a putut să stea împotriva răutăţii diavoleşti(Efes. 6, 11).
Ca urmare, dacă doreşti să biruieşti, îmbracă armura dumnezeiască ! Iar aceasta constă, după Sf. Ap. Pavel, în pavăza credinţei şi în sabia duhovnicească, aceea care este cuvântul lui Dumnezeu.(Efes. 6, 14-17) »
