Să-l iubim pe aproapele pentru Dumnezeu.

... Dacă îl iubim pe aproapele numai pentru sine, trebuie să  vrem îndeplinirea dorinţelor proprii, a propriei voinţe trupeşti. Dacă îl iubim pentru el, trebuie să-i îndeplinim voia şi dorinţele lui. Iar dacă îl iubim pe aproapele pentru Dumnezeu, atunci trebuie să împlinim voia lui Dumnezeu şi să urmăm cu neprihănire îndreptările sale. Să-l iubim pe aproapele pentru Dumnezeu. Este nevoie  neapărat  de lepădare, însă nu de oameni, ci de lucruri, pentru a putea da slavă lui Dumnezeu, Cel ce ne mântuieşte.

*** 
«... osteneala noastră  de totdeauna ar trebui să fie  năzuinţa inimii de a lucra după poruncile dumnezeieşti. În primul rând, iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, iar mai departe – iubeşte-ţi duşmanii şi pune-ţi sufletul pentru prietenul tău. Apoi, porunca iertării: a-i ierta aproapelui toate cu câte te-a supărat pare o singură faptă– dar câtă curăţie pentru inimă, câtă dăruire de sine şi smerenie este în el ! »

Maica Arsenia

Despre neam, linişte şi sfinţi – “Poporul român a fost înzestrat din belşug cu acest dar dumnezeiesc care se numeşte linişte. »

« ...la a treia treaptă ajung numai sfinţii, cuvioşii şi marii sihaştri întăriţi de harul Duhului Sfânt. Nimeni însă nu poate ajunge aici dacă nu uneşte liniştea cea din afară a naturii înconjurătoare, care este călăuză spre Hristos,

 cu liniştea interioară a conştiinţei sale.

Iar când acestea se unesc, atunci omul simte dor de Dumnezeu, se roagă fără gânduri, îşi stapâneşte imaginaţia şi simţurile, dobândeşte uşor darul lacrimilor şi iubeşte pe toţi oamenii deopotrivă. »

******************************************************************************* 

« Românul a sacrificat de obicei ordinea impusă, frumosul creat, artificial, impropriu sufletului său, de dragul liniştii şi  bucuriei interioare, a trăirii sale cât mai în mijlocul naturii. Din această linişte divină, din această armonie şi frumuseţe nemuritoare au ieşit toate comorile şi capodoperele  sacre ale neamului, începând de la marii noştri sfinţi, domni şi eroi, până la sfintele noastre mame ; începând de la frumoasele slujbe şi picturi bisericeşti, până la colinde şi la poezia Mioriţa. Toate sunt rod al liniştii şi al păcii sufleteşti. »

*********************************************************************************

Liniştea, isihia în limba greacă sau sihăstria în graiul nostru românesc, este un dar divin cu care Dumnezeu a înzestrat întreaga creatură, de la îngeri şi oameni până la păsările cerului şi florile câmpului. Prin linişte înţelegem  armonie, împăcare a creaţiei cu Creatorul ei, a omului cu inima sa, cu conştiinţa sa, cu semenii săi, cu toată zidirea. Liniştea, atât  cea exterioară firească, cât şi cea interioară, duhovnicească, formează o însuşire vitală a sufletului omenesc fără de care omul nu poate creşte normal...Liniştea, precum o  numesc toţi Sfinţii Parinţi, este maica rugăciunii şi a multor fapte bune. Nimeni nu se poate ruga lui Dumnezeu cu mintea şi inima tulburată de griji, de gânduri şi de patimi.[...] Liniştea este mediul ideal în care se nasc sfinţenia, arta, cultura.

Aşadar, este o linişte exterioară a naturii neprihănite, a cerului înstelat, a mării odihnite, a păstorului înconjurat de  turmă, a ţăranului legat de pământ, a mamei cu pruncul la sân. Este o linişte interioară a conştiinţei împăcate, a datoriei împlinite, a omului care se jertfeşte pentru alţii, a creştinului care împlineşte după putere poruncile Evangheliei lui Hristos.  Este şi o linişte a Duhului Sfânt care covârşeşte toată mintea, care vine în dar de la Dumnezeu după îndelungate  osteneli duhovniceşti. Este liniştea inimii care poartă în ea pe Hristos, liniştea plânsului şi a lacrimilor de bucurie, liniştea nostalgiei divine şi a rugăciunii de foc, liniştea jertfei supreme.

La prima treaptă a liniştii ajung toţi oamenii care trăiesc cât mai mult în mijlocul naturii. Ei simt pe Dumnezeu din armonia şi frumuseţea celor văzute, pe care Sfinţii Părinţi o numesc contemplaţie naturală în duh. La a doua treaptă a liniştii ajung călugării şi creştinii sporiţi, care îşi împlinesc  evanghelic datoriile faţă de Dumnezeu şi  de oameni. Iar la a treia treaptă ajung numai sfinţii, cuvioşii şi marii sihaştri întăriţi de harul Duhului Sfânt. Nimeni însă nu poate ajunge aici dacă nu uneşte liniştea cea din afară a naturii înconjurătoare, care este călăuză spre Hristos, cu liniştea interioară a conştiinţei sale. Iar când acestea se unesc, atunci omul simte dor de Dumnezeu, se roagă fără gânduri, îşi stapâneşte imaginaţia şi simţurile, dobândeşte uşor darul lacrimilor şi iubeşte pe toţi oamenii deopotrivă.

Iată pentru ce înaintaşii noştri căutau să traiască  cât mai feriţi de tulburările lumii, cât mai mult în liniştea naturii. Ca să poată ei înşişi învăţa din cele exterioare taina liniştii  şi a rugăciunii interioare, până când pacea şi liniştea Duhului Sfânt se odihnea în inimile lor.

Poporul român a fost înzestrat din belşug cu acest dar dumnezeiesc care se numeşte linişte. El a trăit în Carpaţi ca într-o măreaţă catedrală, ca într-o minunată sihăstrie naturală aproape fără egal în lume. De aceea n-a plecat niciodată de acasă, nici n-a râvnit la liniştea şi pâinea altuia. De aceea a simţit cu atâta putere întotdeauna în inima lui , dorul casei natale, nostalgia patriei, a cerului, pe care le-a cântat ca puţini alţii. De aceea a înălţat atâtea sfinte biserici, sihăstrii şi mănăstiri, cum mai rar se pot întâlni în altă ţară. Cuminţenia, statornicia, omenia, evlavia creştină, mila, iertarea, mulţumirea sufletească, speranţa, lăsarea în voia lui Dumnezeu, cântarea, bucuria inimii, trăirea în sânul naturii, toate sunt virtuţi ce caracterizează sufletul românului  care cresc şi se adapă la izvoarele liniştii.

            Românul a fost  din începuturi om de linişte, suflet celest şi curat, împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii. El şi-a făcut întotdeauna casa pe munte sau pe deal, la marginea pădurii sau în poiană, cât mai aproape de izvor. Ferestrele şi le-a împodobit cu flori, pereţii cu icoane, din care nu lipsesc niciodată Maica Domnului cu Pruncul în braţe şi Sfântul Nicolae cel Blând, protectorii cei mai iubiţi ai casei şi copiilor săi. Pridvorul casei l-a împodobit cu viţă, ograda cu stupi de albine, iar ocolul l-a umplut cu  turme de oi şi miei. Românul a sacrificat de obicei ordinea impusă, frumosul creat, artificial, impropriu sufletului său, de dragul liniştii şi  bucuriei interioare, a trăirii sale cât mai în mijlocul naturii. Din această linişte divină, din această armonie şi frumuseţe nemuritoare au ieşit toate comorile şi capodoperele  sacre ale neamului, începând de la marii noştri sfinţi, domni şi eroi, până la sfintele noastre mame ; începând de la frumoasele slujbe şi picturi bisericeşti, până la colinde şi la poezia Mioriţa. Toate sunt rod al liniştii şi al păcii sufleteşti. »

Arhimandritul Ioanichie Bălan – Vetre de sihăstrie românească, EIBMBOR, 2001

Foto :

http://dan.bluephotography.ro/index.php#mi=2&pt=1&pi=10000&s=7&p=4&a=0&at=0

http://merlinlx.wordpress.com/2009/11/14/biserica-lui-dragos/

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/06/20/duminica-sfintilor-romani-ucenicii-sfinti-ai-sfantului-inchisorilor-valeriu-gafencu/

Desăvârşita slobozenie

O pauză forţată, dar binevenită de  NET.  Prilej minunat de a mă smulge « tiranului » şi a citi. Ce bucurie ! Un fragment dintr-o carte fără egal pentru mine:

« Maica Arsenia – Calea spre vindecarea inimii » !

« Un singur lucru  trebuie să ştie sufletul, afirma schimnica[ Ardaliona], că doar în Dumnezeu  îşi găseşte liniştea şi hotarul căutărilor. De aceea, el trebuie să iasă la desăvârşita slobozenie nu doar de patimi, ci şi de propriile simţăminte, la slobozenie de tot ce este trecător, şi să intre în Dumnezeu. O astfel de libertate  se numeşte « pruncia sufletului », « necunoaşterea răului ».  Într-o astfel de libertate sufletul aparţine omenirii întregi, însă nu-i robit de nimic, ; trăieşte viaţa lumii întregi, nu se îngreţoşează de nimeni, nu înjoseşte pe nimeni, însă nu este legat în ce-l priveşte de  nimic, nu e închis în nimic, de parcă ar muri pentru viaţa proprie. El a ieşit din sine la libertate şi a fost cuprins de Dumnezeul cel Veşnic. Şi ceea ce viază în el şi cuprinde totul în el este Hristos, care a devenit plinătatea inimii, îndrumătorul  minţii. Anume la această stare duce slobozirea de tot ce este al omului căzut. »

***

Alte  două fragmente capitale :

 « Calea luptei împotriva patimilor...este cea mai grea. A fost arătată de Iisus Hristos şi numită de El îngustă şi dureroasă. O altă cale, mult mai uşoară, pe care o aleg mulţi, este viaţa împătimită. Vezi, multe surori nici nu ştiu, nici nu înţeleg altă cale decât aceasta pe care o urmează. A venit la biserică, a citit rânduiala cuvenită, a bătut un anumit număr de mătănii şi e sigură că a îndeplinit totul. Ele nu vor să lucreze asupra  propriu eu lăuntric, nu caută, nu încearcă să smulgă  patimile din rădăcini. În tinereţe, am căutat mult, făceam multe nevoinţe trupeşti şi duhovniceşti, însă nu am înţeles principalul până când nu am auzit cuvintele schimnicei. Ele mi-au deschis ochii, mi-au luminat calea ».

« Scopul de căpetenie al căutării trebuie să-l constituie virtuţile. Iar pentru a le dobândi trebuie să dezrădăcinăm patimile şi toată necurăţia trupească : nu este uşor, trebuie să ne ostenim până la moarte, să ne nevoim cu nevoinţa cea bună chiar până la lepădarea de propriul suflet ».

Foto : http://www.magazinortodox.ro/images/HWScan00401.JPG

Avva Arsenie ne învaţă

 Întrebând avva Arsenie oarecând pe un bătrân egiptean pentru gândurile sale, altul văzându-l pe el, a zis : Avvo Arsenie, cum atâta învăţătură latinească şi elinească având, întrebi pe acest ţăran pentru gândurile tale ? Iar el a zis către dânsul : învăţătura latinească o am eu cu adevărat, dar alfabetul acestui ţăran încă nu l-am învăţat.

Altădată, vrând iarăşi arhiepiscopul să meargă la avva Arsenie, a trimis întâi să ştie de-i va deschide uşa. Iar bătrânul i-a trimis acest răspuns, zicând : de vei veni, îţi voi deschide şi de îţi voi deschide ţie, tuturor voi deschide şi atunci nu voi mai şedea aici. Acestea auzind arhiepiscopul, a zis : dacă mă duc ca să-l gonesc pe el, atunci nu mă voi mai duce.

Zis-a iarăsi : De vom căuta pe Dumnezeu, Se va arăta nouă şi de-L vom ţine pe El, va rămâne cu noi.

Zis-a avva Marcu către avva Arsenie : pentru ce fugi de noi ? Zis-a lui bătrânul : Dumnezeu ştie, că vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu şi cu oamenii şi cu Dumnezeu. Cele de sus, mii şi milioane, au numai o voie, iar oamenii au multe voi. Deci nu pot să las pe Dumnezeu şi să vin întru petrecere cu oamenii.

 Spunea avva Daniil : atâţia ani a petrecut cu noi şi numai o măsură de grâu îi făceam lui pe an şi când mergeam la el mâncam din acel grâu.

Se zicea iarăşi că, după ce auzea că s-au copt tot felul de poame şi se treceau, atunci singur zicea : Aduceţi-mi. Şi gusta numai o dată putin din toate şi mulţumea lui Dumnezeu.

S-a bolnăvit odată avva Arsenie la schit şi întru atâta sărăcie ajunsese, încât trebuindu-i o cămăşuţă de in şi neavând cu ce s-o cumpere, a luat de la unul milostenie şi a zis : Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că m-ai învrednicit să iau milostenie pentru numele Tău.

Povestit-a avva Daniil pentru avva Arsenie, că a venit odată un magistru ( învăţător de legi ), aducându-i o diată ( testament ) a unui boier, rudenie a lui, care îi lăsa foarte multa moştenire. şi luând-o pe ea, voia să o rupă si a căzut magistrul la picioarele lui, zicând : rogu-te, nu o rupe, că mi se ia capul. Şi i-a zis avva Arsenie lui : Eu mai înainte de acela am murit, iar el acum a murit. Şi a trimis-o inapoi, nimic primind.

Patericul Egiptean
Icoana: https://www.archangelsbooks.com/products_tn.asp?pg=47&cat=0

Pocăiţi-vă!

“Ne vor trada, fraţilor, negreşit ne vor trăda toate bunătăţile stricăcioase: pe bogaţi îi va trăda bogăţia lor, pe cei slăviţi, slava lor, pe cei tineri, tinereţea lor, pe cei înţelepţi, înţelepciunea lor. Numai un singur bun veşnic şi nemincinos poate omul să dobândească pe pământ: adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu, împăcarea şi unirea cu Dumnezeu care ne sunt dăruite de Hristos; însă pentru primirea acestor bunătăţi neîntrecute trebuie să lăsăm viaţa păcătoasă, trebuie s-o urâm. Pocăiţi-vă!

Ce înseamna a te pocăi? Înseamnă a-ţi  da seama de păcatele tale, a te mâhni pentru ele, a le  părăsi – iată răspunsul dat de un mare sfânt părinte la aceasta întrebare – şi a nu te mai întoarce la ele. În acest chip mulţi păcătoşi s-au prefacut în sfinţi, mulţi nelegiuiţi au devenit drepţi. Pocaiţi-vă! »

Sfântul Ignatie Briancianinov

Continuarea la : http://www.razbointrucuvant.ro/2009/01/10/pocaiti-va/

"...nici noi nu trebuie să căutăm la faptele trecute, ci totdeauna să tindem înainte, către fapte şi osteneli noi"

« Acestuia urmându-i, nici noi nu trebuie să căutăm la faptele trecute, ci totdeauna să tindem înainte, către fapte şi osteneli noi; aşa şi e, îndeobşte, viaţa omenească: nu se mulţumeşte cu cele la care a ajuns, ci caută întotdeauna lucruri noi. Ce folos de la saturarea de ieri a pântecelui, dacă foamea de acum nu află astâmpărarea cea firească? Aşijderea şi sufletului nu-i foloseşte că ieri era drept, dacă astăzi nu are fapte bune îndeajuns: că despre Dumnezeu Judecătorul se spune că în ce va găsi pe cineva, în aceea îl va şi judeca. Deşartă este osteneala dreptului care a încetat a umbla în calea dreptăţii, şi fericit este începutul pus de păcătosul ce a schimbat năravul său, că cel dintâi a căzut din cele mai bune în cele mai rele, iar acesta din urmă urcă de la cele mai rele la cele mai bune. Astfel dogmatisind, Proorocul Iezechiel grăieşte din partea Domnului: Dacă se va abate dreptul de la dreptatea sa şi va face nedreptate după toate fărădelegile pe care le-a făcut cel fărădelege, toate dreptăţile lui care le-a fost făcut nu se vor pomeni: întru greşeala sa, cu care a greşit, şi întru păcatele sale, cu care a păcătuit, întru acelea va muri... Şi oricând se va întoarce cel fărădelege de la fărădelegea sa... şi va face judecată şi dreptate... cu viaţă va fi viu şi nu va muri (Iez. 18, 24- 28).

Ce i-a slujit că a stat atâta vreme pe lângă Elisei lui Ghiezi, ce şi-a atras pedeapsa leprei pentru iubirea de agonisită? Ce folos din toată înţelepciunea lui Solomon şi evlavia lui de mai înainte, dacă apoi, din iubirea de parte femeiască, a căzut în închinarea la idoli? Pentru cel ce cu adevărat râvneşte să vieţuiască după Dumnezeu e îndestul, pentru adeverirea celor spuse, singură pilda căderii lui Iuda, care atâta vreme a fost învăţat de însuşi Domnul – însă apoi, abătându-se de la bine, L-a vândut pe însuşi învăţătorul şi a sfârşit în chip nenorocit, spânzurându-se. Aşadar, nu da somn ochilor tăi şi genelor tale dormitare, ca să te mântuieşti precum căprioara de săgeată şi pasărea de laţ! Ia seama, prin mijlocul curselor treci şi umbli pe muche de stâncă înaltă, de unde căderea nu e fără vătămare pentru cel ce s-ar întâmpla să cadă. »

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editat de Schitul Românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000

Căutarea celor de sus

Dacă pierdem slava veşnică, numai noi suntem de vină, întrucât am pierdut 

prilejul de a o dobândi.

[...]Veniţi, preacuvioaselor surori, să urcăm pe Muntele Măslinilor. Haideţi să ne întoarcem ochii sufletului către Domnul, Care se înalţă la Tatăl. Veniţi să urcăm cu toţii, şi mai ales voi, căci în evenimentul Înălţării se exprimă viaţa voastră monahală.

Domnul se înalţă la ceruri! Ca Dumnezeu, era nedespărţit de Tatăl. Ca Dumnezeu-om, urcă la Acela şi şade de-a dreapta Lui cu slavă strălucitoare şi cu măreţie împărătească.

Dar şi cei ce cred în Domnul împărtăşesc cu El slava şi măreţia, pentru că prin Botez devin una cu Acesta. Cei care se botează se îmbracă în Hristos. Cât de mult a fost cinstită natura omenească! Cât de înaltă este hărăzirea ce ni s-a dat! A fost sădită în noi sămânţa frumuseţii lui Hristos, sămânţa slavei veşnice.

Aprofundaţi lucrul acesta şi nu pângăriţi înalta voastră chemare cu  lucruri nevrednice de ea. Voi, preacuvioase surori, aţi primit schima îngerească pentru a vă afla mereu  în faţa lui Dumnezeu, întocmai ca îngerii în ceruri.

Apostolul ne porunceşte: „Pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetaţi, nu la  cele de pe pământ”(Coloseni 3, 1-2). Cei din lume de obicei se ocupă cu  procurarea de hrană, haine, case, relaţii sociale, cinstiri, avuţii, putere. Lăsaţi-le pe acestea, spune Apostolul. Cereţi-le doar pe cele aflate sus, unde şade Hristos.

Poate că vă întrebaţi: Ce trebuie să facem? Vă răspund: luptaţi-vă să dobândiţi smerita cugetare, „sărăcia duhului”, la care se referă Domnul în prima fericire: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împarăţia cerurilor”(Matei 5, 3).

Căutându-le aşadar pe „cele de sus”, începeţi de la smerita cugetare. Înaintaţi cu pocăinţa, zdrobirea inimii, vărsarea de lacrimi, blândeţea, iubirea, pacea, curăţia, răbdarea.

Toate aceste virtuţi împodobesc calea care duce acolo unde şade Hristos, de-a dreapta lui Dumnezeu! Luptaţi-vă să le dobândiţi, una după alta. Imitaţi-l în asta pe cel care se pregăteşte să se înfăţişeze împăratului şi îmbracă cu grijă veşmânt după veşmânt.

Veşmintele voastre simbolizează virtuţile. Fiecare monahie, de la cap până la picioare este acoperită cu veşminte deosebite, simboluri ale virtuţilor care trebuie s-o împodobească.

Lupta voastră este complexă. Înstrăinare şi îndepărtare de toate lucrurile lumeşti. Nevoinţe duhovniceşti şi trupeşti. Războire cu patimile şi cu slăbiciunile. Înfruntarea curselor întinse de vrăjmaş, a necazurilor  venite de la oameni... Cine poate număra toate etapele  luptei duhovniceşti a monahului? Ascultaţi însă cuvintele Domnului[...]: „Unde sunt Eu acolo va fi şi slujitorul Meu”(Ioan 12, 26). Ascultaţi şi cuvintele Apostolului: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu au nicio însemnătate faţă de mărirea care ni se va descoperi”(Romani 8, 18).

Nu cumva durata luptei vi se pare îndelungată? O picătură într-un ocean  este viaţa aceasta trecătoare în comparaţie cu infinita veşnicie. Acolo ne aşteaptă tot felul de bunatăţi, „Pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc”(I Corinteni 2, 9).

Fiţi viteze, aşadar, şi luptaţi-vă cu bărbăţie. Ridicaţi cu bucurie jugul vieţii monahale. Şi când vă veţi împuţina la suflet, aruncaţi o privire către Domnul, Care vă aşteaptă. Aduceţi-vă aminte de făgăduinţele Lui. Domnul este nemincinos şi credincios făgăduielilor Sale. Dacă pierdem slava veşnică, numai noi suntem de vină, întrucât am pierdut prilejul de a o dobândi.” (1 iunie 1861)

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Către surorile monahii

Adu-ţi aminte, sărmane omule, de păcatele tale şi de judecata ce va să fie!

18) Adu-ţi aminte, omule, că azi sau mâine vei vedea cerurile, îi vei vedea pe îngeri şi te vei înfăţişa înfricoşatului scaun al lui Hristos; deci, tinde-ţi ochii tăi spre înălţime - spre porţile cereşti, şi roagă-L pururea pe Dumnezeu să le deschidă înaintea ta şi să te primească; în vremea rugăciunii, când trupul ţi se pleacă spre pământ, sufletul tău să urce sus, la Dumnezeu.
19) Adu-ţi aminte, sărmane omule, de păcatele tale şi de judecata ce va să fie; dispreţuieşte veacul cel deşert de acum şi îngrijeşte-te de cel viitor; adu-ţi aminte că adesea L-ai întristat pe Dumnezeu cu vorbele, cu faptele şi gândurile; adu-ţi aminte că în ceasul în care nu te aştepţi trebuie să mori şi să dai socoteală lui Dumnezeu de toate faptele tale; scrie în inima ta aducerea-aminte de judecată şi de focul gheenei, fiindcă această amintire duce la viaţa veşnică.
20) Neîncetat roagă-te şi iubeşte liniştea, dacă vrei să-ţi păzeşti inima desprinsă de toate lucrurile.
21) De vrei să fii adevărat fiu al lui Dumnezeu, plineşte poruncile pe care le-a poruncit Hristos Dumnezeu.
Patericul Lavrei Sfantului Sava

Arhimandritul Kirill Pavlov: Chemarea femeii este DRAGOSTEA( II)

O femeie nu poate fi femeie adevărată dacă nu primeşte Evanghelia ca o creştină al cărei loc este alături de Mântuitorul  cel smerit şi iubitor.

 În aceasta constă măreţia ei, sfinţenia şi mântuirea ei.

Precum vedeţi,  Preasfânta Fecioară Maria şi-a dobândit libertatea prin puterea dragostei şi a smereniei sale.  Ea este un exemplu de urmat pentru femei. Iubirea şi smerenia i-au adus libertate. Libertatea femeii n-a fost cucerită prin revoltă împotriva soţului, ci prin smerenie şi dragoste. Împlinind aşa o datorie măreaţă, să dea naştere Mântuitorului,  totuşi Fecioara Maria a rămas necunoscută în mare măsură.  N-a fost văzută nici măcar printre Apostoli, deşi Apostolii o respectau. Acesta este un exemplu de adevărată smerenie pentru noi.

Dragostea şi smerenia desăvârşit manifestate de Maica Domnului sunt esenţiale în căsătoria creştină care îndeamnă soţia să-şi iubească soţul. Aşa cum Biserica Îl iubeşte pe Hristos, aşa şi soţia este chemată să-şi iubească soţul, nu dintr-o frică de sclavă, ci din ascultare/ supunere iubitoare, aşa cum  Biserica ascultă de Hristos.

Sfinţii Apostoli uneori atrag atenţia asupra  viciilor care s-au interpus între soţi  după cădere. Astfel Sf. Pavel îi avertizează pe soţi împotriva despotismului, spunând : « Soţilor, iubiţi-vă soţiile ». Sf. Pavel scrie acestea încercând să le împiedice pe neveste să încerce să-şi domine soţii: „Dar voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu”(1 Cor. 11, 3) şi adaugă: “...bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului”(1 Cor 11, 7). Pentru că nu bărbatul a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. Încercând s-o elibereze pe femeie de meşteşugurile şi de cochetăriile ei înrădăcinate în firea ei de dorinţa de a domina bărbatul, Apostolul scrie : « Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; Ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu.(1 Tim. 2, 9-10). Apoi dă o indicaţie precisă : « Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul »(1 Tim 2, 12). Deşi poate părea umilitor pentru femeie, nu este aşa în esenţă. Sf. Pavel arată acele activităţi care  ar trebui să contrebuie la măreţia femeii, iar  modestia şi smerenia  sunt cele mai bune căi  s-o atingă.  Apoi scrie că  o soţie trebuie să ajute soţului să vină la calea mântuirii. Prin dragostea şi grija sa, ea trebuie să-i asigure binele , nu atât trecător, cât etern. Ea ar trebui să-l ajute în calea mântuirii, astfel încât ea însăşi să se mântuiască.

Deci o femeie este chemată să fie un ajutor al soţului ei. Chemarea ei este dragostea. Dacă priveşti adânc în lumea interioară a unei femei  vezi  cuvintele acestea:« pudoare şi  modestie » înscrise de Creator în inima ei.  Adevărata fericire şi onoare a unei femei stă în condiţia ei modestă şi supusă. Dacă îşi pierde aceste calităţi, ea îşi alterează imaginea.  Potrivit cuvintelor lui Dumnezeu, natura unei femei rezidă în modestie şi smerenie, iar chemarea ei este dragostea.

Sunt două feluri de dragoste. Unul este sentimentul dătător de bucurie  al unei persoane care este iubită cu dragoste jertfelnică, iar altul este fericirea persoanei care ea însăşi iubeşte cu dragoste jertfelnică. Iubită de alţii, o femeie este fericită, dar această dragoste este nestatornică şi schimbătoare. Să-şi iubească aproapele şi să se sacrifice din dragoste faţă de el – aceasta este esenţa unei femei şi legea perfectă a existenţei ei. Desigur, egoismul, care marchează întreaga umanitate, este inerent şi la femeie, dar aici este vorba de dragostea pură aşa cum ar trebui să fie. Fără tumoarea pe care păcatul a  crescut-o prin cădere, iubirea cu care Creatorul a dăruit-o pe femeie este cea care o face curajoasă şi capabilă de fapte măreţe, în ciuda întregii ei slăbiciuni şi  blândeţi. Priveşte ce răbdătoare este o femeie în lucrul ei cel bun şi câtă dragoste are. Dragostea unei mame a fost întotdeauna lăudată ca model al dragostei sfinte şi delicate. Dragostea de mamă a fost elogiată  de scriitori şi poeţi în toate timpurile şi la toate neamurile. Suntem deseori întrebaţi  dacă bărbaţii şi femeile sunt egali prin abilităţile lor.  Ei sunt şi nu sunt egali. Abilităţile femeii sunt făcute cu un scop, ale bărbatului cu altul. O femeie are propriul câmp de activitate în care îşi aplică abilităţile incomparabil mai mari ca ale bărbatului. Este vorba de casa si de familia ei. Acesta este câmpul în care femeia îşi dezvăluie  toate puterile sufletului ei. Aici ea este pe deplin stăpână...Puterea ei nu se manifestă  prin opresiune sau forţă brută, ci printr-o cuceritoare blândeţe.  În familie se manifestă eficienţa şi  arta ei misterioasă de a  patrunde până la inima bărbatului. Abilitatea de a ţine la ceilalţi, de a împărţi cu ei, de a răspunde, de a arăta tact şi de a încuraja inimile suferinde – aceasta este maniera femeii de a ţine sub control casa ei.

Abilităţile pe care femeia  le-a primit de la Dumnezeu, totuşi, nu se pot revela în toată amploarea lor. Ea este, în acelasi timp capabilă şi incapabilă să-şi împlinească chemarea. Este capabilă pentru că aspiră spre împlinirea destinului ei, şi incapabilă din cauza păcatului care înăbuşă şi uneori distruge seminţele  bune plantate de Dumnezeu în inima ei. În loc să fie activă, ea devine agitată, recurge la intrigi şi cochetărie. Inima femeii, atât de bogat dăruită de Dumnezeu,  devine păcătoasă şi lipsită de har. Sfânta Scriptură, în timp ce laudă calităţile femeii, arată şi păcătoşenia ei. În paginile ei poţi găsi  femei rele, insensibile şi nechibzuite care au adus mari prejudicii poporului ales.

Inima femeii, arzătoare şi geloasă, bună şi rea, puternică şi slabă cum este în acelaşi timp, trebuie să fie călăuzită spre un scop bun. Seminţele bune plantate în ea de Dumnezeu trebuie să fie crescute în direcţia potrivită. Dar cine poate vindeca şi învăţa inima femeii ? Nimeni altcineva n-o poate reforma şi înnoi decât Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut trup ca  să restaureze natura umană astfel ca noi să putem fi mântuiţi.Numai de la El femeia poate primi puterea de a-şi împlini destinul în viaţa aceasta.

Când Hristos Mântuitorul a propovăduit pe pământ, nimeni nu a simpatizat cu El mai mult decât femeile. Aşa cum inima femeii este atrasă de El, şi inima Lui este atrasă spre ele, pentru că Fiul lui Dumnezeu, prin natura Lui este Dragoste. El şi-a împlinit misiunea pe pământ ca un slujitor umil al tuturor. Femeia, care de asemenea este chemată să iubească, va găsi în Mântuitorul nostru pe Cel Ce este intim legat cu ea,  în slujirea modestă şi smerită. Dacă credinţa creştină este preţioasă sufletului omenesc,  este cu atât mai preţioasă  sufletului femeii. O femeie nu poate fi femeie adevărată dacă nu primeşte Evanghelia ca o creştină al cărei loc este alături de Mântuitorul  cel smerit şi iubitor. În aceasta constă măreţia ei, sfinţenia şi mântuirea ei. Amin.

Sursa:

http://www.pravmir.com/printer_202.html

Arhimandritul Kirill Pavlov: Chemarea femeii este DRAGOSTEA( I )

Dragostea jertfelnică

A treia săptămână după Paşte este numită Săptămâna Mironosiţelor. Sfânta Biserică laudă şi glorifică aceste sfinte femei pentru devotamentul  şi dragostea lor faţă de Iisus Hristos, deoarece nu s-au cruţat pe sine în momente de  mare primejdie şi suferinţă.  Într-o vreme când fiecare ucenic al lui Hristos îl părăsise, ele au stat lângă Cruce să vadă Răstignirea Lui şi să-I pună trupul în mormânt.

Domnul a venit pe pământ din dragoste faţă de umanitatea căzută, pentru a o salva. Inimile curate ale Femeilor Mironosiţe au simţit sfinţenia Mântuitorului şi dragostea lui pentru popor şi i-au răspuns cu o dragoste la fel de puternică şi pasionată.  Sfânta Biserică le-a glorificat tocmai pentru această credinţă  statornică în  dragostea Domnului şi Mântuitorului nostru, dulcele Iisus Hristos. Să vorbim despre chemarea femeii aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură.

Nimeni nu contestă marea influenţă  pe care femeile o au asupra faptelor umane, atât bune cât şi rele. Ştim din Biblie că prin prima femeie a pătruns păcatul în această lume inocentă. Dar tot prin femeie a venit în lume şi Mântuitorul pentru a înnoi şi a restaura umanitatea. Într-adevăr, Dumnezeu l-a inspirat pe autorul Psalmilor să vorbească despre cele două căi pe care o poate lua omenirea. Una este cea a înţelepciunii şi devotamentului, pe când cealaltă este cea a nebuniei şi a viciului. Lui Dumnezeu nu i-a plăcut să-i dea femeii puterea de a-i subjuga pe ceilalţi prin forţă şi constrângere.  Dar i-a dat influenţa prin care să copleşească puterea lor într-un fel în care ei nici nu-şi dau seama, supunându-se fără să-şi simtă libertatea lezată. De aceea influenţa femeii asupra destinului şi asupra moralităţii oamenilor este aşa de mare. Această influenţă, însă, va fi benefică doar dacă viaţa femeii se conformează chemării ei originare.

Care este, deci, chemarea femeii ? Se spune uneori că bărbatul şi femeia ar avea una şi aceeaşi chemare: să-l slăvească pe Dumnezeu prin fapte bune. Este adevărat, dar femeia  are o chemare specială. Să ne întoarcem la Sfânta Scriptură! Citim pe prima pagină a cărţii Facerii: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră »(Facere 1, 26). Mai departe spune acestea despre chemarea femeii : « Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el »(Facerea 2, 18) . Şi aceasta nu s-a spus pentru o femeie căsătorită, pentru că Eva n-a fost doar prima soţie a primului soţ, ci şi prima creatură  de sex femeiesc.  Într-adevăr, nu era bine ca omul să fie singur. Dumnezeu l-a înzestrat pe primul om cu toate binecuvântările. L-a pus în Eden, dar îi lipsea un ajutor capabil de gândire, vorbire şi dragoste. Nu avea pe nimeni cu care să împartă bucuria, gândurile şi sentimentele, deoarece toate făpturile din jurul său îi erau inferioare, în timp ce Făptura Divină care îl crease era mult prea sus faţă de el. Aşa că Adam nu simţea pe deplin binecuvântarea. Şi Dumnezeu i-a creat o soţie, un ajutor primului om. Ea era acel alter ego pe care primul om îl căuta. Soţia ca ajutor dat de Dumnezeu  urma să-i dea fericirea deplină prin grija şi dragostea ei. Deci, chemarea femeii este DRAGOSTEA. Fiind un ajutor soţului ei, ea îi este egală. Ea îi poate ofei ajutorul de care are nevoie numai dacă îi este egală.

S-a schimbat chemarea femeii după cădere , după ce păcatul a zguduit întreaga natură şi a adus mari schimbări în lumea morală?

Satana a ispitit-o pe femeie fiindcă ştia că ea este mai slabă decât bărbatul. Apoi a folosit-o ca instrument de ispitire a soţului ei, conştient că soţia are mare influenţă asupra soţului. Calculele satanei au fost foarte viclene şi şi-au atins scopul. Diavolul l-a dus pe om în păcat prin nevasta lui. Ea si-a folosit puterea de influenţă curată şi bună, dată de Dumnezeu, într-un mod rău şi a distrus-o. Ea l-a răsplătit pe Adam cu păcatul şi cu moartea pentru viaţa pe care a primit-o de la el. De aceea Dumnezeu a pedepsit-o cu dureri mari, fără de care rasa umană nu se poate naşte. Dumnezeu i-a degradat poziţia, spunându-i : « atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni"(Facere 3, 16). De atunci ea a devenit total supusă soţului ei şi a început lupta între bine şi rău în chiar temelia  vieţii sociale, care este familia.

Păcatul a distrus viaţa de zi cu zi şi a stricat echilibrul  între soţ şi soţie. În loc să accepte smerit pedeapsa dată de judecata lui Dumnezeu, soţul a încercat să-o împovăreze pe soţie cu toată munca şi grijile lui, păstrându-şi pentru sine dreptul de a domina şi a porunci. Astfel soţia, ajutorul său, a devenit mai întâi o muncitoare şi apoi o sclavă. În încercarea  de a se elibera de tirania soţului,  dar neavând puterea să o împlinească, soţia a recurs la viclenie şi meşteşug. Aşa a început lupta de secole între tiran şi sclav.

Milostivul Dumnezeu, văzând distrus echilibrul dintre soţ şi soţie, a găsit o cale să-l restaureze.  El promisese deja primilor oameni de după cădere că  un Mântuitor se va naşte, Care va opri diavolul şi o va elibera pe soţie din sclavia ei. Şi a venit timpul când s-a împlinit această făgăduinţăPreasfânta Fecioară Maria, prin puterea dragostei ei şi a smereniei, l-a zămislit pe Dumnezeu cu trup şi I-a dat naştere pentru a deveni Izbăvitorul Care a înnoit şi a refăcut umanitatea şi a eliberat-o şi pe soţie din lanţuri. 

Sursa:

http://www.pravmir.com/printer_202.html

Omilie a Mitropolitul ui Augustin N. Kantiotes la Duminica Femeilor Mironosiţe

 
 « Uită-te şi vezi cum a creat Dumnezeu femeia.  Nu a luat o bucată din capul bărbatului pentru că nu a vrut ca ea să-i fie superioară lui. Dar nici n-a luat o bucata din piciorul bărbatului, fiindcă n-a vrut ca ea să-i fie sclavă. A luat una din coastele  bărbatului, care era deasupra inimii lui ca să arate că femeia îi este dragă – egală şi iubită. »(Sf. Cosma Etolianul)

Μυροφορες

Duminica de azi este numită Duminica Femeilor Mironosiţe. Mironosiţele sunt acele femei care, în ciuda fricii de vrăjmaşii lui Hristos, au îndrăznit să meargă pe Golgota înainte de răsăritul soarelui în Duminica Învierii, ca să ungă trupul lui Hristos cu mir.  Datorită dragostei şi credinţei lor arzătoare, ele au fost primele care au auzit vestea plină de bucurie a Învierii lui Hristos şi au devenit binevestitoarele ucenicilor, care erau îngroziţi şi se ascundeau în casa unor prieteni. Ucenicii erau intimidaţi ! Femeile Mironosiţe au fost  curajoase. În această împrejurare, femeile s-au dovedit a fi incomparabil mai mari decât bărbaţii.

 Dumnezeu, după cum ştim,  l-a creat pe Adam ca prima fiinţă umană. L-a creat “după chipul şi asemănarea Sa” şi l-a pus în Rai. Dar Atotînţeleptul şi Atotbunul Dumnezeu n-a vrut să-l lase pe Adam aşa. Pe când el dormea,  Dumnezeu a luat una din coastele sale şi a făcut-o pe prima femeie, Eva. Când s-a trezit Adam, a fost uimit. Dintre toate cele făcute, Eva i s-a părut lui Adam cea mai frumoasă creaţie.

Dumnezeu i-a modelat pe bărbat şi pe femeie în aşa fel încât unul împlineşte ceea ce-i lipseşte celuilalt. Ceea ce are bărbatul, femeia nu are; ceea ce are femeia, îi lipseşte bărbatului. Un bărbat are anumite abilităţi şi talente, iar femeia, altele. Prin unirea lor, unul îl completează pe celălalt şi fiinţa umană este adusă la perfecţiune.

Este o poveste care spune că, atunci când oarecare tânăr s-a căsătorit, a fost cuprins de o asemenea veselie şi fericire, încât i-a scris învăţătorului său, celebrul Core, spunându-i: “Învăţătorule, nu mai sunt singur, m-am căsătorit şi am devenit doi”. Core i-ar fi răspuns: “Nu, băiete, nu ai devenit doi, ci ai devenit întreg. »

 Un bărbat şi o femeie sunt ca două jumătăţi de om, când se unesc, formează un om întreg, o persoană ; sunt ca două emisfere care, conjugate, alcătuiesc o sferă. Bărbatul este mai mult minte, iar femeia este mai mult inimă şi în această sfântă unire a căsătoriei ei se completează.  

Este imposibil să existe o comunitate numai de bărbaţi, la fel cum este imposibil să fie o comunitate exclusiv de femei. Atracţia pe care Dumnezeu a sădit-o în inimile bărbaţilor şi femeilor este ceea ce îi aduce aproape unii de alţii ; îi uneşte şi din această unire o nouă generaţie se naşte. Numai în situaţii excepţionale pot bărbaţii şi femeile care sunt copleşiţi de dragostea dumnezeiască să înfrângă, cu harul lui Dumnezeu, atracţia naturală  a bărbatului către femeie şi a femeii către bărbat ; doar puţini reuşesc să ducă un fel îngeresc de viaţă în trup omenesc şi astfel să arate viaţa cerească pe care o aşteptăm, viaţă în care genul va înceta să existe şi toţi vor trăi ca îngerii în Împărăţia Cerurilor. Pentru aceşti oameni se poate cânta imnul : « Binecuvântată este viaţa pustnicilor, pentru că este stăpânită de dragostea dumnezeiască ».

Bărbat şi femeie. Amândoi sunt creaţii excepţionale ale lui Dumnezeu, înzestraţi cu abilităţi şi daruri  care să-i ajute să-şi împlinească înalta misiune încredinţată lor de Dumnezeu – anume, să ducă mai departe viaţa prin naştere de prunci. Dumnezeu i-a înalţat pe bărbaţi şi pe femei şi i-a făcut împreună-lucrători la facerea de noi oameni.

Bărbat şi femeie. Membri egali în comunitate. Ce înseamnă aceasta? Să ne amintim de Sfântul Cosma Etolianul  care, vorbind despre această temă, spunea : « Uită-te şi vezi cum a creat Dumnezeu femeia.  Nu a luat o bucată din capul bărbatului pentru că nu a vrut ca ea să-i fie superioară lui. Dar nici n-a luat o bucata din piciorul bărbatului, fiindcă n-a vrut ca ea să-i fie sclavă. A luat una din coastele  bărbatului, care era deasupra inimii lui ca să arate că femeia îi este dragă – egală şi iubită. ».

Dumnezeu a creat un bărbat şi o femeie. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este împotriva poligamiei bărbatului şi femeii. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca el să aibă mai multe soţii, cum învaţă Coranul şi  cum idolatrii cărnii din vremea noastră  o practică – chiar dacă sunt numiţi creştini –, El ar fi trebuit să facă un bărbat şi mai multe femei. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca femeia să aibă mai mulţi soţi, atunci ar fi făcut câteva femei şi mulţi bărbaţi. Creştinismul este împotriva poligamiei. Un bărbat este făcut pentru o singură femeie şi o femeie pentru un singur barbat. O singură căsătorie este binecuvântată şi numai după dispense speciale Biserica îngăduie  o a doua şi o a treia căsătorie. Chiar şi atunci, sunt rânduite canoane de pocăinţă pentru cei  care se căsătoresc a doua sau a treia oară. Din nefericire, deşi există aceste sfinte rânduieli ale Bisericii pentru căsătorie,  se petrec fapte care contravin lor în societate. În unele epoci,  bărbatul era tiranul femeii şi femeia se afla într-o situaţie  mizerabilă/ deplorabilă ; era tratată ca un animal şi  chiar mai rău. În alte epoci, femeia era tiranul şi sub tirania ei bărbaţii deveniseră fiinţe degenerate, sclavi şi animale de povară, stăpâniţi de aceste femei corupte.

Biblia condamnă ambele extreme. Biblia vrea ca barbatul să fie  un soţ şi un tată iubitor, care se poartă cu dragoste şi amabilitate cu soţia şi copiii săi, nu ca un dictator.  Biblia vrea ca femeia să fie la înălţimea misiunii ei, o tovarăşă de preţ a soţului ei, o mamă iubitoare, o regină a casei care se dedică în totalitate creşterii copiilor ei. Biblia vrea ca femeia să fie o Mironosiţă, ca Mironosiţele din Evanghelia de azi. O astfel de femeie poate aduce mari servicii omenirii. O astfel de femeie îl depăşeşte pe bărbat în faptele eroice ale credinţei şi virtuţii. O astfel de femeie ne apare ca un înger care răspândeşte mirul iubirii în lume.

Femei Mironosiţe! Cât de puţine de acestea sunt în societatea noastră contemporană, care este degradată de necredinţă şi de corupţie. Ce bine ar fi dacă aceste câteva femei evlavioase care aud sau citesc această omilie ar putea fi întreaga lume !

Capitol din cartea “Picături din apa vieţii” de Mitropolitul Augustin N. Kantiotes

Icoane:  http://campus.udayton.edu/mary/resources/icon.html

http://www.archangelicons.com/saintsm.html

Textul în engleză: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=11440