Minunea petrecută în inima mea

« Dumnezeu a făcut dintr-o inimă de piatră una omenească. »

« Unde înainte a stăpânit dorinţa de subjugare, de nimicire şi întunericul, acum, prin mila Sa, au intrat dragostea, înţelegerea, părtăşia şi mila. Îngâmfarea mea a lăsat tot mai mult loc smereniei – cel mai bun leac împotriva mândriei. Dintr-o singură lovitură, s-a schimbat tot felul meu de  a privi lumea – încă mă mai mir că acest lucru a fost cu putinţă atât de uşor şi de repede. Iertarea a luat locul  urii şi căutării răzbunării. Curând după aceea l-am întâlnit pe pedofilul romano-catolic care m-a violat vreme de şapte ani şi  i-am întins mâna spre iertare – mărturisesc, însă, că n-a fost un lucru uşor. Începând de atunci am mers des la mama, în Germania, iar mai târziu l-am reîntâlnit şi pe tatăl meu, la Stuttgart. Pe amândoi  i-am iertat fără rezerve, înainte ca ei să moară.

Mi s-a luat o negură de pe ochi când am descoperit pe parcursul anilor, adevăratele valori ale vieţii. Dumnezeu a făcut dintr-o inimă de piatră una omenească. Vechiul meu “maestru”, diavolul, îmi preschimbase viaţa într-o ruină mâncată de vreme: un lăcaş murdar, noroios, năpădit de buruieni, fără acoperiş, cu duşumeaua găurită, putrezit şi fără ferestre. Prin faptul că L-am primit pe Mântuitorul Hristos ca Domn şi Stăpân  al vechii mele case nu s-au schimbat prea multe, la început – doar “proprietarul”. Dar noul proprietar îşi iubeşte casa, se îngrijeşte de moşia sa, o ţine curată şi o ocroteşte. El a reparat acoperişul, a scos apa din pivniţă, a pus ferestre noi, a zugrăvit-o şi a împodobit-o, până când casa a ajuns să fie din nou locuită. Pe scurt : El are dragoste, El este dragoste. Această curăţire s-a făcut prin Duhul Sfânt, fiind opusul meditaţiei asiatice, ale cărei efecte narcotice ascund nimicirea  prin faptul că dau sufletului un obiect neimportant  care să îi abată atenţia. Adevărata luminare, pe care unii, din nefericire, o caută în religiile asiatice, îşi găseşte împlinirea în recunoaşterea luptelor pierdute, în lupta împotriva păcatelor şi a patimilor. Lucrează apoi harul, mila şi iertarea lui Hristos, Care tocmai pentru aceasta Şi-a vărsat  sângele pe Cruce, într-un mod foarte personal, pentru mine însumi ! Cine ar fi gândit aşa ceva ? !

Multe taine ale vieţii ne vor rămâne ascunse, întrucât ele nu sunt făcute pentru a fi înţelese. Doar cel care este pregătit să îşi asume « riscul » credinţei va învăţa să « vieţuiască ». Doar cel ce se deschide spre a  parcurge lungul drum de la minte la inimă(acest lucru nefiind o trădare a inteligenţei sale) Îl va întâlni pe Dumnezeu în sine , în alţii, pretutindeni – poate cândva chiar şi în vrăjmaşi. Cel ce are curaj, precum Socrate, ca « nimic să ştie », adică să se lepede de pasiuni, de prejudecăţi, de carieră, de cunoaşterea dobândită, pentru a le preda pe toate acestea lui Dumnezeu, ca El să stăpânească şi să le  aşeze pe un făgaş mai bun, acela va învăţa să audă şi să simtă de unde bate vântul. [...] Doar de vom lepăda bogăţia noastră, adică de vom renunţa la egoism, de ne vom despărţi de patimile noastre, de dragostea de bani, de putere, de sex, atunci ni se vor deschide cerul şi adevărata dragoste – chiar aici pe pământ. Atunci nu ne vom mai reveni din uimire. »

Klaus Kenneth – Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului

Editura Agnos, Sibiu, 20009

O, minune !...

Trecerea la Domnul a unui mărturisitor : Părintele Marcu de la Sihăstria – 28 februarie 1999

« ...având omul mintea, inima şi toată fiinţa sa curăţite şi sfinţite, fiind cu totul nevinovat, atunci Dumnezeu va binevoi şi va primi aceste jertfe aduse cu dreptate Lui ca pe nişte viţei nevinovaţi şi curaţi ai Legii Vechi »(Din Însemnări)

« În ziua de 28 februarie 1999, m-am dus de dimineaţă la slujbă. Îmi aduc aminte că era începutul Postului Mare şi că toată suflarea mănăstirii era în biserică. Iar în vremea când se citea Ceasul al şaselea şi urma să înceapă Sfânta Liturghie, l-am văzut pe eclesiarhul mănăstirii că umblă la chivotul  de pe Sfânta Masă şi  pune în linguriţă Sfintele Taine. O bănuială m-a cuprins şi [...] când l-am întrebat, mi-a zis că, într-adevăr, se ducea la Părintele Marcu să îl împărtăşească, pentru că îşi dă duhul. Am lăsat slujba şi am alergat cât am putut de repede.”

“Vorbea încet, rar, încât abia îl puteai auzi. Iar când a intrat părintele ca să-l spovedească şi să-l împărtăşească, mi-a spus rar: “Frate Florine, te rog să nu pleci, mai am ceva să-ţi spun.” Am ieşit cu toţii afară, apoi bătrânul s-a spovedit şi s-a împărtăşit şi am putut iarăşi intra în chilia sa. Se întâmplase parcă o minune, căci toată chilia era plină de o pace cerească, în faţa căreia orice gând amuţea. Am stat o clipă cu părintele Marcu, care nu mai putea vorbi, şi care s-a sprijinit puţin de pat şi a adormit. Am aşteptat, crezând că se va trezi, dar pentru că toţi ceilalţi părinţi  şi fraţi au plecat la biserică, m-am gândit să mă duc şi eu, lăsându-l acolo doar pe ucenicul său.”

“...în timpul mesei a venit ucenicul de chilie al părintelui şi i-a şoptit ceva la ureche egumenului de atunci şi de acum al Sihăstriei, Arhimandritul Victorin. Părintele Ioanichie , care era de faţă şi a auzit, s-a ridicat şi ne-a spus că Părintele Marcu a răposat în Domnul. Am fugit cât am putut de repede şi am ajuns la mica chilie. Abia cât am putut să-i sărut mâna, cu multă durere în suflet că nu am făcut aceasta cu un sfert de ceas mai devreme. Mi-a zis ucenicul său de chilie că s-a trezit şi vreo jumătate de ceas nu a mai rostit niciun cuvânt, apoi pe la unsprezece şi jumătate, aproape de amiază, a închis ochii uşor şi atât a fost.”

“Toţi ne-am întrebat cum şi ce s-ar fi putut face pentru a-l pune pe Părintele Marcu în sicriu, de vreme ce era atât de cocoşat  că niciodată nu se mai îndreptase de spate în  ultimii 30 de ani.

Dar luându-l în braţe şi întâlzindu-l pe jos pentru a-l îmbrăca cu hainele de înmormântare(cămaşa albă de călugărie, dulamă, rasă şi mantie), o, minune ! am văzut cum în faţa noastră se lasă pe spate şi se îndreptează încet, încet.

Apoi l-am putut lua şi  pune în sicriu şi  pe năsălie. De acolo a fost dus  în biserica mare a Sihăstriei. »

« Apoi a treia zi, după ce veniseră toate rudeniile şi fraţii săi de suferinţă câţi au putut veni, i s-a făcut slujba de înmormântare în Paraclisul de iarnă al Sihăstriei[...]. Cel din mijlocul nostru, căruia îi săvârşeam taina de trecere din viaţa aceasta, fusese poate cel mai prigonit şi mai chinuit dintre victimele  antihriştilor României secolului XX, că făcuse 20 de ani de închisoare şi că ţinuse în spate cu rugăciunea  atâtea suflete care de cele mai multe ori nu i-au cunoscut deloc nevoinţele. »

Din volumul « Mărtrisirea unui creştin – Părintele Marcu de la Sihăstria », Petru Vodă, Ediţie  alcătuită de Monahul Filotheu Bălan

 ***

« Ce este umilinţa ?

Umilinţa este conştientizarea neputinţelor omeneşti. Lacrimile care răsar din ea aduc după ele Mângâierea Duhului Sfânt.

Ce este pocăinţa ?

Pocăinţa este conştientizarea păcătoşeniei. Lacrimile ce răsar din pocăinţă curăţă sufletul de păcate şi de patimi. »

***

« Împărate Ceresc, Mângâietorule... »

« ...mângâierea trupească este deşartă şi nu foloseşte sufletului, iar sufletul nu poate fi mângâiat decât de Făcătorul său, aşa cum copiii nu pot fi mângâiaţi cu adevărat şi nu simt mângâierea decât dacă vine de la părinţii lor. Sufletul nu poate să se mângâie decât în Duhul Sfânt ; orice altă mângâiere este amăgire şi deşertăciune. »

Despre Părintele Marcu – articole on line:

http://www.rostonline.org/rost/oct2008/marcu-sihastria.shtml

http://www.punctecardinale.ro/iun_2009/iun_06_2009.html

 ***

Foto : http://www.rostonline.org/rost/oct2008/marcu-sihastria.shtml

http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-sihastria-67905.html

Icoana Maicii Domnului a fost aşezată la locul ei!

Altă argumentare, aceeaşi atitudine!

„- Sala de operaţii este un serviciu public. Am despărţit statul de Biserică. Dacă chirurgul vostru vrea să se roage, treaba lui, dar să păstreze icoana acasă la el!”

 ***

„Vijelia ateismului şi prigonirii a început treptat să se întindă, ..., fie în secret, fie pe faţă, fie într-un mod meşteşugit. La începutul anului 1920 una dintre comisiile de control a dat ordin ca icoana Maicii Domnului  din sala de operaţii să fie dată jos de pe perete. Doctorul Valentin[Sfântul Arhiepiscop Luca de mai târziu] a reacţionat puternic, fără să-i fie teamă de consecinţe. A plecat de la spital  anunţând că se va întoarce doar atunci când icoana Maicii Domnului va fi pusă la loc. Unul dintre reprezentanţii comisiei a zis cu o doză de ironie:

 - Sala de operaţii este un serviciu public. Am despărţit statul de Biserică. Dacă chirurgul vostru vrea să se roage, treaba lui, dar să păstreze icoana acasă la el!

 Valentin a rămas de neînduplecat. A repetat că dacă icoana nu va fi pusă la locul ei, nu va mai intra în sala de operaţii. Curajul lui a fost admirabil. Într-o epocă atât de grea, în care era în pericol să-şi piardă serviciul, chiar şi viaţa, medicul credincios a îndrăznit să se confrunte pentru credinţa sa cu Puterea care nu ezita. Insistenţa şi credinţa lui neclintită în Dumnezeu au adus rezultate grabnice.

În ceasul acela au adus la spital un caz grav. Era soţia unuia din şefii partidului, care trebuia să fie operată imediat. Chiar ea a cerut să fie  operată de  profesorul Valentin. Nu accepta pe altul. L-au chemat în sala de vizite şi l-au rugat să facă operaţia. Valentin a răspuns cu statornicie:

 - Îmi pare rău, dar după crezul meu nu pot intra în sala de operaţii dacă mai întâi nu vor pune icoana la locul ei.

Soţul bolnavei şi-a dat cuvântul că în dimineaţa următoare icoana va fi la locul ei, dacă va face operaţia. Valentin a fost de acord. S-a dus în sala de operaţii. Operaţia a reuşit. Şi soţul bolnavei şi-a ţinut cuvântul. Icoana Maicii Domnului a fost aşezată la locul ei.”

***

„Valentin Felixovici era un om cu o curăţie desăvârşită a sufletului şi niciodată nu  renunţa la convingerile lui, chiar şi când ştia că unele constatări şi fapte ale sale puteau avea rezultate nedorite. Era dezinteresat şi modest. În acest om toate erau transparente, curate şi luminoase. E de neînţeles cum îmbina în el două personalităţi – aceea a medicului, a omului de ştiinţă, a chirurgului practic, a unui luptător împotriva bolii şi morţii, la care oamenii ajung pentru că aceasta este voia Domnului, şi, de cealaltă parte, a slujitorului lui Dumnezeu, al credinţei, ţinând cu severitate toate poruncile Bisericii. Participa activ la Sfânta Liturghie şi era prezent la toate congresele Asociaţiei Medicilor, unde făcea importante referate ştiinţifice.

Era la fel de sever şi neclintit atât în ţinerea poruncilor ortodoxiei cât şi în lupta pentru instaurarea adevărului ştiinţific. Pentru credinţa lui în Dumnezeu ar fi putut chiar să mucenicească, să ia cununa luminoasă a martirilor.”(Profesorul Kassirski)

***

Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca(1877 – 1961). Chirurgul fără de arginţi, Editura Biserica Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, p. 67
Surse icoane: 

http://laurentiudumitru.ro/blog/2009/06/06/pelerinaj-in-crimeea-la-sfantul-luca-doctorul-fara-de-arginti/

http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro/?cat=25

Luciditate şi dramă – Dinu Pillat

Dragă Pia,

[...] Aci zilele trec încet, îngrozitor de încet, fiecare în sine însumând un nou bilanţ de lichidări pentru unii sau alţii, dacă nu, într-un sens, chiar pentru toţi deopotrivă. Tot ce denunţaţi la radio, toate comentariile şi toate reportagiile nu sunt nici pe sfert ecoul a ceea ce se petrece şi se desăvârşeşte implacabil, adesea iremediabil, sub privirile noastre. Distrugerea averilor, pierderile materiale, ruina economică n-ar fi nimic[...] Ceea ce însă pare teribil, într-adevăr, este lichidarea morală şi fizică, practicată cu sistemă, în aşa măsura încât, după un timp, fiecare ajunge să aibă conştiinţa condamnării sale sigure. Şi în aşteptarea deznodământului, pentru cei la care nu s-a produs încă asişti la un spectacol de ipocrizie colectivă fără precedent, ceva asemănător supralicitărilor de absurd fantastic ale lui Polonius simulând complicitatea cu Hamlet, în clipa când acesta îşi bate joc de curteni, cu emiterea unor constatări de presupus dement. Terorizarea a ajuns la efectele psihozei. Nimeni nu mai este sigur de nimeni. Nu mai îndrăzneşti să vorbeşti deschis decât în şoaptă. Şi încă după ce te-ai uitat de câteva ori în jurul tău. Cele mai inofensive gesturi sau cuvinte-ţi sunt suspectate, răstălmăcite, denunţate calomnios, ca să nu mai vorbim de riscul elementar de a fi pe faţă demn şi intransigent.

Obsesia privirii pe stradă au ajuns s-o constituie miliţienii. Ai impresia unui oraş sub ocupaţie, în continuă stare de alarmă[...] Lumea tace şi înghite. O rezistenţă pasivă care frizează, însă, prea adesea, laşitatea penibilă a compromisului suspect. Pentru toţi, marele reproş mult rămâne mereu al celor din închisori, unde se moare tot mai des(printre ultimele victime notorii sunt generalii Negulescu, Korne şi Dragalina) şi încep să se semnaleze şi primele cazuri de demenţă...

Aş vrea atât de mult să ştiţi ce se petrece aici, să aveţi informaţii reale[...] Polarizarea conştiinţelor nu îşi mai găseşte factorul comun în mitul regalităţii – care pare a se fi compromis şi consumat într-o mare măsură - , ci în Dumnezeu, marea şi ultima instanţă. »

Dinu

Notă : « Dinu Pillat – o biografie arestata », http://www.stirilocale.ro/Dinu_Pillat_8211_o_biografie_arestata_IDN39961.html

« ● In jurul său şi al lui Constantin Noica anchetatorii vor alcătui două loturi, iniţial distincte, ulterior comasate, in aşa numitul „proces al intelectualilor”, o înscenare şi un avertisment dat tuturor celor ce „ieşeau din front”. Principalul cap de acuzare l-a constituit în cazul lui Dinu Pillat romanul consacrat mişcării legionare, Aşteptând ceasul de apoi, pe care îl definitivase prin 1948 şi care circulase în manuscris pe la diverşi prieteni (Ion Caraion, V. Voiculescu, Toto Enescu) şi critici literari (Călinescu, Vianu, Streinu).

● Cei mai mulţi dintre cei 23 de inculpaţi în acest proces erau intelectuali foarte cunoscuţi încă de atunci sau deveniţi ulterior foarte cunoscuţi, printre ei se aflau, de pildă, Constantin Noica, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Marietta Sadova, N. Steinhardt, Al. Paleologu, Theodor Enescu.

● Dinu Pillat greşise, de fapt, că se născuse într-o asemenea epocă şi într-o astfel de familie. Prin origine şi formaţie, prin întâmplarea că avea rude în străinătate, prin refuzul de a aparţine unui partid, prin felul său intransigent de a taxa orice încalcare a libertăţilor individului, prin credinţa în Dumnezeu, pe care nu putea s-o ascunda, prin interesul pentru tot ce însemna fenomen cultural, în ţară sau dincolo de graniţele ei, prin neinspirata dorinţă de a înţelege atât de controversatul fenomen legionar, prin frecventarea legaţiilor şi institutelor străine din Bucureşti ca fin degustator de artă sau ca urmaş al poetului şi omului de lume Ion Pillat, se contura – cum va constata Cornelia Pillat peste ani - ca „o ţintă exemplară pentru îndeplinirea luptei regizate de regimul comunist împotriva elitei intelectuale”.

● După o ancheta îndelungată (de aproape un an) şi extrem de violentă (a fost unul dintre cel mai bătuţi deţinuţi din întreg procesul), va fi condamnat, pe 1 martie 1960, la 25 de ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică şi confiscarea averii personale, ce se rezuma la acea dată la un ceas Doxa având cureaua ruptă!, pentru „crima de uneltire contra ordinei sociale”.

● In cartea lui Stelian Tănase, „Anatomia mistificării“, unul dintre cei implicati in proces, Arşavir Acterian, declara că anchetatorul scria „ce-i trecea prin cap“, iar dacă nu erai de acord să semnezi mâncai bătaie. Există mărturiile unor arestaţi care l-au vazut pe Dinu Pillat bătut şi plin de sânge.

● Din dosarul P/336 „Constantin Noica şi alţii”, vol. I citim din „Ordonanţa de punere sub învinuire” de la fila 271 (14 aprilie 1959): „Pillat C. a primit din străinătate materiale cu un intens caracter contrarevoluţionar, introduse clandestin în ţară, în care se instigă la comiterea de acţiuni împotriva regimului şi se propagă reinstaurarea în ţară a vechiului regim capitalist, [...] le-a difuzat în rândul elementelor ostile regimului cu care a purtat intense discuţii duşmănoase [...] în care elogia modul de viaţă occidental şi propaga declanşarea unui război [...]. Din ura ce o avea faţă de orânduirea democrat-populară din R.P.R., Pillat Constantin a conceput şi redactat mai multe materiale cu conţinut contrarevoluţionar pe care le-a difuzat.” »

Am fost la Aiud!

În timp ce uşa e autentică( parcă avea deasupra numărul 29 !), gratiile sunt reconstruite, nimic nedorindu-se a se mai păstra din tot ceea ce grăieşte fără glas despre comunism, religia satanei ! Monahul cel bătrân, fost deţinut politic, începe prin a povesti minuni ce s-au făcut de către Dumnezeu prin sfintele moaşte de la Aiud, amintind-o şi pe cea mai recentă, a izvorârii de mir.

Sub geamul măsuţei pe care maicile au aşezat sticlutele cu ulei sfinţit din candelele bisericii martirilor zăresc figuri familiare şi dragi : Constantin Oprişan, Gheorghe Jimboiu, Valeriu Gafencu, frumuseţe duhovnicească, harul sfinţeniei. Mângâi sticla rece şi îi privesc încă o dată pe aceşti binecuvântaţi tineri români, aleşi de Domnul să-L mărturisească şi să moară pentru El şi pentru noi. Încerc să-mi stăpânesc emoţia pentru a nu pierde cuvintele Părintelui Teodor, dar e cam târziu, Bătrânul nu vorbeşte mult, lucrurilre grăiesc de la sine. În miniatură, putem privi o celulă de la Aiud, aşezată pe amintita masă. Îmi vine a scrie « chilie », nu celulă şi simt că nu greşesc. Expunerea s-a terminat. Mă apropii să întreb câte ceva şi, pe bună dreptate, Părintele îmi face observaţie că n-am fost atentă, silindu-l să repete, dar îmi răspunde. Când aud că a fost la Piteşti amuţesc. Nu-l mai pot întreba. Mă mai duc o dată lângă Sfintele Moaşte, pentru că e vremea să plecăm, monahul se îndepărtează de noi, rămân monahiile să ne răspundă şi să ne ajute. Una dintre ele este prahoveancă, ne îngăduie cu bunăvoinţă să intrăm în biserica monumentului şi să ne închinăm sfintelor icoane. O singură fotografie mai fac şi mă îndepărtez şi eu. Nu vreau să tulbur pacea locului.

Am fost la Aiud!

Părintele, care n-a avut cinstea să treacă pe la “înalta universitate de la Aiud”, deşi, cum mărturiseşte, s-a declarat funcţionar numai în acest scop, a avut, însă, teribila onoare de a fi trimis la Piteşti. Mă cutremur auzind ,ştiind şi citind « Mărturisirile din mlaştina disperării» lui Dumitru Bordeianu şi « Întoarcerea la Hristos » a lui Ioan Ianolide şi « Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu » şi altele despre diabolica « reeducare » ! Ce bine că am sărutat mâna bătrânului, deşi nu este ieromonah ! Binecuvântată suferinţă ! Sprijinită de panourile pe care sunt trecute numele tuturor « fericiţilor » prigoniţi pentru dreptate, o uşă autentică din închisoarea Aiudului, pe care guvernanţii actuali, în loc să o transforme în memento al « Holocaustului roşu », s-au gândit( !) s-o modernizeze, ştergând urmele trecutului şi ale suferinţelor prin care neamul acesta s-a sfinţit din nou. Bătrânul ne arată vizeta, « ochiul dracului » prin care erau spionaţi de gardieni deţinuţii, siliţi să doarmă numai culcaţi pe spate şi cu ochii aţintiţi la vizor. Apoi evocă o scenă de la Zarcă: Părintele Daniil, Sandu Tudor, împreună cu un alt deţinut, aruncaţi pe podeaua îngheţată, pe care se arunca special apă, după opt zile de rostire a rugăciunii inimii, sunt găsiţi în viaţă, mai calzi trupeşte şi mai înălţaţi duhovniceşte decât oricând.

Au murit la Aiud( II )

Mircea Vulcănescu – martirul filozof:

“Elevul strălucit al lui Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti, licenţiat în Drept şi Filozofie, asistent universitar, cu funcţii importante în Stat în perioada interbelică, Mircea Vulcănescu(1904-1952) urmează calea martirică a generaţiei sale, fiind condamnat drept “criminal de război”. În închisoare impresionează prin dragostea de semeni şi cultura uriaşă. “Conferenţiază” prin Morse, pe bucăţi de săpun, ori prin viu grai, întărind pe deţinuţi prin cuvânt şi exemplu personal. Toturat în mai multe rânduri pentru apostolatul creştin pe care-l făcea în închisoare, moare la Aiud, la vârsta de 48 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: “Să nu ne răzbunaţi!” Un testament vrednic de un mucenic filozof.

“Să vă iubiţi unul pe altul”...

Se afla printre deţinuţi un om pe nume Frăţescu. Avea mâinile permanent reci, din cauza unei grave insuficienţe de circulaţie. Din cauza aceasta, de câte ori era scos la muncă sau numai la alergarea besmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa, iar durerea intra în carnea lui ca făcută de mii de cioburi de sticlă spartă. Frăţescu nu avea mănuşi şi nimeni nu avea să-i dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe . Avea o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raţionamentul invers, ca să înţeleagă cum împletea bunica lui! Aşa a făcut. Din ce şi-a confecţionat andrelele, nu ştiu. Poate din aşchii scoase din saltea? Din căpătâie de sârmă? De Sf. Nicolae, Mircea i-a dăruit lui Frăţescu o pereche de mănuşi tricotate.”[1]

Ion Constantinescu-Mărăcineanu, poveste în articolul "Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu" publicat în revista “Memoria”:

“Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o opera, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei.

Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă.

Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a intins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul.

Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Ii rog să mă ierte că-i părăsesc. »[2]

George Manu – « Rectorul Universităţii Aiud »

“Descendent din spiţa Voievodului Martir Brâncoveanu(marele vornic Mihail Manu se căsătoreşte, pe la sfârşitul sec. XVIII, cu Smaranda, strănepoata Domnitorului), George Manu(1903-1961), după o temeinică educaţie în familie, îşi desăvârşeşte studiile în chimie-fizică şi radioactivitate la Sorbona, susţinând doctoratul la Institutul Doamnei Curie. Deşi Marie Curie îi propune să rămână definitiv în laboratoarele pariziene, George Manu alege să se întoarcă în ţară, unde devine asistent la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti.

Însufleţit de idealurile nobile ale generaţiei sale- zidirea unei Românii noi, a duhului – activează în organizaţiile anticomuniste ale vremii. În 1948 este arestat şi condamnat la muncă silnica pe viaţă. Ajuns în Zarca Aiudului, marea sa dragoste, cultura uriaşă sprijinită pe o memorie fenomenală şi vocaţia de dascăl îl transformă repede în omul cel mai iubit, respectat şi solicitat de deţinuţi, devenind neoficial « Rectorul Universităţii Aiud ». Cei care l-au cunoscut aici mărturisesc deopotrivă că George Manu era şi un iubitor al rugăciunii inimii, în care adeseori se adâncea, trăgându-şi viaţa şi puterea din chemarea numelui lui Hristos.

Izolările repetate, foamea, frigul îl îmbolnăvesc de TBC ganglionar şi pulmonar. Colonelul Crăciun, şeful « reeducării » din Aiud, îi oferă vindecarea în schimbul lepădării de credinţa sa şi activităţii în slujba regimului comunist. Refuzul profesorului a fost categoric. Astfel, groapa comună de la Râpa Robilor a mai primit un trup de martir, iar cerul, un rugător pentru neamul românesc. »

« Domnul profesor Manu a fost un om cum n-am mai întâlnit altul în viaţă. Bunătatea îi era nelimitată[...] Întotdeauna senin, extrem de binevoitor cu toţi, întotdeauna gata de a face toate concesiunile pentru a stabili armonia în celulă, renunţând chiar la porţia sa de mâncare numai pentru a satisface foamea unuia pe care îl vedea că se sfârşeşte de suferinţă.

Niciodată obosit când i se cerea vreo consultaţie din cel mai felurit domeniu, era veşnic cu mâna întinsă să dea şi cu sufletul deschis. Nu a fost nicio întrebare, după câte îmi amintesc, care să-i fi fost pusă şi la care el sa nu fi dat răspunsul competent.[...] Un om cu adevărat enciclopedic.

Nu există un singur om în Aiud care să nu-i fie îndatorat cu ceva. Fie cu o cunoştinţă în plus, fie cu învăţarea unei limbi străine, fie cu un sfat în momente de depresie, cu toţii am luat ceva de la domnul profesor Manu.

(Mărturii extrase din Gheorghe Jijie, George Manu – Monografie) »[3]

“ Şi pe dealul din preajma Aiudului, în gropi neştiute de nimeni, uitate chiar şi de cei ce le-au săpat, unde zac mii de trupuri desufleţite în chinurile Aiudului, se află şi profesorul George Manu, un mare savant şi un adevărat martir al neamului nostru. »[4]

Gheorghe Jimboiu

Aiud, 1960.

Într-o zi se deschide uşa celulei. Este introdus un nou camarad. Se prezintă simplu :

- Gheorghe Jimboiu.

După 12 ani de temniţă, Gheorghe Jimboiu este foarte bolnav. Suferă de două boli grave, care aici în închisoare duc implacabil spre deznodământul fatal. Are tuberculoză şi ciroză. Singurul lucru care ise permite este să stea întins.

Stă pe marginea patului, rezemat de perete, şi din această poziţie asistă la viaţa celulei. Intervine foarte rar în discuţiile noastre. Mai mult ascultă. Cred că rosteşte în permanenţă rugăciunea inimii. Această concentrare interioară îi conferă un aer de pace şi seninătate.

Nimic nu indică faptul că omul acesta ştie că va muri. Nici un semn de nelinişte nu i se poate citi pe chip. Poate că alţii ar fi căzut în disperare şi ar fi bătut la uşă ca să fie duşi la spital. El bate la o altă poartă, cu credinţă şi smerenie : la poarta Cerului spre care năzuieşte.[...] Sunt convins că acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Pronie ca să văd cum se apropie de moarte un om care a trecut peste pragul sfinţeniei. Călătoreşte într-o zonă în care nu-l mai tulbură îndoiala sau patimile. Privindu-l, simt că Jimboiu este omul de care m-aş ruşina cel mai mult dacă mi-ar cunoaşte păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime – pentru că el este omul pe care l-am simţit trăind dragostea frăţească în modul cel mai pur – ci pentru că în timp ce el zboară prin sferele celeste, eu zac neputincios şi ticălos în genună. »

« Aiud, 1964. de la Zarcă sunt dus la Secţie. În curtea Secţiei mă găsesc cu o mulţime de cunoscuţi. La fiecare pas câte o bucurie.

După atâtea bucurii trebuia să vină şi o durere. O durere mare. Interesându-mă de Gheorghe Jimboiu, aflu că a murit. Aşadar nu a mai rezistat. Cu un an înainte, Dumnezeu l-a chemat la El. L-a iubit prea mult ca să-l lase în vâltoarea vieţii libere, care i-ar fi putut întina puritatea de cristal pe care o cucerise în împărăţia durerii[...]

« Viaţa lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine plăcută lui Dumnezeu.
El trebuie să intre, alături de Valeriu Gafencu şi alţi tineri români morţi în închisoare, în galeria sfniţilor români, care au trăit o tinereţe sfântă, încununată cu jertfa supremă pentru învierea neamului românesc, constituind înălţătoare pilda pentru generaţiile viitoare. » (Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă[5])

Notă : Viaţa lui Gheorghe Jimboiu la adresa :

http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1025939-serial-sfintii-inchisorilor-gheorghe-jimboiu-inger-trup.htm

« Întâlnirea cu Gheorghe (Gicu) Jimboiu - Pe când eram în celulă cu Costică Cristescu, la un regim foarte sever, am cerut gardianului să fiu dus la vizita medicală, la medicul de pe sectia de unde plecasem. Acela era colegul meu de facultate Virgil Lungeanu, de la Iasi, care îl convinsese pe doctorul Mărculescu, medicul oficial, să-i dea toată libertatea să consulte bolnavii si diagnosticul pus de el să nu mai fie discutat. Eram în anul 1954, în luna februarie, în acea iarnă de neuitat, când s-au simtit si în Transilvania ninsori iesite din comun. [...]Peste câteva zile am fost scos din Zarcă, din celula unde eram cu Cristescu, si dus la camera nr. 1, din clădirea numită Sectie, care se afla deasupra Capelei, unde îl cunoscusem pe Flueras. Pentru mine e semnificativ faptul că acolo l-am cunoscut pe Jimboiu. (Mlastina disperării, 313)

Jimboiu nu trecuse prin demascări la Pitesti, deoarece, fiind crunt torturat în timpul anchetei la Brasov, ca student la Academia Comercială din acest oras, iesise din anchetă grav bolnav de tuberculoză si ficat. În această stare a fost dus la penitenciarul sanatoriu pentru tuberculosi din Tg. Ocna, pe valea Trotusului. Rămas de mic orfan de tată, fusese crescut de mama lui care nu se mai căsătorise, trăind în cea mai curată credintă ortodoxă. La această zestre sufletească s-a mai adăugat si educatia legionară, în Frătiile de Cruce, el aflându-se direct sub influenta celui ce a rămas un mit pentru toti cei care l-au cunoscut, studentul legionar Valeriu Gafencu, condamnat de pe timpul lui Antonescu.

Pe Gafencu nu l-am cunoscut personal. I-am citit gândurile scrise si scoase nu stiu prin ce minune din închisoare. L-am văzut doar de câteva ori la Pitesti, înainte de demascări. Tot ce stiu despre Gafencu stiu de la alti camarazi, printre care si Jimboiu, si de aceea las dreptul camarazilor ce l-au cunoscut si pe care i-a influentat să scrie si să vorbească despre el. Jimboiu era poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu, îmbinând în modul cel mai armonios conceptia legionară, credinta ortodoxă si setea de cunoastere intelectuală. Este printre putinii tineri legionari pe care i-am cunoscut, care trăia cu gândul că mai degrabă moare, decât să-l denunte pe altul la anchetă. Rezultatul acestei convingeri a fost îmbolnăvirea lui de tuberculoză si ficat si, mai târziu, moartea.

A fost condamnat la ani grei de închisoare, nu pe declaratiile lui, ci pe ale altora, iesind astfel din anchetă cu constiinta curată că nu antrenase cu el alti tineri în închisoare. Am cunoscut în viata mea fel de fel de oameni, atât înainte, cât si după detentie, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înteleagă Ortodoxia si să iubească pe Hristos ca Jimboiu. Un tânăr curat trupeste si sufleteste, înzestrat cu o mare blândete si bunătate. A fost singura fiintă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau dusmani, dusă până la sacrificiul de sine. Fată de dusmani si fată de cei care l-au chinuit si continuau să o facă, avea o întelegere care rational nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă venea din altă lume. Dacă nu l-as fi cunoscut pe acest tânăr, m-as fi îndoit de multe lucruri sau nu le-as fi crezut. Jimboiu, cum numai sfintii au înteles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: «Veniti la Mine toti cei osteniti si împovărati si Eu vă voi da odihnă».

Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vietile Sfintilor ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat si mai există sfinti pe pământ, a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie si să facă omul pentru mântuirea lui si a neamului care l-a conceput.

Desi credinta este ceva ce nu prea are legătură cu ratiunea, totusi majoritatea oamenilor au nevoie de evidente pentru a crede (categoria Sfântului Apostol Toma). Nu găsesc cuvinte să-mi exprim cinstea si admiratia pentru acest martir legionar. Orice notiune as folosi pentru a-l face si pe altul să înteleagă cine a fost acest tânăr si ce a însemnat el pentru cei ce l-au cunoscut, ar fi de prisos. Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propozitie: era un înger în chip de om.

Am convingerea fermă că existenta oamenilor pe pământ si relatiile dintre ei nu sunt întâmplătoare. Din clipa când l-am cunoscut pe Jimboiu trăiesc cu impresia că am stat de vorbă cu îngerii. A fost desăvârsit din toate punctele de vedere, conform imperativului: «Fiti desăvârsiti, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârsit este»

(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/bordeianu/default.asp.htm

---

[1] Albumul Fericiţi cei prigoniti-martiri ai temniţelor româneşti, Editura Bonifaciu, p. 53.

[2] Serial - Sfintii inchisorilor Mircea Vulcanescu: "Sa nu ne razbunati", http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1045085-serial-sfintii-inchisorilor-mircea-vulcanescu-nu-razbunati.htm.

[3] Albumul Fericiţi cei prigoniti-martiri ai temniţelor româneşti, Editura Bonifaciu, p. 56.

[4] Ibidem.

[5] Op. Cit., p. 63.

Despre pericolul unui « ataşament iraţional »

Când firea pătimaşă a omului îl atrage spre ceea ce experienţa dureroasă a vieţii m-a determinat să numesc un « ataşament iraţional », dacă acesta este lipsit de cunoştinţă duhovnicească şi de trezvie, ajunge « să iubească peste măsură », fiind apoi silit să lupte cu patima pentru că se sufocă, disperă şi de multe ori, ajunge să-şi dorească moartea.

Un mecanism implacabil ne transformă iubirea - nouă, celor trupeşti şi sufleteşti - într-o sursă de suferinţă, de chin necurmat, care ne face viaţa de neînţeles şi ne ucide, dacă nu aplicăm remediile potrivite:

1.cercetarea de sine permanentă, pentru a descoperi starea adevărată a sufletului, patimile lui , şi a le trata;

2.recunoaşterea lucidă a existenţei unei/ unor patimi, care trebuie tratate;

3.cunoaşterea mecanismului lor, pentru a le demonta şi combate;

4.sinceritatea deplină cu sine, cu alţii, când e cazul(Gândul ascuns e calea pe care pătrunde diavolul);

5.vorbirea cu Domnul, în locul frământării în sine, a vorbirii cu sine sau cu cel iubit;

6.rugăciunea şi plânsul, care curăţă de zgură sufletul;

7.lupta cu gândurile, pentru a nu le primi;

8.spovedania deasă

9.Sfânta Împărtăşanie.

Am observat de multe ori pe viu cum se manifestă patima aceasta: dorinţa irepresibilă de a vorbi – comunica des cu persoana iubită, de a şti ce face, gândeşte, simte, o dorinţă obsesivă; preocuparea permanentă de persoana respectivă; nevoia de a te şti iubit, acceptat măcar; neîncrederea că eşti iubit, acceptat, dorinţa de a ţi se confirma periodic iubirea. Situarea persoanei respective în centrul vieţii personale, fără vreun rival. Prezenţa continuă în minte a gândurilor despre ea, eventual a imaginilor. „Dialogul” interior cu ea sau cu aceste gânduri, pomenirea numelui ei, neputinţa de a mai săvârşi micile activităţi cotidiene cu râvnă; greutatea de a te concentra la rugăciune, absenţa oricărei dorinţe de a face vreo mişcare, letargia; tristeţea îndelungată şi crâncenă; sentimentul neputinţei; sentimentul descurajării; pierderea sentimentului că tot ce facem are un sens, sentimentul inutilităţii.

Comparând textele, mi-am dat seama că am descris din experienţă exact patimile pomenite de Sf. Ioan Casian : tristeţea, akedia, trândăvia/ lenea, de care pătimaşul ataşat iraţional de o persoană este, în final, conştient, dar pe care crede că le poate ţine sub control, în timp ce ele îl robesc pe furiş cu totul.

Dacă pătimaşul nu menţine legătura cu Dumnezeu necurmată, prin spovedania desluşită şi cinstită către duhovnic, astfel încât să-i dea remediile potrivite, el riscă să se cufunde în prăpastia celei mai negre deznădejdi. Teama sau ruşinea, dar şi nepriceperea de a spune cele ce se petrec în suflet au efecte catastrofale. El se trezeşte cuprins într-un cerc vicios din care nu poate ieşi singur, dar din care îl scapă Domnul, dacă strigă la El, dacă nu-şi pierde speranţa, sentiment care-l închide în mod primejdios în sine. Curând cade în neputinţa de a mai vorbi cu duhovnicul, în absenţa dorinţei de a-şi mărturisi neputinţa chinuitoare şi, mai grav, în absenţa dorinţei de a mai merge la Sfânta Biserică, de care se crede rupt definitiv şi irevocabil prin lipsa de control asupra patimii lui.

Are sentimentul că este un om terminat, că n-o să mai găsească nicăieri sprijinul salvator şi tot tipicul vieţii sale se schimbă. Letargia ia locul nevoinţei duhovniceşti, rugăciunea devine o povară sau un strigăt disperat şi neconvins după ajutorul şi mila lui Dumnezeu, în care nu mai crede. Frica iraţională îl ia în stăpânire împreună cu un duh de neputinţă care îi paralizează orice mişcare. Dacă Dumnezeu nu se îndură curând de acest suflet, el e distrus !

Aceasta nu e dragostea, ci deformarea ei de către patimă. Dacă reuşeşte să-şi recapete controlul şi stăpânirea de sine, dacă înţelege exact ce se întâmplă, situaţia este salvată. Se chinuie şi aşa, dar împotriva patimii, pentru iubire. În asemenea situaţie, cei apropiaţi e folositor să îl asculte, să îl înveţe, să îl înţeleagă şi să îl rabde cu iubire jertfelnică. Dacă nu se vindecă de patima aceasta, nu va putea iubi niciodată curat şi nu va afla liniştea.

Au trecut pe la Aiud ( I )

Părintele Sofian Boghiu:

“a făcut şase ani de închisoare pentru vina de a fi aprins rugul dragostei de Dumnezeu şi neam în inima sa. Despre aceşti ani spunea întotdeauna cu smerenie: “Mi-a ajutat Dumnezeu să nu-i regret!”

“Rugăciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu, dobândeau primire din partea lui Dumnezeu, fiindcă El îi întărea. Astfel încât, cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva sărmanilor deţinuţi, ei aveau totuşi o seninătate şi o bucurie care nu putea să vină decât de sus, de la Dumnezeu.”(Arh. Sofian Boghiu)

Părintele Benedict Ghiuş:

“Doctor în teologie, Episcop Vicar Patriarhal pentru scurtă vreme, asistent universitat al prof. Nichifor Crainic şi al Părintelui Stăniloae la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi cel mai iubit duhovnic al Patriarhiei, părintele Ghiuş a trecut printre oameni acoperit de smerenie. Arestat în 1958 cu lotul de la “Rugul Aprins”, este la 18 ani de muncă silnică. Închis la Jilava, Aiud şi în colonia de muncă de la Ostrov, va fi eliberat în 1964. Nedispus la compromisuri, este marginalizat de cler şi se retrage la Mănăstirea Cernica, apropiindu-se, cu înţelepciune şi smerenie, de veşnicie...”

Părintele Adrian Făgeţeanu:

“Ieri, duhovnicul Antimului şi al Bucureştiului, azi, pusnicul rugător pentru lume...”

“Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo preţuiai tot darul lui Dumnezeu, preţuiai aerul, pe care într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea(două felii prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi.[...]

În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie eram şi viu şi mort deopotrivă.”

Poetul Vasile Voiculescu:

“ Închis între anii 1958-1962 la Jilava şi Aiud pentru “uneltire contra ordinii sociale”, V. Voiculescu se îmbolnăveşte de TBC la coloană. Într-o zi are o criză foarte puternică şi ceilalţi deţinuţi bat în uşa celulei, cerând ajutor. Locotenentul de gardă vine si, dumirindu-se despre cine e vorba, spune: “Tu eşti ăla misticu`? Să te vindece Dumnezeu!” Şi pleacă trântind vizeta(cf. Mihai Rădulescu, Rugul Aprins). Poetul iese din închisoare în 1962 cu sănătatea ruinată şi moare un an mai târziu.”

Prizonierul

Uneori calcă cineva în inima mea,/ Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus./ Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea/ Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică/ Numai inima se face mică, mică…

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…/ - Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea -eşti nebună?/ Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!/ -Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,/ Ne măsoară cu pas de stea…

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria/ Cataracată mă inundă bucuria:

- Oh, Te-am prins, Doamne,/ nu mai scapi, te ţin prizonier…

- “Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă”/ - Ah, gemui, pier…

O clipă, inima mi se făcuse Cer.”

Preotul Profesor Dumitru Stăniloae:

“Dumnezeu l-a ales pentru a fi cel mai mare teolog român al secolului nostru şi, după părerea multora, cel mai mare teolog al ortodoxiei veacului al XX- lea. A trecut prin catacombele închisorilor comuniste între anii 1957-1963, dăruind cuvânrul lui Dumnezeu celor din suferinţă şi luând cununa mărturisirii.”

“ Ori de câte ori oamenii simt iubirea lui Dumnezeu şi îi răspund într-o oarecare măsură, ei trăiesc în veşnicie.[...] într-un anume fel, ori de câte ori trăiesc în dragoste unii cu alţii, ei trăiesc în veşnicie.”

“Noi românii suntem un popor iubitor de Dumnezeu şi foarte cucernic, plin de armonie şi plin de lărgim, pentru că suntem pe de o parte un popor latin, iar pe de altă parte un popor ortodox. Avem în noi şi luciditatea latină, claritatea latină, comunicativitatea latină,dar avem şi simţul tainei. Şi atunci nu suntem superficiali în comunicativitate, nu-l luăm pe celălalt foarte puţin în serios, ci îl luăm în serios în comunicarea cu el, pentru că vedem în el făptura lui Dumnezeu plină de taină.[...] E taină în lumină, nu e taină în întuneric...La noi, persoana e marea taină. La noi, mistica este o mistică a luminii. Poporul nostru e singurul popor care spune creaţiunii lume-lumină. Niciun popor nu-i spune lumină. Vedem în ea lumina lui Dumnezeu.”

Petre Ţuţea – românul absolut:

“Definiţia mea este: Petre Ţuţea românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut...M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul...Când m-au anchetat, am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit. Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce am suferit, pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.”

“În afara slujbelor Bisericii nu există scară la cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.”

“ În Biserică afli că exişti.”

“Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.”

Prinţul Ghica – un munte de caracter:

“Descendent al familiei domnitoare Ghica, Doctor în Drept, prinţul Alecu Ghica este condamnat în 1941 la 12 ani de închisoare , iar după 1944 este “rejudecat” de comunişti şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Trece prin temniţele ţării cu o demnitate şi o ţinută morală de la care nu va abdica niciodată, cu toate pedepsele şi umilinţele la care este supus sistematic de conducerea închisorii( la un moment dat a fost trimis ca servitor la o crescătorie de porci, unde prin firea sa nobilă a câştigat în scurt timp simpatia tuturor porcarilor fermei). Din reeducarea de la Aiud – ultima încercare a comuniştilor de a frânge caracterele dârze – a ieşit curat, fără compromisuri.Eliberat în 1964, îşi regăseşte familia, care suferise şi ea nedreptăţi şi umilinţe amare[...] Puţin după eliberarea soţului, doamna Ghica se îmbolnăveşte de cancer. Prinţul o va îngriji cu dragoste şi devotament până la sfârşit.”

Alexandru Ştefănescu – Monahul Atanasie, o lumină de om şi de neam românesc:

“Arestat şi condamnat ca mai toată elita naţionalistă interbelică, pentru activitate legionară, a executat 21 de ani de temniţă, fiind eliberat din Zarca Aiudului printre ultimii. A trecut cu demnitate prin închisorile din Chişinău, Aiud şi Canal, neadmiţând niciun compromis.

La Aiud a stat un an în celulă cu dr. Uţă şi cu Costică Dumitrescu(Pr. Marcu de la Sihăstria), timp în care au citit împreună Sfânta Scriptură, s-au rugat şi au slujit, după puteri, aproapelui. Alexandru Ştefănescu a fost mâna dreaptă a doctorului Uţă în tratarea deţinuţilor bolnavi[...].

După moartea soţiei, a intrat în monahism, călugărindu-se la Mănăstirea Petru-Vodă cu numele de Atanasie. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut dăruindu-se slujbelor bisericeşti, îngrijind călugării şi credincioşii bolnavi, dar mai ales făcând educaţie de cea mai înaltă ţinută tinerilor şi copiilor.[...]

Pe 29 februarie 2008 părintele Atanasie a plecat la domnul, dar n-a murit, căci “mor numai cei care nu cred”.

Fragmente selectate din albumul :”Fericiţi cei prigoniţi...”