Au trecut pe la Aiud ( I )

Părintele Sofian Boghiu:

“a făcut şase ani de închisoare pentru vina de a fi aprins rugul dragostei de Dumnezeu şi neam în inima sa. Despre aceşti ani spunea întotdeauna cu smerenie: “Mi-a ajutat Dumnezeu să nu-i regret!”

“Rugăciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu, dobândeau primire din partea lui Dumnezeu, fiindcă El îi întărea. Astfel încât, cu toată mizeria, cu toată răutatea comandată împotriva sărmanilor deţinuţi, ei aveau totuşi o seninătate şi o bucurie care nu putea să vină decât de sus, de la Dumnezeu.”(Arh. Sofian Boghiu)

Părintele Benedict Ghiuş:

“Doctor în teologie, Episcop Vicar Patriarhal pentru scurtă vreme, asistent universitat al prof. Nichifor Crainic şi al Părintelui Stăniloae la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi cel mai iubit duhovnic al Patriarhiei, părintele Ghiuş a trecut printre oameni acoperit de smerenie. Arestat în 1958 cu lotul de la “Rugul Aprins”, este la 18 ani de muncă silnică. Închis la Jilava, Aiud şi în colonia de muncă de la Ostrov, va fi eliberat în 1964. Nedispus la compromisuri, este marginalizat de cler şi se retrage la Mănăstirea Cernica, apropiindu-se, cu înţelepciune şi smerenie, de veşnicie...”

Părintele Adrian Făgeţeanu:

“Ieri, duhovnicul Antimului şi al Bucureştiului, azi, pusnicul rugător pentru lume...”

“Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo preţuiai tot darul lui Dumnezeu, preţuiai aerul, pe care într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea(două felii prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi.[...]

În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie eram şi viu şi mort deopotrivă.”

Poetul Vasile Voiculescu:

“ Închis între anii 1958-1962 la Jilava şi Aiud pentru “uneltire contra ordinii sociale”, V. Voiculescu se îmbolnăveşte de TBC la coloană. Într-o zi are o criză foarte puternică şi ceilalţi deţinuţi bat în uşa celulei, cerând ajutor. Locotenentul de gardă vine si, dumirindu-se despre cine e vorba, spune: “Tu eşti ăla misticu`? Să te vindece Dumnezeu!” Şi pleacă trântind vizeta(cf. Mihai Rădulescu, Rugul Aprins). Poetul iese din închisoare în 1962 cu sănătatea ruinată şi moare un an mai târziu.”

Prizonierul

Uneori calcă cineva în inima mea,/ Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus./ Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea/ Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică/ Numai inima se face mică, mică…

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…/ - Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea -eşti nebună?/ Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!/ -Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,/ Ne măsoară cu pas de stea…

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria/ Cataracată mă inundă bucuria:

- Oh, Te-am prins, Doamne,/ nu mai scapi, te ţin prizonier…

- “Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă”/ - Ah, gemui, pier…

O clipă, inima mi se făcuse Cer.”

Preotul Profesor Dumitru Stăniloae:

“Dumnezeu l-a ales pentru a fi cel mai mare teolog român al secolului nostru şi, după părerea multora, cel mai mare teolog al ortodoxiei veacului al XX- lea. A trecut prin catacombele închisorilor comuniste între anii 1957-1963, dăruind cuvânrul lui Dumnezeu celor din suferinţă şi luând cununa mărturisirii.”

“ Ori de câte ori oamenii simt iubirea lui Dumnezeu şi îi răspund într-o oarecare măsură, ei trăiesc în veşnicie.[...] într-un anume fel, ori de câte ori trăiesc în dragoste unii cu alţii, ei trăiesc în veşnicie.”

“Noi românii suntem un popor iubitor de Dumnezeu şi foarte cucernic, plin de armonie şi plin de lărgim, pentru că suntem pe de o parte un popor latin, iar pe de altă parte un popor ortodox. Avem în noi şi luciditatea latină, claritatea latină, comunicativitatea latină,dar avem şi simţul tainei. Şi atunci nu suntem superficiali în comunicativitate, nu-l luăm pe celălalt foarte puţin în serios, ci îl luăm în serios în comunicarea cu el, pentru că vedem în el făptura lui Dumnezeu plină de taină.[...] E taină în lumină, nu e taină în întuneric...La noi, persoana e marea taină. La noi, mistica este o mistică a luminii. Poporul nostru e singurul popor care spune creaţiunii lume-lumină. Niciun popor nu-i spune lumină. Vedem în ea lumina lui Dumnezeu.”

Petre Ţuţea – românul absolut:

“Definiţia mea este: Petre Ţuţea românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut...M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul...Când m-au anchetat, am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit. Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce am suferit, pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.”

“În afara slujbelor Bisericii nu există scară la cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.”

“ În Biserică afli că exişti.”

“Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.”

Prinţul Ghica – un munte de caracter:

“Descendent al familiei domnitoare Ghica, Doctor în Drept, prinţul Alecu Ghica este condamnat în 1941 la 12 ani de închisoare , iar după 1944 este “rejudecat” de comunişti şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Trece prin temniţele ţării cu o demnitate şi o ţinută morală de la care nu va abdica niciodată, cu toate pedepsele şi umilinţele la care este supus sistematic de conducerea închisorii( la un moment dat a fost trimis ca servitor la o crescătorie de porci, unde prin firea sa nobilă a câştigat în scurt timp simpatia tuturor porcarilor fermei). Din reeducarea de la Aiud – ultima încercare a comuniştilor de a frânge caracterele dârze – a ieşit curat, fără compromisuri.Eliberat în 1964, îşi regăseşte familia, care suferise şi ea nedreptăţi şi umilinţe amare[...] Puţin după eliberarea soţului, doamna Ghica se îmbolnăveşte de cancer. Prinţul o va îngriji cu dragoste şi devotament până la sfârşit.”

Alexandru Ştefănescu – Monahul Atanasie, o lumină de om şi de neam românesc:

“Arestat şi condamnat ca mai toată elita naţionalistă interbelică, pentru activitate legionară, a executat 21 de ani de temniţă, fiind eliberat din Zarca Aiudului printre ultimii. A trecut cu demnitate prin închisorile din Chişinău, Aiud şi Canal, neadmiţând niciun compromis.

La Aiud a stat un an în celulă cu dr. Uţă şi cu Costică Dumitrescu(Pr. Marcu de la Sihăstria), timp în care au citit împreună Sfânta Scriptură, s-au rugat şi au slujit, după puteri, aproapelui. Alexandru Ştefănescu a fost mâna dreaptă a doctorului Uţă în tratarea deţinuţilor bolnavi[...].

După moartea soţiei, a intrat în monahism, călugărindu-se la Mănăstirea Petru-Vodă cu numele de Atanasie. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut dăruindu-se slujbelor bisericeşti, îngrijind călugării şi credincioşii bolnavi, dar mai ales făcând educaţie de cea mai înaltă ţinută tinerilor şi copiilor.[...]

Pe 29 februarie 2008 părintele Atanasie a plecat la domnul, dar n-a murit, căci “mor numai cei care nu cred”.

Fragmente selectate din albumul :”Fericiţi cei prigoniţi...”