Sf. Ioan Scărarul - Cuvântul XVII(continuare)

“4. Am văzut pe mulţi ascultând când se vorbea despre moarte şi despre judecata înfricoşătoare şi lăcrimând, dar având lacrimile în ochi porneau în grabă spre masă. Şi m-am mirat cum a putut această stăpână şi vistierie a răului miros să înfrângă şi plânsul şi să stăpânească prin multă nesimţire.

5. Am dezgolit, după puţina putere pe care o am, vicleşugurile şi rănile acestei furioase şi nebune ajunse la culme. Căci nu suport să vorbersc mult despre ea. Dar cel ce poată să aducă în Domnul, din cercare, leacurile acestor răni, să nu se obosească a face neîncetat aceasta. Eu nu mă ruşinez să recunosc neputinţa mea, ca unul ce sunt cu tărie stăpânit de ea. Căci n-aş fi izbutit nici măcar să înţeleg prin mine însumi vicleşugurile şi meşteşugurile ei, dacă n-aş fi înţeles-o şi n-aş fi stăpânit-o cu sila şi dacă n-aş fi bătut-o cu biciul fricii de Dumnezeu, lovind-o cu rugăciunea neîncetată. Numai aşa am şi putut să mărturisesc cele spuse.

De aceea a socotit şi tirana şi răufăcătoarea aceasta să spună: “Cei ce au legământ cu mine, văzând pe morţi, râd. Stând la rugăciune, ei sunt cu totul împietriţi, învârtoşaţi şi întunecaţi. Văzând Sfânta Masă, rămân nesimţiţi. Împărtăşindu-se de Dar, se poartă ca şi când ar gusta pâine simplă. Văzând pe cei străpunşi la inimă, ei râd de dânşii. Am învăţat de la tatăl care m-a născut pe mine să omor toate cele ce se nasc din bărbăţie şi osteneală. Eu sunt maica râsului. Eu sunt hrănitoarea somnului. Eu sunt prietena îmbuibării. Nu sufăr o dojeneală. Sunt împletită cu evlavia mincinoasă.”

Uimit de cuvintele acestei nebune, am întrebat de numele celui ce a născut-o. Iar ea zise: “Eu n-am numai o naştere; zămislirea mea este amestecată şi nestatornică. Pe mine mă face puternică îmbuibarea. Mă face să cresc timpul. Mă întăreşte reaua obişnuinţă. Cel stăpânit de mine nu se va elibera niciodată. Stăruieşte întru multă priveghere cugetând la judecata veşnică; poate aşa voi slăbi puţin. Ia seama la pricina mea de unde mă nasc în tine şi luptă împotriva maicii mele. Căci nu am una singură în toţi. Roagă-te des lângă cei morţi, zugrăvind în inima ta chipul lor neşters. Dar dacă nu-l zugrăveşti pe acesta cu pensula postului, nu mă vei birui în veac.”

Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş

Cuvântul XVII

Despre nesimţire, adică despre moartea sufletului înainte de moartea trupului

1. Nesimţirea este o simţire omorâtă atât a trupului, cât şi a duhului, care sfârşeşte în nesimţire dintr-o boală şi nepăsare îndelungată

2. Lipsa de durere(împietrită) este o nepăsare întipărită în fire, o cugetare amorţită, o fiică a gândurilor pătimaşe ce au pus stăpânire pe om(a prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării şi, după naştere, o fiică a fiicei sale[notă de subsol: Uitarea naşte nesimţirea, iar nesimţirea o dată născută, naşte, la rândul ei, uitarea. E ceva obişnuit patimilor că făcând pui, aceştia le nasc, la rândul lor, pe ele, adică se măresc ele însele prin puii pe care-i nasc].

3. Cel lipsit de durere(nesimţitul) este un filozof fără minte. E un tâlcuitor ce se osândeşte pe sine, un iubitor de cuvinte potrivnice lui., un învăţător orb la vedere[notă de subsol: “Cel cu suflet bolnav şi doritor de a sfătui pe alţii e ca un om orb, care vrea vrea să arate altora drumul”. El arată un drum spre nimic, spre moarte.]. Vorbeşte de însănătoşirea ranei şi nu încetează a o zgândări. Grăieşte împotriva patimii şi nu încetează de a mânca cele ce-l vatămă. Se roagă împotriva patimii şi purcede îndată la lucrarea ei. Se mânie pe lucrarea ei împotriva lui însuşi, dar de cuvintele lui nu se ruşinează, nenorocitul. “Fac răul”, strigă el, dar stăruie cu râvna în a-l face. Se roagă cu gura împotriva patimii şi cu trupul luptă pentru ea. Filozofează despre moarte şi se poartă ca unul care nu are moarte. Suspină din pricina despărţirii de viaţă şi dormitează ca unul ce va trăi veşnic. Vorbeşte despre înfrânare şi se luptă pentru lăcomia pântecelui. Fericeşte ascultarea şi e cel dintâi care nu ascultă. Laudă pe cei neîmpătimiţi şi nu se ruşinează să ţină minte răul şi să lupte pentru o zdreanţă. Mâniindu-se se amărăşte, dar iarăşi se mânie din pricină că s-a amărât; şi adăugând înfrângere la înfrângere, nu simte nimic. Citeşte despre judecată şi începe să zâmbească. Citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul citirii suferă de ea. Se rosteşte pentru priveghere şi îndată se scufundă în somn. Laudă rugăciunea şi fuge de ea ca de bici. Săturându-se se căieşte, şi după puţină vreme adaugă altă săturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. Învaţă despre blândeţe, dar se mânie deseori chiar în timp ce vorbeşte despre ea. Trezindu-se din somn suspină, dar lăsându-şi capul pe pernă iarăşi se supune patimii.

Ocărăşte râsul şi învaţă zâmbind despre plâns. Se învinovăţeşte pe sine în faţa altora de slavă deşartă, dar urmăreşte să-şi câştige slavă prin învinovăţire. Primeşte pătimaş la feţe şi vorbeşte despre neprihănire. Laudă pe cei ce se liniştesc petrecând în lume şi nu înţelege că se face pe sine de ruşine. Slăveşte pe cei milostivi şi ocărăşte pe săraci. Se face întotdeauna pârâşul şi nu voieşte să vină la simţire, ca să nu spun că nu poate. »

***

Începând să transcriu acest text nu am anticipat în ce mod îşi va găsi ecou în sufletul meu.

Îmi propusesem doar să marchez cumva ziua pomenirii Sf. Ioan Scărarul, din motive personale(prima vizită, circumstanţială, făcută la o mănăstire prahoveană, Crasna, pe vremea când nu puteam să cred, chiar dacă îmi doream, a însemnat întâlnirea mea cu imaginea scării dumnezeiescului urcuş, pictată pe faţada bisericii noi, imagine care atât mi-a vorbit, încât cu migală am descifrat şi mi-am notat fiecare treaptă a scării, anticipând cumva vremea în care urma să încep teribilul urcuş, ce s-a dovedit bogat în căderi şi reluări neîncheiate nici azi ale căii). Dar iată că sfinţii sunt vii şi ne urmăresc, ne cheamă şi ne îndeamnă. Desigur că, pe măsura ce scriam, începeam să mă recunosc în descrierea nesimţitului. Nu mă miră. Ar însemna să am o părere prea bună despre mine(să nu fie !) ca să nu ştiu că tot la capătul de jos al scării mă aflu. Dar mi-am amintit ca a urca înseamnă a te nevoi, nu a vorbi doar despre nevoinţă, cum fac eu de ceva vreme, din neputinţa de a mă opri.

Poate că n-aş îndrăzni să mai scriu un singur rând în acest blog dacă n-aş avea conştiinţa deplină că este o formă a slavei deşarte care mă stăpâneşte şi o manifestare a mândriei care niciodată nu doarme în mine. Dar n-am, deocamdată, mai multă putere decât de a recunoaşte slăbiciunea care mă stăpâneşte şi a nădăjdui ca Domnul îi va pune stavilă.

”Citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul citirii suferă de ea”, iată una dintre imaginile mele pe care “oglinda” textului scris de Sf. Ioan cu atâtea sute de ani în urmă mi-o pune în faţă. Dar exemplele se pot extinde la tot textul. Ascultând varianta audio a Scării, pe undeva am descoperit că a tăcea e semn de înţelepciune, în timp ce a vorbi/ a scrie este semn de mândrie, de părere de sine. Că nu poţi să te adresezi altora fără să îţi imaginezi că ai avea ceva să-i înveţi! Cuminte ar fi, de acum înainte, să tac, dar nu mă simt în stare, deşi mi-era clar de la început că nu voi învăţa eu nimic pe nimeni, doar le voi pune răbdarea la încercare. Pentru care îmi cer aici iertare, mulţumindu-le că mă suportă.

Sf. Ioan Scărarul - Scara dumnezeiescului urcuş

„Toţi cei ce voim negreşit să ieşim din Egipt şi să fugim de Faraon, avem negreşit şi noi nevoie de un Moise(Ieş. 15) oarecare, ca mijlocitor către Dumnezeu şi după Dumnezeu, care stând pentru noi la mijloc cu făptuirea şi cu vederea(contemplare), să întindă mâinile spre Dumnezeu, ca să trecem, povăţuiţi de el, marea păcatelor şi să punem pe fugă pe Amalic, căpetenia patimilor.[…] Cei ce au pornit să se suie la cer cu trupul au nevoie cu adevărat de silire şi de dureri neîncetate. Mai ales la începutul lepădării lor de lume, până ce trec de la năravul lor iubitor de plăceri şi de la inima neîndurerată, la iubirea de Dumnezeu şi la curăţie prin plânsul învederat.

Osteneală cu adevărat, osteneală şi amărăciune multă şi anevoie de răbdat ni se cere mai ales nouă celor fără de grijă, până ce ne vom face mintea, acest câine iubitor de măcelării şi lacom de mâncare, iubitoare de curăţie şi de supraveghere prin simplitate, blândeţe adâncă şi sârguinţă. Dar să îndrăznim noi cei împătimiţi şi neputincioşi şi să aducem lui Hristos cu credinţă neîndoielnică, slăbiciunea şi neputinţa noastră sufletească, mărturisindu-le. Şi negreşit vom primi ajutorul Lui mai presus de vrednicia noastră, dacă ne vom pogorî neîncetat în adâncul smeritei cugetări.”

„Temelia cea bună are trei stâlpi: nerăutatea, postul şi neprihănirea. Toţi cei prunci în Hristos să înceapă de la ele, luând ca pildă pruncii cu trupul. Nicio răutate, nicio viclenie nu-şi află vreodată loc în aceştia. Nu se află în ei săturare nesăturată, stomac nesatul, trup înfierbântat şi sălbăticit[…] Din tăria începutului vom avea negreşit folos şi în vremea moleşirii de după aceea.

„Când sufletul, predându-se pe sine(trândăviei) va pierde căldura fericită şi vrednică de iubit, să caute cu sârguinţă să afle din ce pricină s-a lipsit de ea şi să pornească iarăşi războiul şi sârguinţa împotriva ei. Căci nu poate să se întoarcă(la căldura aceea) decât pe poarta pe care a ieşit.”

„Să lucrăm virtuţile chiar de la începutul lepădării cu osteneală şi durere. Iar înaintând, să ne simţim în ele fără întristare, chiar dacă suntem întristaţi puţin. Dar când cugetul nostru muritor va fi copleşit şi stăpânit de râvna din noi, le vom lucra pe acestea cu toată bucuria, sârguinţa dorinţa şi văpaia dumnezeiască.[…] Să nu dispreţuim şi să nu osândim nici lepădările*de viaţa lumească) făcute din împrejurări nevoite. Căci am văzut pe unii fugind, întâlnindu-se fără voie cu împăratul ce le venea în cale şi, ajungând în garda Lui, au intrat împreună cu El în palat şi stând cu El la masă.

„Nimeni să nu se socotească pe sine nevrednic de făgăduinţa călugărească, dând ca motiv greutatea şi mulţimea păcatelor. Şi să nu creadă că se smereşte dacă, nevrând să rămână lipsit de dulcea împătimire, îşi dă ca pricini pentru stăruirea în păcate înseşi păcatele sale. Căci unde e mult puroi, e nevoie şi de multă doftorie xa să se lepede întinăciunea. Căci nu vin la spital cei sănătoşi.”

Celor ce trăiesc în lume, însoţiţi: „Toate lucrurile bune pe care le puteţi face faceţi-le: nu defăimaţi pe nimeni, nu furaţi de la nimeni, nu minţiţi faţă de nimeni, nu vă înălţaţi faţă de nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu vă despărţiţi de adunările de la slujbele din biserică, pătimiţi împreună cu cei lipsiţi, nu pricinuiţi nimănui sminteală; de ce e al altuia să nu vă apropiaţi, îndestulaţi-vă cu ceea ce vă pregătesc femeile voastre. De veţi face aşa, nu veţi fi departe de Împărăţia cerurilor”.

„Să purtăm cu bucurie şi cu frică lupta cea bună, netemându-ne de vrăjmaşii noştri[…] Să ne înarmăm cu curaj împotriva lor. Căci nimeni nu se războieşte cu cel ce se luptă cu hotărâre.”

„Dă lui Hristos cu râvnă ostenelile tinereţilor tale; şi te vei bucura la bătrâneţe de bogăţia nepătimirii. Cele adunate în tinereţe hrănesc şi mântuie la bătrâneţe pe cei obosiţi. Să ne ostenim, tinerilor, cu înfocare; să alergăm cu trezvie, căci nu ştim când vine moartea.[…] Nimeni, cât e tânăr, să nu primească pe vrăjmaşii lui draci, care-i zic: să nu-ţi sfărâmo trupul, ca să nu cazi în boală şi neputinţă, Căci de-abia de se mai află cineva, mai ales în generaţia de faţă, care să vrea să-şi omoare trupul, chiar de s-ar lipsi de multele şi îndulcitoarele mâncări. Dar scopul acestui drac este să facă însăşi intrarea noastră în stadion(în luptă), moleşită şi plină de nepăsare, deci şi sfârşitul, potrivit începutului.”

„Care e deci călugărul credincios şi înţelept? Cel care şi-a păzit căldura lui nestinsă şi n-a încetat să adauge până la ieşirea(moartea )lui, în fiecare zi, foc la foc şi căldură la căldură şi sârguinţă la sârguinţă.”

Sf. Ioan Scărarul - Scara dumnezeiescului urcuş

„…Prieteni ai Lui am aflat…că sunt fiinţele înţelegătoare şi netrupeşti din jurul lui Dumnezeu; slugi adevărate, toţi cei ce fac şi au făcut neobosit şi fără încetare voia Lui; slugi netrebnice, cei ce socotesc că s-au învrednicit de botez dar n-au păzit cu adevărat legămintele faţă de El; străini şi potrivnici îi socotim pe cei ce sunt fie necredincioşi, fie rău-credincioşi. În sfârşit, vrăjmaşi sunt cei ce nu numai că au respins porunca Domnului şi au lepădat-o de la ei, ci şi duc un război tare împotriva celor ce o împlinesc pe aceasta.

[…]Dumnezeu este al tuturor; este viaţa tuturor celor ce voiesc; este mântuirea tuturor: al celor ce cred şi al celor ce nu cred; al celor drepţi şi nedrepţi; al celor cinstitori de Dumnezeu şi necinstitori; al celor nepătimaşi şi al celor pătimaşi; al călugărilor şi al mirenilor; al înţelepţilor şi al celor neînvăţaţi; al celor sănătoşi şi al celor bolnavi; al tinerilor şi al vârstnicilor[…] Necinstitor de Dumnezeu este cel părtaş de firea raţională(cuvântătoare), muritoare, care fuge de bună voie de viaţă şi socoteşte pe Făcătorul său cel pururi existent, ca neexistent.

Călcător de lege este cel ce răstălmăceşte legea lui Dumnezeu cu mintea lui cea sucită şi cel ce socoteşte că crede, dar se împotriveşte în chip eretic lui Dumnezeu.

Creştin este cel ce urmează lui Hristos pe cât e cu putinţă oamenilor prin cuvinte şi fapte şi crede cu o cugetare dreaptă şi neprihănită în Sfânta Treime.

Iubitor de Dumnezeu este cel ce se face părtaş de toate cele fireşti şi fără de păcat şi care nu pregetă a face după putere cele bune.

Înfrânat este cel ce, petrecând în mijlocul ispitelor şi curselor şi tulburărilor, se străduieşte să imite cu toată puterea purtările celui ridicat deasupra tulburărilor.

Călugăr este cel ce, în trup material fiind, petrece în treapta, rânduiala şi starea fiinţelor netrupeşti. Călugăr este cel ce se ţine numai în hotarele şi cuvintele lui Dumnezeu în toată vremea, în tot locul şi lucrul. Călugăr este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate şi simţurile sale unei paze neîntrerupte. Călugăr este cel ce şi-a făcut trupul neîntinat, gura curăţită şi mintea luminată. Călugăr este sufletul apăsat de durere, care petrece, în veghe şi în somn, întru necontenita pomenire a morţii.

Retragerea din lume este ferirea de bună voie de materia lăudată şi tăgăduirea firii pentru dobândirea celor mai presus de fire.

Toţi cei ce au părăsit de bună voie cele ale vieţii au făcut aceasta, fără îndoială, fie pentru Împărăţia viitoare, fie pentru mulţimea de păcate, fie pentru dragostea de Dumnezeu.. Iar dacă nu au avut în vedere nici unul din scopurile amintite, retragerea lor e fără judecată.[…]

Cel ce a ieşit din lume pentru a se uşura de sarcina păcatelor sale să urmeze pilda celor ce şed înaintea mormintelor dinafara cetăţii; şi să nu înceteze din lacrimile fierbinţi şi înfocate şi din vaietele fără glas ale inimii până nu va vedea şi el pe Iisus venit şi rostogolind piatra cea învârtoşată a inimii şi dezlegând mintea noastră, ca pe un alt Lazăr, din legăturile păcatelor şi poruncind îngerilor: „Dezlegaţi-l din patimi şi lăsaţi-l să plece spre fericita nepătimire”. Iar de nu va face aşa, nici un folos nu va avea.”

Despre folosul postului

« ...postul, acest medic al sufletelor noastre, obisnuieşte să domolească unuia fierbinţelile şi mişcările trupului, altuia să-i îmblânzească irascibilitatea, altuia îi alungă somnul, altuia îi trezeşte râvna, altuia îi curaţă mintea şi o face din nou liberă de cugetele rele, altuia îi domoleşte limba nedomolită şi o reţine ca şi cu un frâu prin frica lui Dumnezeu, nemailăsând-o să rostească cuvinte nefolositoare şi putrede; altuia îi ocroteşte nevăzut înălţările şi-i fixează ochii şi nu-i lasă să se mai poarte cu curiozitate încolo şi încoace, şi îl învaţă să se privească pe sine însuşi şi să-şi aducă aminte numai de păcatele şi lipsurile sale. După puţin timp, postul risipeşte şi alungă cum alungă soarele ceaţa, întunericul inteligibil şi acoperămăntul păcatului aşezat peste suflet. Postul ne face să vedem cu mintea văzduhul duhovnicesc, în care nu răsare, ci pururea străluceşte Soarele cel neapus, Hristos Dumnezeul nostru. Luându-şi împreună-lucrătoare privegherea, postul înmoaie învârtoşarea furişată în inimă şi, în locul lăcomiei dinainte, face să ţâşnească izvoarele străpungerii [inimii]; lucru pe care să râvnim să se facă şi în fiecare din noi înşine, rogu-vă fraţilor! Fiindcă făcându-se acest lucru în chip uşor împreună cu Dumnezeu, străbatem toată marea patimilor şi, trecând prin valurile ispitelor celui ce ne tiranizează amarnic, vom ancora la limanul nepătimirii. »

Sf. Simeon Noul Teolog