În conştiinţa mea, Noul Mărturisitor Valeriu Gafencu stăruie încă într-o formula interiorizată şi familiară, din vremea când vorbeam despre Valeriu ca despre o personalitate emblematică a generaţiei sale şi un model destinat să revoluţioneze spiritual generaţia tânără de astăzi, postrevoluţionară şi pro-europeană, atee sau fals orientată
Tăria şi consecvenţa cu care şi-a păstrat idealul său de tinereţe, neabdicând de la crezul lui şi nelepădându-se ca o Iudă de fraţii săi au stat la temelia edificării virtuţilor creştine în anii de închisoare în care, spre a se salva de disperare şi a nu cădea pradă absurdului aparent al pierderii libertăţii sale, a căzut la Hristos şi i-a cerut cu lacrimi sfâşietoare să facă lumină în sufletul şi-n conştiinţa sa încă întunecată de duhul lumesc. Valeriu a cunoscut durerea mântuitoare şi a primit de la Dumnezeu harisma cea mai de preţ : vederea păcatelor sale ! El, care cu fapta nu săvârşise nimic de care conştiinţa ar fi putut să-i ceară socoteală, a trăit bucuria pocăinţei, a experimentat fericirea de a se şti şi a se simţi cel mai păcătos om din lume. În mod paradoxal, vederea păcatului său l-a eliberat de sub tirania păcatului.
Valeriu, deşi prizonier, a fost liber cu adevărat în lupta lui cu păcatul şi cu patimile. El a înţeles curând că numai prin taina instituită de Biserică a Sfintei Spovedanii, sufletul se purifică periodic de toată tina care se acumulează până şi în cel mai aprig luptător. El a îmbrăţişat arma rugăciunii lui Iisus şi pe calea de foc a întâlnirii cu Domnul în inimă a fost în Împărăţia lui Dumnezeu cu Duhul. Valeriu Gafencu şi-a iubit aproapele aşa cum l-a iubit Hristos, până la jertfă. El a suferit şi a trudit până ce Hristos a prins chip în cei de aproape ai săi, prin rugăciunea, cuvântul şi exemplul vieţii lui. Toţi îl iubeau pe Valeriu, mărturiseşte Seta(Elisabeta), fata care îi câştigase inima tânărului înainte ca el să se dăruiască întreg lui Hristos. Când priveau în ochii lui, până şi cei mai îndârjiţi criminali se cutremurau de priveliştea nevinovăţiei sfinte şi a dragostei neprefăcute. Cei ce l-au cunoscut n-au mai putut fi aceiaşi, s-au transfigurat sub puterea harului care sălăşluia în Valeriu mai ales spre sfârşitrul vieţii, când petrecea mai mult în inimă cu Hristos, decât în salonul de la Târgu-Ocna cu camarazii de suferinţă.
« Viaţa e Hristos » - iar Valeriu accepta să-şi prelungească această viaţă de chinuri trupeşti pentru a le mărturisi celor de lângă el pe Domnul şi Mântuitorul nostru. Stingându-se încet ca o lumânare, a fost proba vie a putinţei omului de a deveni « hristofor » şi « teofor » încă din viaţă.
Poate cel mai cunoscut episod din viaţa lui Valeriu Gafencu, cedarea streptomicinei oferite de către un prieten, prin care a salvat viaţa pasorului Wurmbrand dezvăluie modul în care Valeriu nu-şi mai trăia sieşi, ci în el trăia Hristos – dragostea şi jertfa pentru om.
Am meditat îndelung la faptul că Dumnezeu nu a îngăduit încă să se descopere sfintele moaşte ale Noului Mărturisitor Valeriu. M-am întrebat de ce nu ne dă Domnul această mângâiere de a ne închina si a săruta cinstitele lui moaşte. Pe lângă răspunsul evident, că nu suntem vrednici, ducând viaţă necreştinească, nedemnă de numele lui Hristos, mă gândesc că Dumnezeu aşteaptă de la noi să dovedim solidaritatea şi dragostea frăţească pe care le arăta Valeriu tovarăşilor săi, cinstindu-i ca sfinţi pe toţi, fără discriminare. Smerenia Noului Mărturisitor nu îngăduie să iasă la iveală mărgăritarul mult dorit de noi, cei ce avem atâta nevoie de « sfântul închisorilor », ca să ne smulgă, cu rugăciunile lui, din închisoare cumplită a patimilor noastre.
Fericiţi cei ce l-au cunoscut pe Hristos prin Sfântul Său Valeriu ! Că nu avem alţi martiri mai mari noi, românii, cum spunea Părintele Gheorghe Calciu, unul dintre cei ce l-au întâlnit şi s-au bucurat de el.
Fericiţi cei ce-l vor cunoaşte pe Hristos prin intermediul mărturiilor care s-au dat şi s-au consemnat în scris despre Mărurisitorul Valeriu Gafencu !
Fericiţi cei care îl cinstesc înainte de a fi recunoscut canonic ! Care îi citesc cu dragoste Acatistul şi care merg acolo, la Târgu Ocna, unde s-a înălţat la cer sufletul lui curat ca un crin din Paradis ! Fericiţi cei ce, pe urmele lui, merg la Aiud ca la Athosul neamului românesc, cinstindu-i pe cei care au murit ca mucenici, îndurând suplicii ca-n primele veacuri creştine ! Fericiţi cei ce cântă :
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit !
Mi-s ochii trişti
Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.
Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.
Recomandări de lectură:
.jpg)
