Paul Evdokimov, Femeia în mântuirea lumii

Arhetipul femininului – Născătoarea de Dumnezeu. Preasfânta Fecioară este cea fără de al cărei consimţământ proiectul Întrupării nu s-ar fi realizat; trebuia ca Fecioara să-şi ofere de bunăvoie trupul pentru a se zămisli Hristos. Slujirea Fecioarei începe la Bunavestire, dar prinde rădăcini prin cruce; „fiat-ul Fecioarei conţine deja stabat Mater dolorosa de la piciorul crucii”; e o mucenicie, ca şi a Sfântului Ioan Botezătorul, încununată cu învierea sa, prin care mărturiseşte planul lui Dumnezeu cu făptura. Maica Domnului este prima fiinţă umană îndumnezeită, ea a atins plinătatea, e „cer”, „Biserică a lui Dumnezeu”, Rai dumnezeiesc”; destinul universal se împlineşte mai întâi în ea; în trupul ei dăruit lui Hristos, toţi oamenii au devenit părtaşi la firea divină; ea naşte Calea şi devine călăuză pe calea mântuirii, trecând prima prin moartea făcută neputincioasă şi atingând omenescul desăvârşit. În termenii lui Evdokimov, ea este „arhetipul Preoţiei împărăteşti feminine”, calitate simbolizată iconografic prin omofor, semnificând ocrotirea maternă, nu puterea sacerdotală. Sacerdoţiul e o funcţie masculină, or slujirea femeii nu se împlineşte prin funcţii, ci prin firea ei. Bărbatul, ca Hristos, sfinţeşte elementele acestei lumi şi le transformă în Împărăţie, iar femeia este Viaţă – Eva, dă viaţă, salvează, ocroteşte creaţia. Maica Domnului întruchipează harul, iubirea dumnezeiască de oameni. Ontologic, femininul e sânul făpturii, iar Fecioara zămisleşte Pruncul Sfânt în sânul sau. Bărbatul are sacerdoţiul haric şi funcţional, iar femeia ca arhetipul său „este chemată să-şi împlinească Preoţia împărătească prin fiinţa ei, prin natura ei, conform stării ei harismatice.

Maica Domnului, sfinţenia in aeternum, se află într-o relaţie specială cu sfinţii; într-o apariţie în faţa Sfântului Serafim de Sarov, ea îl numeşte „de aceeaşi seminţie cu noi”, seminţia castităţii îngereşti. Harisma specific feminină a curăţiei o au şi sfinţii; este efectul apropierii maxime de Dumnezeu, transformând omul în rug aprins; asceza bărbătească duce la neprihănirea Fecioarei. Maica Domnului nu face minuni, dar le declanşează, ca la nunta din Cana, unde apa, simbolizând patimile, se schimbă în vin nobil, preludiu euharistic. Fecioria depăşeşte fiziologicul, desemnând un spirit cast, care se asociază şi Tainei căsătoriei. Evlavia specială a marilor mistici faţă de Maica Domnului se axează pe starea de iubire faţă de toată făptura, trăită de ei sub inspiraţia Sfintei Fecioare. Prin neprihănirea ei maternă, ea rămâne cea mai puternică expresie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om.

Fecioara luminează taina Treimii; maternitatea ei corespunde Paternităţii divine; prin Duhul Sfânt primeşte harisma maternităţii; există o legătură ontică a femininului cu Duhul; El lucrează asupra adâncului în care se va zămisli lumea; se pogoară peste pâine şi vin, transformându-le în Trupul şi Sângele Domnului, El face din cel botezat un mădular al lui Hristos; Duhul Sfânt lucrează până la sfârşitul veacului. Femininul este sub semnul Naşterii şi al Cincizecimii, pe când masculinul stă sub semnul Învierii, al Schimbării la Faţă şi al Parusiei. Maica Domnului a recuperat fecioria pe care a pierdut-o Eva. Fecioria s-a ridicat la ceruri, iar pe pământ a rămas feminitatea decăzută.

Adevăratul eroism

« Asumarea suferinţei pentru realizarea unei valori spirituale este cel mai greu lucru de acceptat pentru un om. Dar numai pe jertfă se clădeşte orice operă, de la cea mai neînsemnată faptă omenească, până la Împărăţia lui Dumnezeu.

Viaţa creştină nu este spectaculoasa, de aceea lipsesc trăitorii ei. Mândria îl împinge pe om să-şi desfăşoare viaţa şi acţiunea ca pe o scenă, unde să aibă privilegiul de a fi în centrul atenţiei generale. Aplauzele şi recompensele sunt o necesitate vitală pentru majoritatea oamenilor.

Eroismul creştin este în primul rând moral, el se realizează în anonimat, uneori total, doar sub ochiul invizibil al lui Dumnezeu. Pentru un astfel de spectator, omul cu greu va trăi, şi mai ales, se va sacrifica. A suferi în tăcere, şi mai ales o suferinţă anonimă de lungă durată, cu greu se poate accepta şi suporta. Dar, în fond, acesta este adevăratul eroism, eroismul moral care a creat sfinţii după modelul Mântuitorului.

În momente de prigoană, în faţa marilor primejdii şi riscuri, unui apostol trebuie să-i răsune în urechi cuvintele : « Nu vă temeţi ! ». Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, ci vă frământaţi pentru ceea ce se va întâmpla cu sufletul.[...]

Cel ce doreşte cu adevărat moartea pentru Hristos, trebuie să moară în primul rând faţă de patimi. Jertfa martirică trebuie să fie piscul unui urcuş spiritual cu temelii masive de virtuţi puternice şi active, realizat înainte.

Trebuie mai întâi să te înarmezi cu platoşa de oţel a virtuţilor eroice(a eroismului moral), ca apoi păşirea spre actul de jertfă să fie firesc şi moralmente necesar, ca o încununare a unei vieţi de sfinţenie.

Actul jertfei poate fi de fapt o suferinţă grea şi de durată, pentru care trebuie o credinţă şi o voinţă morală extraordinară. Altfel, « cele din urmă » pot fi mai grave decât « cele dintâi », adica o regretabilă şi dureroasă cădere.

Apostolii veacului nostru trebuie să-şi dezvolte conştiinţa necesităţii jertfei pentru renaşterea creştină( conştiinţa că numai jertfa creştinilor care imită jertfa de pe Golgota a perpetuat si fortificat în permanenţă Creştinismul) şi puterea morală de a realiza în mod real şi pilduitor.»

Preot Liviu Brânzaş, Raza din catacombă

Imagine din film

Imagine din film

Pentru toţi ucenicii

Impresionant! Pe blogul Ortodoxie şi viaţă: materialul video “Duhovnicul şi ucenica”

Primejdiile convertiţilor( Părintele Serafim Rose)

Preluare ce pe site-ul Război întru cuvânt.

A. Increderea în sine, samost.

Remedii: neîncredere în sine cu trezvie, sfătuirea cu cei mai înţelepţi, povăţuire de la Sfinţii Părinţi.

B. Abordarea academică - excesiv de intelectualistă, fără implicare, fară asumare, abstractă, nerealistă. Legat şi cu punctul A.

C. Nepăzirea tainei împărăţiei, bârfa, publicitatea. Exagerarea aspectului exterior al misiunii, succesul. Primejdia creării de cochilii goale, forme misionare fără conţinut.

Remedii: concentrarea asupra vieţii duhovniceşti, evitarea luminii rampei, neimplicarea în dispute pătimaşe.

D. „Experienţele spirituale”

Simptome: agitaţie febrilă, totdeauna se întâmplă câte ceva „cutremu­rător” - sângele este în fierbere. Vocabular inflamat, indicând mândrie în loc de smerenie. Sursele se află în protestantism şi în încrederea în părerile proprii culese din zbor.

Remedii: neîncredere în sine cu trezvie, recurgerea constantă la Sfinţii Părinţi şi la Vieţile Sfinţilor, sfatuirea.

E. Descurajare, renunţare - sindromul „stingerii”.

Cauze: supraaccentuarea laturii exterioare, a opiniei publice etc. Remedii: accentuarea nevoinţei lăuntrice, duhovniceşti, eliminarea preocupării pentru succesul exterior, atenţia îndreptată spre Cel Căru­ia îi urmăm (Hristos răstignit, dar biruitor).

F. Secure cu două tăişuri: lărgime pe de o parte, îngustime pe de alta [caderea in extreme, fie de-a stanga, laxiste, relativiste, lumesti, fie de-a dreapta, tinand de rigiditatea inchinarii la litera, de hipercorectitudine sau zelotism, ravna neduhovniceasca, n.n.]

Scriind altundeva despre convertiţi, Părintele Serafim identifica iarăşi „dure­rea inimii” ca moment crucial al adevăratei vieţi duhovniceşti. „Durerea ini­mii”, scria el, „este graniţa care-i desparte pe convertiţii nebuni şi pe ortodocşii nepăsători, de adevăraţii nevoitori”¹. El credea că fără străpungerea şi zdrobirea lăuntrică născută din durerea inimii, convertiţii rămân la nivel orizontal, exami­nând tot ceea ce ţine de Ortodoxie după părerile lor personale şi încrezându-se în greşitele concluzii ale minţilor lor logice. După cum spune şi Sf. Varsanufie cel Mare, pe care Părintele Serafim îl tradusese în engleză: „Fără durerea inimii nimeni nu primeşte darul deosebirii gândurilor [pricinile faptelor şi celelalte]”.

Sf. Teofan Zăvorâtul - Tâlcuiri

Marţi (a patra săptămână a Postului)

Potrivit Apostolului Petru, botezul este făgăduinţa „cugetului bun către Dumnezeu”(1 Ptr. 3, 12). Cel care se botează făgăduieşte să-şi trăiască restul vieţii cu conştiinţa curată, ţinând toate poruncile Domnului, pe care le primeşte în conştiinţa sa. Curăţia sufletească este o trăsătură a celui botezat. Apostolul Pavel asemuieşte strălucirea vieţii lui cu strălucirea Domnului Înviat. „Că precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii”(Rom. 6, 4). Prin botez, omul cel vechi, doritor de păcat, moare, şi învie om nou, râvnitor către fapte bune. „Aşa şi voi”, cei botezaţi, „socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Deci să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui; nici să puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii, în slujba păcatului, ci înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu. Păcatul nu trebuie să aibă stăpânire asupra voastră.”(Rom. 6, 11-14)