Lucrarea spovedaniei este cheia mântuirii

“Lucrarea spovedaniei este cheia mântuirii. Deasa spovedanie are efectul cel mai puternic în efortul constant de înlăturare a patimilor : „Îndreptarea şi sporirea noastră pe calea mântuirii începe cu deasa spovedanie şi se continuă prin post şi rugăciune cu lacrimi, prin părăsirea păcatelor, milostenie, împăcarea cu toţi şi smerenie”(Pr Paisie Olaru). Deşi Taina Spovedaniei are puterea de a schimba un păcătos într-un înger frumos la chip, cum spunea Sfântul Nicodim Aghioritul, ea este un leac uitat de către creştini :

„Mărturisirea cea mult folositoare a sufletului a ajuns astăzi o Taină prea puţin de folos pentru suflet, la creştinii care - socotind că se curăţesc într-această baie- n-au ajuns nici măcar să se spele [...] fie că nu se mărturisesc deloc, fie că se mărturisesc foarte rar”.

Duhovnicul Paisie Olaru, recomandând spovedania deasă, pune accentul pe sinceritatea mărturisirii, deoarece numai cei care îşi predau sufletul în mâinile stareţului şi duhovnicului îşi văd încununate eforturile ascetice. Cei care vin rar la spovedanie dau mult de lucru duhovnicilor, chemaţi să-i asiste şi să-i ajute, progresează lent sau nu progresează deloc, nevalorificând în folosul lor duhovnicesc puterea Tainei.

„Mărturisirea este un leac, atât de puternic, încât, pe dată, nimiceşte orice otravă a păcatului–de moarte sau care se poate ierta–care este o răutate fără margini, şi nimiceşte orice boală nevăzută, aducând iarăşi în suflet sănătatea cea dinainte şi harul.[...] Şi este un leac care, prin urmările mai presus de fire pe care le aduce, întrece toate lucrurile firii”(Sf. Nicodim Aghioritul).

În gândirea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, spovedania curată e un al doilea Botez, al pocăinţei, al lacrimilor, mai ostenitor, dar foarte necesar mântuirii. Părintele Paisie numea patima o « boală învechită », pentru tămăduirea căreia e nevoie de „un doctor iscusit, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă această grea operaţie de salvare prin mărturisirea păcatelor”, deoarece „Prima treaptă de salvare a omului este spovedania cu căinţă. Apoi urmează canonul. Păcătosul trebuie să facă un canon după putere pentru ispăşirea păcatelor sale" De aceea, strict legată de vindecarea patimilor este pocăinţa, o taină ea însăşi, cu efect purificator prin « zdrobirea inimii » pe care o provoacă atunci când este sinceră, permanentă şi deplină.”

“Pocăinţa, aflată mereu la îndemâna omului, nu necesită eforturi mari, dar are roadele cele mai vrednice de căutat, de aceea „Cel ce se pocăieşte cu adevărat toată ziua în care nu plânge o socoteşte ca pierdută, chiar dacă a săvârşit alte lucruri bune în ea”(Sf. Ioan Scararul). .Doar aşa se ajunge la necesara „durere lăuntrică a inimii pentru păcatele făcute”, de care vorbeşte Sf. Nicodim Aghioritul, durere care trebuie să întrunească trei calităţi : să fie lucrătoare, „atât de puternică încât să stăpânească inima ca să n-o lase să fie bântuită [...] de pofta trupului şi dulceaţa păcatului” , să fie de durată „ mare şi desăvârşită”, să producă „zdrobirea inimii” şi „sfărâmarea de tot”, al căror efect este ura faţă de păcat, şi să fie „ mai presus de fire” de la început până la sfârşit, să nu slăbească în intensitate. Durerea care declanşează pocăinţa e un dar al lui Dumnezeu . Ea trebuie să se îndrepte spre „bunătăţile cele mai presus de fire(cereşti), de care ne-am lipsit prin păcat” , urmărind împăcarea cu Dumnezeu şi unirea cu El în veşnicie.

Cel mai puternic stimulează pocăinţa gândul la moarte şi la judecata lui Dumnezeu : „Să cerem de la Dumnezeu, prin rugăciune, frica de Dumnezeu şi cugetare la moarte ; că frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, iar frica de moarte şi de judecată ne păzesc de păcate şi ne îndeamnă la pocăinţă[...], din temerea de moarte se nasc lacrimile şi căinţa pentru păcate” . Nu o dată îşi sfătuia părintele Paisie Olaru fiii duhovniceşti : „Să nu uitaţi de moarte. Toţi aceia care au umblat după slava omenească şi s-au amăgit de grijile acestei lumi, la sfârşit au regretat amarnic, dar poate prea târziu” sau : „Să aveţi frica lui Dumnezeu şi să puneţi zilnic început bun. Cei care aţi şchiopătat, îndreptaţi-vă ; iar care nu aţi şchiopătat, stăpâniţi-vă, cu darul lui Domnului, să nu cădeţi. Că nu-i aşa de uşor a trai, dar este tare greu a muri” . Gândul acesta previne căderile în păcat, atrăgând, prin pocăinţă, harul lui Dumnezeu, care îl susţine pe om să nu cadă .

Cugetarea morţii se statorniceşte în sufletele care ,întrezărind ziua judecăţii, se tem de ea, se înfricoşează şi părăsesc păcatele : „Vai de acel om care va cădea în mâinile Dumnezeului celui viu ! [...] De la închisoare te mai scoate un avocat. Dar când se va umple cupa mâniei lui Dumnezeu, unde ne vom ascunde de la faţa Lui ? Să ne aducem mereu aminte de păcatele noastre şi de ceasul judecăţii viitoare şi în veac nu vom mai greşi” . Într-o altă împrejurare, Părintele Paisie a exclamat plângând : „ Vai ! Vai ! Vai ! Ce înfricoşată va fi judecata lui Dumnezeu cea de pe urmă !” .

Gândul la judecata viitoare deşteaptă frica de Dumnezeu, care se naşte din credinţă ,aproape simultan cu ea .Împreună sunt cele mai puternice stimulente ale faptei bune. Absenţa lor este primejdioasă, deoarece, „...dacă omul nu crede şi nu se teme de Dumnezeu, [...] cade în toate relele şi în prăpastia deznădejdii” . Ea pune capăt căutării plăcerilor lumeşti, înlocuieşte frica de lume, de durerile şi strâmtorările ei, porneşte de la o treaptă inferioară, a fricii de pedeapsa lui Dumnezeu, şi evoluează spre frica de a nu pierde bunătăţile Lui, promise în lumea de dincolo. După cum apreciază Părintele Stăniloae, frica de Dumnezeu este o forţă care întăreşte voinţa omului de a lupta cu patimile.

Şi Sfântul Isaac Sirul situează-în contextul urcuşului duhovnicesc- frica la temelia virtuţilor : „Firea omenească are nevoie de frică, pentru ca să nu treacă marginile ascultării de Dumnezeu. Iar dragostea de Dumnezeu face pe om să dorească lucrarea virtuţilor[...]Cunoştinţa duhovnicească urmează din fire, după lucrarea virtuţilor. Amândurora le premerg însă frica şi dragostea, iar dragostei îi este premergătoare frica” . O importanţă similară îi atribuie şi Părintele Paisie Olaru, aşezând-o temelie înţelepciunii, ca şi Sfinţii Părinţi.

Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

A cincia duminică a Postului(a Cuvioasei Maria Egipteanca)
[Evr. 9, 11-14; Mc. 10, 32-45]. Păcătoasa, auzind că Mântuitorul se află în casa lui Simon, a mers acolo cu un vas de mir şi, căzând la picioarele Domnului, a început să plângă şi a spălat cu lacrimi picioarele Sale, apoi le-a şters cu părul capului său, le-a sărutat şi le-a uns cu mir(Lc. 7, 36-38). Ea nu a zis nimic, a făptuit şi prin faptele sale a arătat cea mai gingaşă dragoste către Domnul. Pentru aceasta s-a şi zis despre dânsa: “Iartă-se păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit”(Lc. 7, 47). O, de-am vorbi şi noi mai puţin şi am făptui mai mult, mărturisindu-ne prin fapte dragostea către Domnul! Vei zice: “Dacă ar fi Domnul de faţă, aş fi şi eu gata să fac totul pentru El. El însă este aici, nevăzut ca Ipostas, însă văzut în toţi creştinii, şi mai cu seamă în cei nevoiaşi. Unge pe Domnul Cel nevăzut cu rugăciunea iubitoare a minţii şi a inimii. Iar pentru Cel văzut, fă tot ce-ţi stă în putiinţă pentru cei aflaţi în nevoie şi va fi ca pentru Dumnezeu.

Biserica prigonită(II)

Şi arhiepiscopul Ilarion (Troiţki), cu puţin înaintea morţii sale, însufleţindu-i pe ceilalţi deţinuţi din lagărul Solovski, zicea:

“Trebuie să credem că biserica va rezista. Fără această credinţă nu putem trăi. Fără Hristos, oamenii se vor mânca între ei. Acest lucru a fost înţeles chiar şi de Voltaire. Să rămână fie şi nişte luminiţe microscopice, acelea care abia pâlpâie. Odată, din aceste luminiţe, vor începe iarăşi toate.”

Cu toate prigoanele şi ameninţările, credincioşii n-au încetat să umple puţinele biserici rămase. În anii `30 chiar şi simpla vizită într-o biserică putea să-l bage pe cineva în temniţă. Într-unul din raporturile N.K. V. D.-ului se constată o creştere importantă a credincioşilor, iar la un recensământ din anul 1937, la o întrebare specială, au răspuns că cred în Dumnezeu două treimi din populaţia agrară şi o treime din cea urbană, adică mai mult de 50% din cetăţenii Uniunii Sovietice.

În istoria bisericească se întâmplă adesea, în vremuri de grele prigoane şi de cădere a credinţei, ca Domnul să nu lase poporul neajutorat. Vădeşte oameni sfinţi care stau precum stâncile. În perioada aceasta dificilă, când mănăstirile şi bisericile erau dărâmate, Dumnezeu a ridicat în neînsemnata şi uitata Viriţa o biserică vie şi nezidită de mână omenească, pe părintele Serafim. Sfântul Stareţ stătea ca o făclie aprinsă. Se ruga fierbinte, îi primea pe oameni ziua întreagă, îi întărea, îi mângâia. Era pentru toţi o oază de credinţă şi nădejde. O poezie de-a lui prooroceşte despre viitorul luminos al Bisericii Ortodoxe Ruse şi devine imn de nădejde pentru toţi.

De pe pământul rus furtuna va pleca,

Ale poporului păcate Domnul le va ierta.

Vederea crucii Sale frumuseţe va răspândi,

Pe bolţile bisericilor lumina se va ivi.

În Rusia noastră sfântă, până-n ultima zare

Toaca va bate blând o tainică chemare,

Şi treziţi din păcat ca dintr-un adânc somn,

Fiii ei vor umbla pe drum mântuitor

Credinţa va fi maica unei frăţeşti uniri

Şi lumii iar se vor deschide sfintele mănăstiri.

Poezia aceasta, scrisă în anul 1939, se transmitea de la un om la altul, era copiată pe foi şi, cu ajutorul “samizdat-urilor”[texte interzise care circulau clandestin], a fost împărţită pretutindeni, chiar şi în puşcării şi în locuri de exil, unde răspândea speranţă. În noaptea nesuferită care acoperise întreaga Rusie, la Viriţa strălucea făclia credinţei vii, pentru a ţine aprinsă nădejdea în sufletele oamenilor.

A fost o adevărată minune faptul că stareţul Serafim scăpase de arestare şi execuţie. E greu de crezut, fiindcă măsurile de reprimare se puseseră în practică peste tot, chiar şi în cele mai îndepărtate sate. În maşina nesătulă de reprimare a lui Stalin intraseră nenumărate vieţi, dar nimeni nu îndrăznise să ridice mâna asupra smeritului stareţ.”

Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

"Sâmbătă(Evr. 9, 24-28 ; Mc. 8, 27-31). Domnul i-a întrebat pe Apostoli ce cred despre Dânsul. Prin Sfântul Apostol Petru ei au răspuns: “ Tu eşti Hristos”. Nu deodată s-a copt mărturisirea aceasta, ci, pârguindu-se, s-a sălăşluit în adâncul inimii şi a început să o cârmuiască. Ea a fost întunecată, dar nu clătinată de moartea Domnului şi a înviat cu mai mare putere prin Învierea Lui, făcându-i pe Apostoli să propovăduiască toată viaţa întregii lumi. Este o clipă în viaţa fiecărui credincios când el strigă din toate puterile sale: “Tu eşti Hristosul, Domnul şi Mântuitorul meu. Tu eşti mântuirea mea, lumina mea, puterea mea, mângâiarea mea, nădejdea mea şi viaţa veşnica”. Atunci se săvârşeşte un lucru ce-l face să strige împreună cu Apostolul: “Cine mă va despărţi de dragostea lui Hristos?” – şi asemenea lui va începe să alerge după tot ce îi este plăcut lui Hristos Domnul, până ce va ajunge la măsura vârstei Lui.”

Predică la Duminica Sf. Maria Egipteanca

De pe blogul d-lui Răzvan Codrescu

II

Sfînta Maria Egipteasca a trăit pe la anul 500. A crescut în casa părinţilor ei, dar a fugit de-acasă ca adolescentă, pentru a trăi o viaţă de desfrînări în Alexandria. Nu urmărea cîştigul material din desfrînare, dar nici nu avea o meserie stabilă, ci trăia din cerşit şi din torsul inului. Timp de 17 ani, centrul existenţei ei a fost desfrînarea. Brusc, curiozitatea a împins-o să meargă la Ierusalim pentru Sărbătoarea Sfintei Cruci. Neruşinarea şi destrăbălările au continuat şi în călătorie, şi la Ierusalim, şi pînă în dimineaţa praznicului.

Şi pe vremea aceea, ca şi azi, oamenii obişnuiau să se înghesuie în anumite momente şi în anumite biserici socotite mai însemnate decît altele. Pe atunci, lemnul Sfintei Cruci se păstra întreg, iar Maria a vrut să intre o dată cu tot poporul în biserica unde era cea mai mare relicvă a creştinătăţii. Nu a izbutit. Era aglomeraţie, dar în mod evident nu aglomeraţia în sine o împiedica. După cîteva încercări, epuizată fizic, a rămas afară.

Cu excepţia genului de păcat şi a felului în care Dumnezeu a atenţionat-o, pînă aici viaţa Mariei seamănă cu a multora dintre noi. Păcătuim repetat, conştient, iar Dumnezeu rînduieşte o defecţiune în viaţa noastră.

Contrariată, dezorientată, Maria s-a aşezat într-un colţ al curţii bisericii. Stînd acolo, a înţeles cu mintea că zgura şi mizeria păcatelor ei au împiedicat-o să intre. Înţelegerea a coborît în inimă şi a început să plîngă şi să se vaite fără nici o ţintă. Apoi a observat o icoană a Maicii Domnului în curtea bisericii şi plîngerea ei s-a transformat în rugăciune. I-a cerut ajutorul. Totodată i-a făgăduit că îşi va schimba viaţa. Aşa a reuşit să intre, după care, sub insuflarea Sfintei Fecioare, a pleacat în pustia de dincolo de Iordan.

Icoana fusese pusă în afara bisericii pentru momente ca acestea, în care nu toţi reuşeau să intre. Şi se pusese tocmai icoana Sfintei Fecioare pentru că Maica Domnului a fost întîia biserică. Ea L-a încăput prima pe Hristos. Biserica a ajutat-o pe Maria să intre în Biserică.

Dificil sau uşor, bunele hotărîri pot fi luate de mulţi. Dar cîţi trec de la intenţie la fapte? Maria Egipteanca a părăsit realmente păcatul care o ucisese sufleteşte zi de zi pînă atunci. În pustie a avut de înfruntat în primii 17 ani, o perioadă simetrică perioadei păcatului, o serie de ispite din categoria păcatelor pe care le săvîrşise în viaţa ei anterioară. Aşa cum un dependent de droguri intră într-o criză cumplită dacă le abandonează, aşa e chinuit şi cel învechit în păcat cînd se îndreaptă. Maria a fost chinuită trupeşte şi sufleteşte ca orice dependent de păcat.

Tipologia personajului din piesa Pygmalion de George Bernard Shaw şi din romanul Prinţ şi cerşetor de Mark Twain nu are corespondenţă în realitate. Florăreasa devine o lady în cîteva luni, iar prinţul şi cerştorul schimbă locurile fără ca nimeni să observe? Astfel de istorii îi flatează poate pe unii, dar sînt imposibile.

Tot aşa, e puţin probabil să ne îndreptăm de pe-o zi pe alta. E un mare risc să lăsăm grija mîntuirii pe ultima sută de metri. Şi nu ştim niciodată cînd va începe ultima sută...

Mariei i-au trebuit 17 ani ca să epuizeze reziduurile păcatelor desfrînării. Dar viaţa şi pocăinţa ei nu s-au împlinit aici. A mai trăit încă 30 de ani în pustie. De-a lungul lor, Maria a devenit o sfîntă. A căpătat puteri speciale, între care şi darul înainte-vederii.

Darurile astea nu sînt nişte invenţii. În 1999, la Mînăstirea Sihăstria, a trecut la cele veşnice un mohan simplu, nu era preot, despre care părintele Cleopa mărturisea că avea darul de a şti dinainte ce avea să se întîmple, lucruri mari şi lucruri mărunte. Şi că mijlocea minuni cu rugăciunile sale. Înainte de mînăstire, părintele Marcu stătuse 21 de ani în închisoare. Aşa că lucruri de acestea, chiar dacă par a nu se mai întîmpla azi, s-au întîmplat pînă mai ieri în mod cert, chiar printre noi.

Cu doi ani înainte de moarte, Sfînta a fost descoperită în pustie de un ieromonah. La insistenţa lui, Sfînta Maria s-a apropiat, i-a istorisit cu smerenie şi căinţă întreaga ei viaţă şi i-a cerut ca peste un an să îi aducă Sfînta Împărtăşanie. După un an, ieromonahul – Cuviosul Zosima – i-a adus împărtăşania şi după încă un an tot el a găsit moaştele sfintei în deşert.

Sfînta Maria Egipteanca dovedeşte că orice păcătos are posibilitatea întoarcerii la Dumnezeu, adică a pocăinţei şi a sfinţeniei.

Oamenii sînt foarte diferiţi între ei şi nu sînt deloc egali. Minte, trup, drepturi, toate sînt prilej de inegalitate. Să pretindem egalitate e nerealist şi e lipsit de smerenie. Egal dăruită de Dumnezeu este puterea de a fi sincer cu tine însuţi, deci şi puterea de a fi sincer în faţa Lui.

Trebuie să facem cu toţii ce a făcut Maria Egipteanca, căci trebuie să ne mîntuim. Trebuie să facem ce a făcut ea, dar nu neapărat cum a făcut ea. Nu ne putem mîntui după tipar. Căci sîntem diferiţi, iar din viaţa ei trebuie să luăm ceea ce e de luat. Întoarcerea la Dumnezeu e un drum cu piedici. Bunăoară, pot fi 17 ani de ispite. De aceea trebuie să o facem cu ascultarea Bisericii. Nu de unii singuri, să nu luăm asta de la istoria Sfintei Maria, căci ne vom rătăci. Trebuie s-o facem sub îndrumarea duhovnicului, ca să nu cădem în disperare sau în alte păcate, poate mai mari decît cele dintîi.

Smerenia duce la înţelegerea păcatului mai întîi cu mintea, apoi la înţelegerea cu inima, adică la căinţă, iar acestea duc la pocăinţă.

Fără pocăinţa noastră, preotul nu poate să ne dea dezlegare pentru Taina Împărtăşaniei, ca să primim Trupul şi Sîngele lui Hristos, care e Taina întîlnirii personale cu Dumnezeu. Cea care ne deschide uşa cuminecării este Taina Pocăinţei, nu simpla mărturisire a păcatului. Spovedania face parte din pocăinţă, dar pocăinţa e mai mult decît atît. De asta e mai potrivită denumirea Taina Pocăinţei decît Taina Spovedaniei, deşi înseamnă acelaşi lucru.

Lucian D. Popescu

Biserica prigonită(I)

“Plecarea părintelui Serafim la Viriţa este o altă mărturie a proniei deosebite a lui Dumnezeu pentru el, căci în felul acesta a scăpat de pericolul arestării. Exact în perioada aceea a izbucnit un nou val de prigoane, nu numai împotriva Bisericii, dar şi împotriva poporului rus, care reacţiona negativ la colectivizarea forţată.

Liniştea relativă care s-a lăsat după tulburările inovatorilor şi a tribunalelor în anii 1922-1923 n-a fost decât o răsuflare scurtă. În august 1928 autorităţile au închis şcolile teologice şi bisericeşti, iar mai înainte, pe 8 aprilie, prin noua lege referitoare la exercitarea îndatoririlor religioase, statul avea de gând să dizolve pur şi simplu Biserica Rusă. Prin legea aceasta mii de biserici au fost închise şi dărâmate. Nenumăraţi clerici, monahi şi laici, au fost arestaţi, deportaţi şi executaţi. Din anul 1929 până în 1934 în Rusia a stăpânit o asemenea manie a distrugerii oricărui lucru religios şi bisericesc, cum nu mai fusese în istorie. Comori ale cultului şi artei creştine au dispărut, mănăstiri, biserici minunate, adevărate monumente de artă, au fost distruse definitiv.

Petersburgul a trăit o noapte înfricoşătoare pe 18 februarie 1932. Noaptea aceasta a fost numită de popor “sfânta noapte”. Ateii au pătruns în mănăstirile Petersburgului şi au arestat mai mult de cinci sute de monahi, precum şi mulţi ieromonahi care slujeau în enorii, datorită faptului că mănăstirile lor fuseseră desfiinţate. Din Lavra Sfântului Alexandru Nevski au fost arestaţi toţi membrii obştii, patruzeci la număr, în frunte cu arhimandriţii Varlaam(Saţerdoţki) şi Lev(Iengorov), precum şi arhiepiscopul Gavriil(Voevodin). Toţi au fost judecaţi în baza articolului 58/ 10 şi au fost condamnaţi la mulţi ani de închisoare şi exil. Majoritatea lor nu s-au mai întors din lagăre şi locuri de exil. Arh. Varlaam a fost dus la muncă forţată la construirea canalului Belomor, o lucrare colosală a lui Stalin, la care au muncit mai mult de 100.000 de deţinuţi, dintre care mulţi şi-au dat acolo ultima suflare. În 1937 arh. Varlaam a fost executat la canal. Arh. Lev a fost omorât în lagărul Usinniki....în anul 1941.

În octombrie 1933 autorităţile i-au interzis mitropolitului Serafim(Ţuţangov) să rămână la Petersburg, sub pretextul că nu are documente legale care să-i permită şederea aici. Di acelaşi motiv au fost obligaţi să părăsească Petersburgul peste două sute de clerici[...] Până şi bătăile de clopot fuseseră interzise în epoca aceea. Numărul bisericilor şi parohiilor fusese redus foarte mult. Înainte de revoluţia din octombrie, în oraş existau 790 de biserici în care slujeau 1700 de preoţi. Mănăstiri erau 16, iar numărul monahilor era de 1629. În noiembrie 1933 rămăseseră 61 de biserici şi 300 de preoţi. Mănăstirile fuseseră închise toate. În iunie 1941, în oraşul cu 4.000.000 de locuitori rămăseseră doar opt biserici !

Imaginea aceasta tragică era aceeaşi cu situaţia care se menţinea atunci în întreaga Rusie. Existau doar 100 de biserici deschise în tot imperiul şi foarte puţini preoţi. Majoritatea covârşitoare a clericilor şi a monahilor se afla în închisori şi exil. Rostind cuvintele “Facă-se voia Ta”, mii de clerici şi monahi au luat drumul crucii şi şi-au vărsat sângele pentru Hristos.

La sfârşitul anului 1935, Sinodul Patriarhal provizoriu s-a întrerupt. În toată Uniunea Sovietică rămăsesera doar patru păstori. Mitropolitul Serghie, vicar al tronului patriarhal, mitrop. Petersburgului, Alexie, mitrop. de Dimitrovsk, Serghie, şi arhiepiscopul de Petergov, Nicolae. Dar şi aceştia se aflau sub continua ameninţare a arestării.

Rusia devenise dintr-un colţ în altul drum al Golgotei pentru milioane de mucenici. S-ar fi putut spune că credinţa oamenilor se stingea. Dar nu, credinţa era vie.

Arhimandritul Varlaam scria din închisoare unui fiu duhovnicesc de-al său:

“Credinţa o avem, dar pentru luptă şi pentru mucenicie experienţa noastră este încă foarte mică. Pentru că una este s-o citească cineva în cărţi şi alta s-o întâlnească faţă către faţă. Pentru mine toate sunt limpezi şi neşovăielnice, statornice şi neclintite. Poate de aceea aş vrea să mor chiar în această clipă, dar să nu fie după voia noastră oarbă, pasională si de aceea totdeauna greşită, ci după voia sfântă a lui Dumnezeu.”

Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Stareţ Serafim de la Viriţa(1866-1949)