Deseori ne întrebăm pe noi înşine sau unii pe alţii: Cum să mă împac cu condiţia mea de păcătos? Ce pot face ? Nu pot evita să comit păcate, doar Hristos este fără de păcat. Nu pot, din lipsa voinţei sau a curajului sau a posibilităţilor, să mă pocăiesc cu adevărat când săvârşesc un păcat sau în general, că am o condiţie păcătoasă. Ce-mi mai rămâne? Sunt chinuit, lupt ca unul ce se îneacă şi nu văd nicio soluţie.
Este un cuvânt spus odată de un stareţ rus, unul dintre Bătrânii de la Optina, către un vizitator:
« Nimeni nu poate trăi fără păcat, puţini ştiu cum să se pocăiască astfel încât păcatele lor să fie curăţate şi sufletele să le rămână albe ca lâna. Dar este un singur lucru pe care îl putem face noi toţi: când nu putem nici să evităm păcatul, nici să ne pocăim cu adevărat, putem purta povara păcatului, s-o purtăm cu răbdare, s-o purtăm cu durere, s-o purtăm fără să facem ceva pentru a evita suferinţa şi agonia lui, s-o purtăm aşa cum se poartă o cruce – nu crucea lui Hristos, nu crucea adevăratului ucenic, ci crucea tâlharului care a fost răstignit lângă El. Nu a spus tâlharul tovarăşului său care blasfemia pe Domnul: “ Noi suferim pentru că am săvârşit păcate; El îndură suferinţe fără de păcat...Şi lui, pentru că a acceptat pedeapsa, suferinţa, agonia, consecinţele răului săvârşit, consecinţele faptului de a fi omul care era, Hristos i-a spus: “Astăzi vei fi cu Mine în Rai...”?
Îmi amintesc viaţa unuia dintre sfinţi, povestea unuia care a venit la el şi i-a spus că a trăit o viaţă plină de răutăţi, impură, nevrednică atât de Dumnezeu, cât şi de el însuşi, şi apoi s-a pocăit, a respins tot răul făcut şi, totuşi, a rămas în puterea acelui rău. Şi sfântul i-a spus: “A fost o vreme în care ai sorbit cu încântare toată această mizerie; acum îţi dai seama că e murdărie şi simţi că te îneci de oroare şi dezgust. Ia aceasta ca o răsplată a trecutului tău şi rabdă...”
Aceasta o putem face fiecare dintre noi: să îndurăm consecinţele păcatelor, să îndurăm robia noastră cu răbdare, cu smerenie, cu inima înfrântă, nu cu indiferenţă, nu ca şi cum, dacă am fost abandonaţi de Dumnezeu păcatului nostru, de ce să nu păcătuim? Ci primind-o aceasta ca pe o percepţie tămăduitoare a păcatului, a ceea ce păcatul ne-a făcut, a ororii păcatului. Şi dacă îndurăm cu răbdare, va veni o zi în care respingerea noastră lăuntrică a păcatului va da roade şi când ni se va da libertatea de păcat.
Aşa că, dacă putem, în toate modurile în care putem, să evităm păcatul de orice fel, chiar şi acele păcate care par lipsite de importanţă, pentru că până şi cea mai mică fisură într-un dig va duce, mai devreme sau mai târziu, la distrugerea lui. Dacă putem, să ne pocăim cu adevărat, adică să ne întoarcem deplin de la trecutul nostru [de păcat la o viaţă curată,] într-un act eroic, de voinţă. ; dar dacă nu putem face nici una din cele două, atunci să purtăm smerit şi răbdător toată suferinţa şi toate urmările păcatului.
Şi această atitudine va fi şi ea odată răsplătită de Domnul Care, în viaţa lui Moise, păstrată de tradiţia populară, ca răspuns dat îngerilor Săi la întrebarea: “Cât vei mai răbda păcatele lor” – păcatele evreilor în pustie - , a răspuns: “ Îi voi arunca de la Mine când mulţimea păcatelor lor va covârşi mulţimea suferinţelor lor”.
Să acceptăm aşadar, suferinţa, chiar dacă nu o putem oferi ca suferinţă fără de pată. Amin.”
Mitropolitul Antonie de Suroj – Cum pot răbda condiţia mea păcătoasă? (1984)
