Cuviosul Chiril, egumenul Mănăstirii de la Iezerul Alb

Cuviosul părinte Chiril s-a născut din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi şi a crescut în slăvita cetate Moscova. Din Sf. Botez el a fost numit Cosma şi de tânăr a fost dat la învăţătura sfintelor cărţi. În tinereţe, a fost lăsat orfan şi a trăit la ruda sa, boierul Timotei Vasilievici Veliaminov, la curtea Marelui Prinţ Dumitru Donskoi(1363-1389). Viaţa lumească îl plictisea pe tânărul Cosma. La cererea lui Stefan, egumenul Mănăstirii Mahrişteasca, bărbat desăvârşit la fapte bune, Cosma a fost lăsat să plece la Mănăstirea Simonov, unde arhim. Teodor l-a călugărit la 29 noiembrie, cu numele Chiril.

Acesta şi-a împlinit ascultarea monahicească sub îndrumarea Bătrânului Mihail, , care mai târziu a fost Episcop de Smolensk. Noaptea, Bătrânul citea Psaltirea, iar ucenicul Chiril bătea metanii, dar la primul sunet al clopotului el fugea la Utrenie.

“Iar Chiril văzând nevoinţele pustniceşti ale stareţului său, a început a urma vieţii lui şi a i se supune lui cu toată osârdia. Şi sârguindu-se să facă cele ce vadea pe stareţ că face, socotea postul ca săturarea, ostenelile ca odihna şi goliciunea în timp de iarnă ca şi căldura; iar somn dormea puţin şi astfel îşi obosea trupul, supunându-l duhului.”

El i-a cerut Bătrânului permisiunea să postească mai mult decât ceilalţi fraţi, adică să mănânce la două sau trei zile, dar stareţul nu i-a dat voie, ci i-a poruncit să mănânce pâine cu fraţii, dar nu până la săturare. Ascultarea lui era la pitărie: căra apă, tăia lemne, şi distribuia pâinea. Când Sf. Serghie de Radonej venea la M-rea Simonov să-şi vadă nepotul, pe arhim. Teodor, îl căuta mai întâi pe Chiril la pitărie şi vorbea cu el despre cele duhovniceşti. Chiril a fost mutat apoi la bucătărie.

« Şi privind la focul din bucătărie, îşi amintea de focul gheenei, muncii celei veşnice, şi zicea către sine : « Rabdă, Chirile, focul acesta, ca să scapi de celălalt foc, mistuitor ». Din aceasta, Dumnezeu i-a dat lui atâta umilinţă că nu putea nici pâine să guste fără lacrimi. »

Fugind de slava de la oameni, el a început să se poarte ca un nebun pentru Hristos. Pentru aceasta, arhimandritul îi dădea canon ca unuia fără de rânduială, să postească numai cu pâine şi apă 40 de zile. Chiril îşi împlinea canonul cu bucurie.

« ...căci precum cei mândri se bucură de slava şi de cinstea lor, aşa şi cei smeriţi cugetători, se veselesc de necinstea şi defăimarea lor »

Dar sfântul nu se putea ascunde la nesfârşit. Bătrânii cu experienţă au înţeles că pentru smerenie făcea acestea. Împotriva voinţei sale l-au silit să primească preoţia. Când nu slujea la biserică, Chiril săvârşea munci grele. Când arhim. Teodor a fost făcut Arhiepiscop de Rostov, Chiril a fost ales de fraţi arhimandrit al mănăstirii în 1388.

Oameni bogaţi şi însemnaţi au început să vină la mănăstire şi să urmeze călăuzirea monahului. Aceasta tulbura viaţa liniştită şi umilă a sfântului. În ciuda dorinţei fraţilor, el nu mai putea rămâne egumen, aşa că s-a izolat în vechea lui chilie. Dar şi acolo vizite frecvente îi deranjau viaţa şi a fost nevoit sa plece la vechiul Simonov.

Sufletul Sf. Chiril tânjea după singurătate şi a rugat-o pe Maica Domnului să-i arate un loc de mântuire pentru el. Într-o noapte, pe când citea un Acatist în chilia sa, în faţa icoanei Hodighitria a Maicii Domnului, ajungând la Condacul al optulea, « Văzând Naşterea cea mai presus de fire, să ne înstrăinăm din lumea cea deşartă şi mintea la cele cereşti să o suim », Sf. Chiril a auzit o voce spunând : « Du-te la Iezerul Alb(Belozersk), unde am pregătit un loc pentru tine. »

Acolo la pustiul şi părăsitul Iezer Alb, el a găsit locul pe care îl văzuse în arătarea minunată. Sf. Chiril şi tovarăşul său, Sf. Terapont de la Iezerul Alb şi Mozaisk(27 mai) au înălţat o cruce şi au săpat o chilie lângă muntele Myraura, la Iezerul Siversk.

Sf. Trapont s-a mutat curând la alt loc, iar Sf. Chiril a rămas unde era.; Totuşi, n-a putut să trăiască în chilia de sub pământ decât un an.

Odată Chiril, tulburat de un vis ciudat, s-a întins să doarmă sub un pin, dar abia a închis ochii că a auzit o voce strigând : « Fugi, Chirile ! ». Chiril abia a reuşit să se depărteze puţin că pinul s-a prăbuşit scârţâind. Din acel pin pustnicul a făcut o cruce.

Altădată, Chiril abia a scăpat de flăcări şi fum, pe când curăţea locul împădurit, dar Dumnezeu îi păzeşte pe sfinţii Săi. Un ţăran a încercat să dea foc chiliei călugărului, dar oricât s-a străduit, n-a izbutit. Atunci, pocăindu-se cu lacrimi, şi-a mărturisit păcatul lui Chiril, care l-a tuns monah.

Doi călugări pe care Chiril îi iubea, Zebedia şi Dionisie, au venit de la M-rea Simonov şi apoi Nathanael, care mai târziu a fost chelar mănăstirii. Mulţi au inceput să vină la monah, vrând viaţă călugărească. Sfântul Bătrân a înţeles că timpul sihăstriei trecuse. În anul 1397 el a construit o biserică închinată Adormirii Maicii Domnului.

Când numărul fraţilor a crescut, monahul a dat mănăstirii Reguli de viaţă cenobitică, pe care le-a sfinţit prin exemplul vieţii proprii. Astfel, nimeni nu era îngăduit să vorbească în biserică sau să plece înainte de încheierea pravilei, ci « fiecare avea poruncă să stea la locul său şi la rânduiala cea aşezată., cu frică şi cu luare aminte la cele ce se cântă ; asemenea, la închinarea la Sf. Evanghelie şi la Sfintele icoane era păzită buna rânduială a închinării după cei bătrâni, ca să nu se facă vreo amestecare între dânşii. Însuşi fericitul povăţuitor, când stătea în biserică, niciodată nu se pleca spre perete şi niciodată nu şedea fără vreme, măcar că picioarele lui, de multă şerdere în picioare, erau ca stâlpii. »

La toate mesele ei stateau la locul lor în tăcere, ascultând ceea ce se citea. De la trapeză, fiecare pleca în tăcere spre chilia sa. Sfântul îi povăţuia : « Aşa fă totdeauna ; mai întâi mergi în chilie şi chilia te va învăţa la tot binele. »

Nimeni nu putea primi scrisori sau daruri fără să le arate lui Chiril, nici nu scria vreunul vreo scrisoare fără binecuvântarea sa.

Banii erau ţinuţi în trezoreria mănăstirii şi nimeni nu avea nimic al său. Mergeau la trapeză şi pentru a bea apă. Chiliile nu erau încuiate, şi nu erau în ele decât icoane, cărţi şi vasul pentru spălat.

În ultimii ani ai vieţii Sf. Chiril, boierul Roman a hotărât să dea mănăstirii un sat şi a trimis actul daniei. Chiril ştia că dacă mănăstirea va poseda un sat, atunci fraţii se vor preocupa cu pământul/ moşia şi aşezările omeneşti vor tulbura liniştea monahală, aşa că a refuzat darul.

Domnul i-a răsplătit robului Său cu darurile străvederii şi vindecării. Un anume Teodor dorea să intre în mănăstire, dar vrăjmaşul neamului omenesc i-a insuflat o asemenea ura împotriva lui Chiril că nici nu se putea uita înspre sfânt, nici asculta glasul lui. Acesta s-a apropiat de chilia Sf. Chiril şi, văzându-i părul alb, de ruşine n-a putut scoate niciun cuvânt. Sfântul i-a spus : « Nu fii trist, frate, că toţi se înşală în privinţa mea. Doar tu ştii adevărul şi nemernicia mea. Sunt de fapt un păcătos fără valoare.” Apoi Chiril l-a binecuvântat pe Teodor, promiţându-i că nu va mai fi tulburat de asemenea gânduri pe viitor. De atunci, Teodor a trăit în pace la mănăstire.

Odată nu era vin pentru Sf. Liturghie şi preotul i-a spus Sfântului despre asta. Chiril i-a poruncit unui călugăr să-i aducă vasul de vin gol şi l-a deschis, şi era plin. Pe timp de foamete, Chiril împărţea pâine tuturor şi nu se oprea, deşi rezervele abia ajungeau fraţilor. Totuşi, cu cât împărţeau mai multă pâine, cu atât mai multă aveau. Atunci călugării şi-au dat seama că Domnul le va da cât le trebuie, pentru rugăciunile Sfântului Chiril.

Sfântul a potolit o furtună pe iezer, căci îi ameninţa pe pescari. A prezis sfântul că nici unul din ei nu va muri înaintea lui, în ciuda unei epidemii ce va face ravagii. Abia atunci, mulţi îl vor urma.

Sfântul a slujit ultima Sfântă Liturghie în ziua Cincizecimii, lăsându-le fraţilor testamentul dragostei unul pentru altul. Chiril a adormit la 90 de ani, pe 9 iunie 1427, în ziua prăznuirii ocrotitorului său, Sf. Chiril al Alexandriei. În timp de un an după moartea sa, mai mult de 30 din cei 53 de fraţi au murit. Călugărul le apărea deseori supravieţuitorilor pentru sfat şi îndrumare.

Chiril iubea viaţa duhovnicească şi învăţătura şi le-a insuflat dragostea sa pentru carte discipolilor. În 1635 erau mai mult de două mii de cărţi în mănăstire, incluzând 16 ale lui Chiril Făcătorul de minuni. Trei din scrisorile sale către prinţii ruşi au supravieţuit până în zilele noastre. Sunt remarcabile pentru folosul duhovnicesc, dragostea, pace şi mângâierea pe care o transmit.

Venerarea sfântului pustnic a început prin 1447-1448. Viaţa sa a fost comandată de Mitropolitul Teodosie şi Marele Prinţ Vasile cel Negru. A fost scrisă de monahul atonit Pahomie Logotetul, care a locuit la mănăstirea Chirilov în 1462 şi s-a întâlnit cu mulţi martori şi ucenici ai lui Chiril. Cele mai multe informaţii le-a obţinut de la Martinian, care a trăit alături de sfânt din tinereţe.

Sursa :http://molonlabe70.blogspot.com/2009/06/venerable-cyril-abbot-of-white-lake.html

Cu credinţă şi cu dragoste!

Alte imagini la adresa : http://bucurestiivechi.blogspot.com/2009/06/fotografii_7282.html

Vechea mănăstire Mărcuţa este situata în partea de est a Capitalei, peste drum de Spitalul Sfântul Pantelimon. In spatele blocurilor de locuinte, terenurile manastirii ajung pana pe malul sudic al Colentinei.
Biserica Mărcuţa poarta hramul "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil" şi a fost constuită de către marele logofat Dan între anii 1586-1587 în timpul Domnului Mihnea al II-lea Turcitul. Renovată ulterior de către Visana fiica armaşului Marcu (de unde şi denumirea de Mărcuţa), ea fiind nepoata logofatului Dan.
În interior lăcaşului de cult sunt păstrate picturi din secolul XVI şi tablouri ce îl reprezintă pe armaşul Marcu. De-a lungul timpului Biserica Mărcuţa este restaurată de mai multe ori, renovată între anii 1632-1654, 1678-1688 şi 1966-1967. Cu un perfect amplasament strategic, intr-o zona mlastinoasa langa Lacul Fundeni Manastirea Marcuta, cu trei randuri de porti, cu fortificatii care dupa renovarile din 1632-1654 permiteau si utilizarea armelpr de foc, ea reprezenta un loc perfect pentru maimarii vremii sa se poata retrage la adapost in cazul unei navaliri dusmane. Ea, impreuna cu Manastirea Vacaresti si Manastirea Plumbuita constituiau un lant strategic al Capitalei , de locuri fortificate folositor pentru retragerea familiilor bogate in cazul unor navaliri sau razmerite. Un vast ansambllu de tuneluri ajutau celor asediati sa se refugieze catre zonele ferite si de acolo catre mosii sa se puna la adapost!
Mănăstirea Mărcuţa a găzduit în cadrul clădirilor din complexul său un lazaret în perioada epidemiei de ciumă din 1813, iar ulterior în perioada 1829-1924, a fost sediul unui spital pentru bolnavii alienaţi mintal.

Date suplimentare

În inteoriul complexului mănăstiresc a fost internat pentru tratement Mihai Eminescu, fiindu-i administrat un tratement pe baza de mercur. Mihai Eminescu este internat aici începând cu 2 februarie, iar de aici este transferat la "Institutul Caritatea".

Sursa: Wikipedia

Alte informaţii:

http://bucurestiivechi.blogspot.com/2009/06/scurt-istoric.html

http://www.crestinortodox.ro/biserici-si-manastiri-din-romania/67826-biserica-marcuta

Recomandare de lectura

Pe blogul domnului Răzvan Codrescu, articolul consacrat poetului Demostene Andronescu la apariţia unui nou volum din literatura detenţiei româneşti:

„Demostene Andronescu,
Reeducarea de la Aiud.
Peisaj lăuntric.
Memorii şi versuri din închisoare”

Adresa: http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009/06/literatura-inchisorilor-demostene.html

O nouă societate, de Bogdan Mateciuc

Aşa cum este ea, cu destule neajunsuri pe care le cunoaştem şi pe care dorim să le combatem, putem spune că, în comparaţie cu alte ţări, societatea românească e încă una conservatoare, ataşată valorilor morale. Acest ataşament faţă de valori se datorează concepţiei naturale a românului despre viaţă; se datorează educaţiei şi normelor sociale împământenite şi, de obicei, există un fundament religios pentru aceste valori.

Cu toate astea, există presiuni externe şi interne pentru reconfigurarea acestei societăţi, aşa cum o vedem astăzi, după linii noi, menite să reaşeze fundamental întreaga societate. Aceste noi linii de aranjare sunt de natură umanistă seculară.

Termenul de umaniste este înşelător pentru mulţi. Mulţi îl asociază cu omenia şi umanitatea, dar lucrurile stau cu totul altfel. Am învăţat la şcoală ce este acela umanism – în perioada Renaşterii, gânditorii vremii l-au pus pe Om în centrul filosofiei lor de viaţă, afirmând centralitatea acestuia în raport cu Dumnezeu. Dacă până atunci Dumnezeu era sursa oricărui sistem valoric, treptate Omul a devenit primordial, substituindu-se oricărei noţiuni de Divinitate. Totuşi, în perioada Renaşterii, Dumnezeu încă avea un rol în ordonarea socială a vieţii.

Astăzi încă, filosofia umanistă seculară îl elimină şi doreşte să-l elimine complet pe Dumnezeu şi orice referire la Divinitate din viaţa socială, din viziunea globală asupra vieţii şi a societăţii.

Astfel, întrucât umaniştii secularizanţi percep credinţa şi religia ca reprezentând fundamentul oricăror valori morale şi sociale afirmate astăzi, pentru ei, eradicarea credinţei şi scoaterea religiei din societate ar însemna prăbuşirea întregului sistem de valori pe care îl avem astăzi. Iar ei tocmai asta urmăresc, demontarea şi eliminarea completă a sistemului valoric şi social de astăzi şi înlocuirea lui cu unul nou. Este vorba de o nouă societate, o societate în care morala şi orice principii nu mai purced de la Dumnezeu, ci sunt făcute de om. Un prim aspect vizibil al acestei viziuni utopice este acela că orice sistem valori creat de om nu poate fi decât unul subiectiv. Şi, în al doilea rând, nu poate fi unul singur, pentru că cine, dintre oameni, are dreptul să decidă că sistemul lui valori este mai bun decât al meu?

La această transformare radicală a societăţii româneşti lucrează mai multe organizaţii. Toate împărtăşesc o viziune umanistă asupra vieţii, deşi multe îşi disimulează filosofia de lucru în spatele unor sloganuri general acceptate, cum ar fi cel al nediscriminării şi al drepturilor omului.

Astfel, s-a înfiinţat în anii de după Lovitura de Stat o serie de asociaţii care acţionează la unison şi servesc aceleaşi idealuri umaniste seculare:

Asociaţia pentru Libertatea de Conştiinţă (dedicată luptei împotriva icoanelor şi în general a prezenţei lui Dumnezeu în şcoli, inclusiv în manualele de Biologie)

Liga Pro Europa (condusă de Smaranda Enache, activistă comunistă înfocată pe vremuri, convertită după Lovitura de Stat din 1989 la valori “europene”)

Societatea Academică Română (un ONG condus de Alina Mungiu-Pippidi, care nu are nici o legătură nici cu societatea şi nici cu Academia Română; numele este special ales pentru a induce în eroare)

APADOR CH (o asociaţie dedicată promovării valorilor „europene” ale drepturilor omului; ce înseamnă pentru ei acestea, ştim prea bine)

Asociaţia Accept (asociaţie a sodomiţilor şi lesbienelor)

Centrul pentru Resurse Juridice (o anexă a asociaţiei Accept; toate comunicatele de nuanţă juridică ale lui Accept sunt semnate şi de CRJ)

Romani Criss (teoretic, o asociaţie dedicată luptei împotriva discriminării ţiganilor; în fapt, o anexă a lui Accept, care încearcă să-i prezinte pe sodomiţi ca pe nişte minoritari etnici, asemenea ţiganilor, discriminaţi de majoritate)

Agenţia pentru Monitorizarea Presei – ActiveWatch (Cine are nevoie de monitorizarea presei? Pentru cine monitorizează această asociaţia presa şi în ce scop?). Ioan T. Morar, fost comediant la grupul Diverstis, este acum „analist” la acest ONG.

Toate aceste asociaţii sunt finanţate ori de către Uniunea Europeană, din fonduri alocate luptei împotriva discriminării şi drepturilor omului, ori de magnaţi afiliaţi unor cercuri de interese transnaţionale (Nota RM: SOROS, prin “Centrala” GDS). Iarăşi, idealuri universal acceptate, însă aceste asociaţii se folosesc de acestea, amestecându-le cu „valorile” lor şi prezentându-le publicului şi factorilor de decizie spre avizare. Sub aceste două titluri generale – anti-discriminarea şi drepturile omului – se desfăşoară acţiunile acestui mănunchi de asociaţii pentru reconfigurarea radicală a societăţii româneşti.

Trebuie menţionat că în numai câţiva ani de la căderea comunismului, aceste organizaţii străine de spiritul şi valorile românilor au reuşit să capete vizibilitate, erijându-se în voci ale cetăţenilor. Astăzi, reprezentanţii lor – Cristian Pîrvulescu, Renate Weber, Monica Macovei, Alina Mungiu-Pippidi – sunt invitaţi la radio şi televiziune, în show-talkuri în care îşi desfăşoară viziunea lor asupra societăţii, iar canalele media îi servesc maselor ca pe nişte oracole supreme. Cine sau ce le dă dreptul acestor „analişti” să traseze norme sociale pentru un întreg popor? Din punct de vedere valoric, absolut nimic. Din punct de vedere practic, banii care îi finanţează. Sunt nişte impostori care pretind că vorbesc în numele poporului, dar slujesc intereselor altcuiva.

Această „societate civilă” şi-a arătat colţii cu ocazia dezbaterilor pe marginea celor patru Coduri noi propuse de Ministerul Justiţiei. Pentru că nu au avut timp să tragă sforile pentru a avea nişte Coduri aşa cum vor ele, aceste asociaţii au trecut la presiuni asupra Guvernului pentru a le retrage din Parlament, sub pretextul necesităţii unor dezbateri publice. În realitate nu este vorba de nici o dezbatere „publică”, ci de nişte acţiuni de culise ale acestor impostori pentru a modela Codurile după viziunea social-politică a străinilor care îi finanţează.

Aceste eforturi ale lor sunt dublate şi de acţiunile din exterior ale Uniunii Europene. Avem de-a face nu doar cu un import dorit de asociaţiile sus-menţionate, ci şi cu un export iniţiat de structuri ale Uniunii Europene, în special de acele comitete şi organizaţii unionale care sunt controlate, mai mult sau mai puţin, de reprezentanţi ai unor asociaţii de orientare similară active la nivel central al Uniunii. ILGA (asociaţia internaţională a sodomiţilor şi lesbienelor) este numai un exemplu; aceasta coordonează acţiunile tuturor asociaţiilor de sodomiţi din ţările membre ale Uniunii.

Avem astfel de-a face cu presiuni interne şi externe pentru remodelarea societăţii româneşti aşa cum o avem astăzi. În numele nediscriminării şi al drepturilor omului, noua societate se prefigurează ca o societate fără repere morale şi valorice; o societate în care ciudăţenia şi bizareria au dreptate în faţa decenţei şi a cumpătării; o societate în care toţi nebunii şi dezaxaţii sunt liberi să se manifeste cum doresc, în numele drepturilor omului iar nimeni nu le poate spune nimic, pentru că i-ar discrimina.

Există ţări în care noua societate umanistă este deja implementată într-o mare măsură. Aceste ţări ne sunt prezentate noua ca modele de urmat, ca ţări avansate, civilizate şi democratice. În comparaţie cu ele, noi, cei care încă avem repere, suntem primitivi şi fundamentalişti. Canada, de exemplu, ţară în care un om este condamnat pentru discriminare pentru că publică într-un ziar un anunţ cu două referinţe din Biblie la adresa homosexualităţii, nu poate decât să ne amintească nouă, românilor, de vremurile Republicii Populare Romîne a lui Gheorghe Gheorghiu Dej, o epocă în care aberantul avea legea de partea lui.

Publicului din România îi vine greu să creadă că asemenea aberaţii, cum ar fi căsătoriile între două persoane de acelaşi sex, ar putea să aibă loc şi în ţara noastră. Dar, oare câţi credeau acum zece ani că vor vedea sodomiţi îmbrăcaţi în femei şi vopsiţi ca nişte paparude defilând prin centrul Capitalei? Mulţi au spus atunci, la momentul dezincriminării homosexualităţii, că lucrurile nu vor ajunge aşa departe.

În Germania lui Adolph Hitler, când evreilor li s-a spus la început că îi paşte exterminarea, foarte mulţi au luat avertismentul în serios. Gândind în limitele bunului simţ şi al moralei LOR, le era greu să-şi închipuie că societatea poate atinge asemenea niveluri de degradare. Foarte puţini au crezut, dar majoritatea nu. Şi au sfârşit în lagărele de exterminare.

Privind la acele ţări care ne sunt date ca exemplu, se poate vedea că agenda de lucru a asociaţiilor anti-valori din România nu a ajuns cu implementarea nici măcar la jumătate. Lipsa de informare şi apatia publicului lasă loc liber acţiunilor acestor organizaţii. Potopul ideologic anti-valori şi anti-creştin va veni peste ei, iar când copiii lor vor veni de la şcoală îndoctrinaţi cu „valorile” homosexualităţii, nu se va mai putea face nimic.

În acest război al valorilor, există şi unele organizaţii pro-valori, de orientare creştină, însă în general acestea sunt orientate mai degrabă spre interior, nu spre exterior. Ele sunt ocupate cu organizarea de conferinţe, seminarii şi alte acţiuni cu caracter închis, la care sunt invitaţi să vorbească ai lor pentru ai lor, fără a încerca în vreun fel influenţarea publicului general şi transmiterea acelor valori în exterior.

Aceste organizaţii trebuie să devină conştiente de acest război şi de faptul că promotorii noii societăţi, o societate satanică, sunt bine organizaţi şi lucrează metodic. Ciorile se aud atunci când au tăcut privighetorile. Vremea acţiunii este ACUM. Lucrurile au ajuns deja foarte departe în rău. Noi, creştinii, avem o obligaţie şi o responsabilitate faţă de copiii noşti şi înaintea lui Dumnezeu.

Sursa: http://romaniamurdara.ro/?cat=3

Poveste

Un fiu de împărat a plecat departe, la vânătoare şi, pierzându-se în codrul des, nu s-a mai putut întoarce la palatul său. Multe lacrimi a vărsat căutând calea, dar nu a găsit-o. Pierdut în pădurea sălbatică, el tânjea după împăratul, tatăl lui, şi după împărăteasă, maica lui, după fraţii şi surorile lui. Cum să trăiască el. Fiu de împărat, într-o pădure sălbatică şi pierdută ? Hohotea cu amar, gândindu-se la viaţa sa de altădată în palatul tatălui său şi suspina cu durere după mama sa. Aşa, şi mai mult încă, se întristează şi tânjeşte sufletul atunci când pierde harul[...].

Dar cine nu cunoaşte harul, acela nici nu-l caută. Şi iată, astfel, lumea s-a alipit de pământ şi oamenii nu ştiu că nimic de pe pământ nu poate înlocui dulceaţa Duhului Sfânt. »

Sfântul Siluan Athonitul, Despre har