Cuviosul Chiril, egumenul Mănăstirii de la Iezerul Alb

Cuviosul părinte Chiril s-a născut din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi şi a crescut în slăvita cetate Moscova. Din Sf. Botez el a fost numit Cosma şi de tânăr a fost dat la învăţătura sfintelor cărţi. În tinereţe, a fost lăsat orfan şi a trăit la ruda sa, boierul Timotei Vasilievici Veliaminov, la curtea Marelui Prinţ Dumitru Donskoi(1363-1389). Viaţa lumească îl plictisea pe tânărul Cosma. La cererea lui Stefan, egumenul Mănăstirii Mahrişteasca, bărbat desăvârşit la fapte bune, Cosma a fost lăsat să plece la Mănăstirea Simonov, unde arhim. Teodor l-a călugărit la 29 noiembrie, cu numele Chiril.

Acesta şi-a împlinit ascultarea monahicească sub îndrumarea Bătrânului Mihail, , care mai târziu a fost Episcop de Smolensk. Noaptea, Bătrânul citea Psaltirea, iar ucenicul Chiril bătea metanii, dar la primul sunet al clopotului el fugea la Utrenie.

“Iar Chiril văzând nevoinţele pustniceşti ale stareţului său, a început a urma vieţii lui şi a i se supune lui cu toată osârdia. Şi sârguindu-se să facă cele ce vadea pe stareţ că face, socotea postul ca săturarea, ostenelile ca odihna şi goliciunea în timp de iarnă ca şi căldura; iar somn dormea puţin şi astfel îşi obosea trupul, supunându-l duhului.”

El i-a cerut Bătrânului permisiunea să postească mai mult decât ceilalţi fraţi, adică să mănânce la două sau trei zile, dar stareţul nu i-a dat voie, ci i-a poruncit să mănânce pâine cu fraţii, dar nu până la săturare. Ascultarea lui era la pitărie: căra apă, tăia lemne, şi distribuia pâinea. Când Sf. Serghie de Radonej venea la M-rea Simonov să-şi vadă nepotul, pe arhim. Teodor, îl căuta mai întâi pe Chiril la pitărie şi vorbea cu el despre cele duhovniceşti. Chiril a fost mutat apoi la bucătărie.

« Şi privind la focul din bucătărie, îşi amintea de focul gheenei, muncii celei veşnice, şi zicea către sine : « Rabdă, Chirile, focul acesta, ca să scapi de celălalt foc, mistuitor ». Din aceasta, Dumnezeu i-a dat lui atâta umilinţă că nu putea nici pâine să guste fără lacrimi. »

Fugind de slava de la oameni, el a început să se poarte ca un nebun pentru Hristos. Pentru aceasta, arhimandritul îi dădea canon ca unuia fără de rânduială, să postească numai cu pâine şi apă 40 de zile. Chiril îşi împlinea canonul cu bucurie.

« ...căci precum cei mândri se bucură de slava şi de cinstea lor, aşa şi cei smeriţi cugetători, se veselesc de necinstea şi defăimarea lor »

Dar sfântul nu se putea ascunde la nesfârşit. Bătrânii cu experienţă au înţeles că pentru smerenie făcea acestea. Împotriva voinţei sale l-au silit să primească preoţia. Când nu slujea la biserică, Chiril săvârşea munci grele. Când arhim. Teodor a fost făcut Arhiepiscop de Rostov, Chiril a fost ales de fraţi arhimandrit al mănăstirii în 1388.

Oameni bogaţi şi însemnaţi au început să vină la mănăstire şi să urmeze călăuzirea monahului. Aceasta tulbura viaţa liniştită şi umilă a sfântului. În ciuda dorinţei fraţilor, el nu mai putea rămâne egumen, aşa că s-a izolat în vechea lui chilie. Dar şi acolo vizite frecvente îi deranjau viaţa şi a fost nevoit sa plece la vechiul Simonov.

Sufletul Sf. Chiril tânjea după singurătate şi a rugat-o pe Maica Domnului să-i arate un loc de mântuire pentru el. Într-o noapte, pe când citea un Acatist în chilia sa, în faţa icoanei Hodighitria a Maicii Domnului, ajungând la Condacul al optulea, « Văzând Naşterea cea mai presus de fire, să ne înstrăinăm din lumea cea deşartă şi mintea la cele cereşti să o suim », Sf. Chiril a auzit o voce spunând : « Du-te la Iezerul Alb(Belozersk), unde am pregătit un loc pentru tine. »

Acolo la pustiul şi părăsitul Iezer Alb, el a găsit locul pe care îl văzuse în arătarea minunată. Sf. Chiril şi tovarăşul său, Sf. Terapont de la Iezerul Alb şi Mozaisk(27 mai) au înălţat o cruce şi au săpat o chilie lângă muntele Myraura, la Iezerul Siversk.

Sf. Trapont s-a mutat curând la alt loc, iar Sf. Chiril a rămas unde era.; Totuşi, n-a putut să trăiască în chilia de sub pământ decât un an.

Odată Chiril, tulburat de un vis ciudat, s-a întins să doarmă sub un pin, dar abia a închis ochii că a auzit o voce strigând : « Fugi, Chirile ! ». Chiril abia a reuşit să se depărteze puţin că pinul s-a prăbuşit scârţâind. Din acel pin pustnicul a făcut o cruce.

Altădată, Chiril abia a scăpat de flăcări şi fum, pe când curăţea locul împădurit, dar Dumnezeu îi păzeşte pe sfinţii Săi. Un ţăran a încercat să dea foc chiliei călugărului, dar oricât s-a străduit, n-a izbutit. Atunci, pocăindu-se cu lacrimi, şi-a mărturisit păcatul lui Chiril, care l-a tuns monah.

Doi călugări pe care Chiril îi iubea, Zebedia şi Dionisie, au venit de la M-rea Simonov şi apoi Nathanael, care mai târziu a fost chelar mănăstirii. Mulţi au inceput să vină la monah, vrând viaţă călugărească. Sfântul Bătrân a înţeles că timpul sihăstriei trecuse. În anul 1397 el a construit o biserică închinată Adormirii Maicii Domnului.

Când numărul fraţilor a crescut, monahul a dat mănăstirii Reguli de viaţă cenobitică, pe care le-a sfinţit prin exemplul vieţii proprii. Astfel, nimeni nu era îngăduit să vorbească în biserică sau să plece înainte de încheierea pravilei, ci « fiecare avea poruncă să stea la locul său şi la rânduiala cea aşezată., cu frică şi cu luare aminte la cele ce se cântă ; asemenea, la închinarea la Sf. Evanghelie şi la Sfintele icoane era păzită buna rânduială a închinării după cei bătrâni, ca să nu se facă vreo amestecare între dânşii. Însuşi fericitul povăţuitor, când stătea în biserică, niciodată nu se pleca spre perete şi niciodată nu şedea fără vreme, măcar că picioarele lui, de multă şerdere în picioare, erau ca stâlpii. »

La toate mesele ei stateau la locul lor în tăcere, ascultând ceea ce se citea. De la trapeză, fiecare pleca în tăcere spre chilia sa. Sfântul îi povăţuia : « Aşa fă totdeauna ; mai întâi mergi în chilie şi chilia te va învăţa la tot binele. »

Nimeni nu putea primi scrisori sau daruri fără să le arate lui Chiril, nici nu scria vreunul vreo scrisoare fără binecuvântarea sa.

Banii erau ţinuţi în trezoreria mănăstirii şi nimeni nu avea nimic al său. Mergeau la trapeză şi pentru a bea apă. Chiliile nu erau încuiate, şi nu erau în ele decât icoane, cărţi şi vasul pentru spălat.

În ultimii ani ai vieţii Sf. Chiril, boierul Roman a hotărât să dea mănăstirii un sat şi a trimis actul daniei. Chiril ştia că dacă mănăstirea va poseda un sat, atunci fraţii se vor preocupa cu pământul/ moşia şi aşezările omeneşti vor tulbura liniştea monahală, aşa că a refuzat darul.

Domnul i-a răsplătit robului Său cu darurile străvederii şi vindecării. Un anume Teodor dorea să intre în mănăstire, dar vrăjmaşul neamului omenesc i-a insuflat o asemenea ura împotriva lui Chiril că nici nu se putea uita înspre sfânt, nici asculta glasul lui. Acesta s-a apropiat de chilia Sf. Chiril şi, văzându-i părul alb, de ruşine n-a putut scoate niciun cuvânt. Sfântul i-a spus : « Nu fii trist, frate, că toţi se înşală în privinţa mea. Doar tu ştii adevărul şi nemernicia mea. Sunt de fapt un păcătos fără valoare.” Apoi Chiril l-a binecuvântat pe Teodor, promiţându-i că nu va mai fi tulburat de asemenea gânduri pe viitor. De atunci, Teodor a trăit în pace la mănăstire.

Odată nu era vin pentru Sf. Liturghie şi preotul i-a spus Sfântului despre asta. Chiril i-a poruncit unui călugăr să-i aducă vasul de vin gol şi l-a deschis, şi era plin. Pe timp de foamete, Chiril împărţea pâine tuturor şi nu se oprea, deşi rezervele abia ajungeau fraţilor. Totuşi, cu cât împărţeau mai multă pâine, cu atât mai multă aveau. Atunci călugării şi-au dat seama că Domnul le va da cât le trebuie, pentru rugăciunile Sfântului Chiril.

Sfântul a potolit o furtună pe iezer, căci îi ameninţa pe pescari. A prezis sfântul că nici unul din ei nu va muri înaintea lui, în ciuda unei epidemii ce va face ravagii. Abia atunci, mulţi îl vor urma.

Sfântul a slujit ultima Sfântă Liturghie în ziua Cincizecimii, lăsându-le fraţilor testamentul dragostei unul pentru altul. Chiril a adormit la 90 de ani, pe 9 iunie 1427, în ziua prăznuirii ocrotitorului său, Sf. Chiril al Alexandriei. În timp de un an după moartea sa, mai mult de 30 din cei 53 de fraţi au murit. Călugărul le apărea deseori supravieţuitorilor pentru sfat şi îndrumare.

Chiril iubea viaţa duhovnicească şi învăţătura şi le-a insuflat dragostea sa pentru carte discipolilor. În 1635 erau mai mult de două mii de cărţi în mănăstire, incluzând 16 ale lui Chiril Făcătorul de minuni. Trei din scrisorile sale către prinţii ruşi au supravieţuit până în zilele noastre. Sunt remarcabile pentru folosul duhovnicesc, dragostea, pace şi mângâierea pe care o transmit.

Venerarea sfântului pustnic a început prin 1447-1448. Viaţa sa a fost comandată de Mitropolitul Teodosie şi Marele Prinţ Vasile cel Negru. A fost scrisă de monahul atonit Pahomie Logotetul, care a locuit la mănăstirea Chirilov în 1462 şi s-a întâlnit cu mulţi martori şi ucenici ai lui Chiril. Cele mai multe informaţii le-a obţinut de la Martinian, care a trăit alături de sfânt din tinereţe.

Sursa :http://molonlabe70.blogspot.com/2009/06/venerable-cyril-abbot-of-white-lake.html