O! suflete al meu de ce ţi-ascunzi,
Plângând cu hohote, în palme faţa?
Hai, şterge-ţi ochii-albaştri şi povaţa
Ca pe un psalm ascultă-mi-o. M-auzi?
De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii
Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete
Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete
De mult, de mult, de când eram copii.
Mereu înfrânt tu freamăţi ca un pom
Pe care vântu-l biciuie şi-l pradă,
Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă
Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz şi-n somn.
Te potoleşte, pentru Dumnezeu!
Ce-atâta bocet, doar nu eşti muiere,
Te înţeleg, eşti munte de durere
Dar nu uita, durerea nu-i un rău.
Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer
Din care răul cu-ndârjire muşcă,
Atâtora li-s zilele biciuşcă
Şi pentru-atâţia viaţa e piper!
E-atâta jale-n lume-atâta plâns,
Atâta dor, atâta suferinţă!
Sărmanul ins chircit în neputinţă
Ameninţă spre cer cu pumnul strâns.
Şi-n loc să-şi facă din durere pod
Peste mocirla vieţii-n sus spre slavă,
El, sângerând din răni adânci, otravă
Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod.
Sărmana gloată, în genunchi mereu,
Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,
Nepricepând că scrânciobul durerii
Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu.
Şi-n fiecare clipă câte-o stea
Se stinge-n locul ei precum o pipă
Şi trebuie ca-n fiecare clipă
Altcineva să moară pentru ea.
O! suflete al meu, fii tu ulcior,
Fii amforă durerii, veşnic plină
Şi, sângerând celor din jur lumină,
Învaţă blând să mori în locul lor.
Pricepe că cu fiecare spin
Ce dureros în carne ţi se-mplântă,
Pe un obraz o lacrimă se-avântă
Şi-n lume-i o durere mai puţin.
Cu fiecare suferinţă-a ta
O suferinţă undeva se stinge,
Cu fiecare picur roş de sânge
Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea.
Şi-n fiecare limpede apus,
Cu fiecare-ngenunchere-n tină
Ţi-agoniseşti departe-n cer lumină
Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus.
Demostene Andronescu
Sursa: http://www.literaturasidetentie.ro/prieten/carte_17_7.php
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu