Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

marți, 19 ianuarie 2010

Obiceiuri şi înclinaţii care închid omul în păcat(IV)


3. Gândurile care ţin omul în orbire

[...]

Mulţumirea de sine cu « Sunt creştin »


 Tu zici : Sunt creştin şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta  e prima amăgire – să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţa creştinismului, însă fără nicio grijă pentru a înrădăcina în tine adevăratul creştinism ; sau să-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decât prin vârtutea şi prin vrednicia cea dinăuntru. Arată-ţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti  într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica pe fiii lui Avraam şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricând, atâta vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt împlinite degrabă. Mai ales, caută să înţelegi ce înseamnă să fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât mai ţine această proptea a orbirii tale.

« La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi »

« La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi » ; mai ştim cutare sau cutare lucru şi dacă ne gândim la cele pe care le urmărim, vom fi în stare să judecăm corect. Ne vedem de treburile noastre nu fără de chibzuială sau pricepere, aşa cum fac alţii ». Aşa se înşeală unii prin propria apreciere psihologică. Alţii dimpotrivă, sunt înşelaţi de frumuseţea trupească – putere, frumuseţe şi formă. Atât unii, cât şi ceilalţi sunt cu atât mai orbiţi cu cât se înalţă mai presus de cei din jur. Trebuie să te asiguri că :

1) Înzestrările firii oricum n-au nicio valoare morală, căci nu sunt o facere a mâinilor noastre, ci ne sunt dăruite de Dumnezeu ; toate cele ale firii au încă şi mai puţină valoare în creştinism, pentru că firea a fost pervertită prin păcatul strămoşesc. Sfinţeşte toate bunele tale înzestrări prin credinţa în Hristos Mântuitorul şi printr-o viaţă pe măsura acestei credinţe şi abia după aceea socoteşte-te bun.

2) Iarăşi – ai făcut tot ceea ce poţi şi trebuie să faci după măsura darurilor tale ? Ţi se va cere mai mult cu cât ţi s-a dat mai mult. Grija să-ţi fie nu la talente, ci la punerea lor în lucrare. Ai ceva să arăţi pentru ele ? E câştigul pe măsura cheltuielii ?

3) Cât despre cine ştie ce daruri trupeşti  sau întâmplătoare, nu e nimic de zis.  Undeva Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre un om care laudă pe un altul pentru înfăţişarea deosebită, maiestatea sa, avuţiile, palatul, caii de rasă şi celelalte ; dar apoi îl întreabă pe acela : « Dar de ce nu-mi spui nimic despre omul însuşi ? Tot ce mi-ai înfăţişat nu e el. »

4) N-avem însă nici o pricină să ne uităm la alţii – mai bine să ne îngrijim de noi înşine. Fiecare va răspunde pentru sine însuşi. Priveşte-te pe tine şi separându-te de ceilalţi, judecă-te numai pe tine făra a te raporta la ei. Dar dacă chiar vrei să te pui alături de alţii, atunci compară-te cu sfinţii cei bine-plăcuţi lui Dumnezeu. Ei sunt legea creştină cea vie şi pildă pentru cei care vor să se mântuiască. Dacă te vei judeca prin asemuire cu ei, nu vei mai greşi.

« Nu suntem chiar aşa de răi »

Nu suntem chiar aşa de răi : din câte se vede nu facem niciun lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor şi pe lângă asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate. Cel mai gros şi mai întunecat văl al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur ! Să-ţi fie cât mai limpede că cele din afară nu au nicio însemnătate fără cele din lăuntru. Buna purtare din afară e frunza,  în vreme ce  bunătatea din lăuntru e roada. Frunzele smochinului făgăduiau roadă, dar Mântuitorul, neaflând nici unul, l-a blestemat. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu orice om cu bună rânduială exterioară, dar care stă înaintea feţei lui Dumnezeu fără o inimă cu adevărat bună şi temătoare de El. Dă-mi, fiule, inima ta(Pilde 23, 26), i-a spus Domnul celui înţelept[lui Solomon]. Din inimă ies tot binele şi tot răul. După  cum ţi-e inima, aşa eşti şi tu înaintea Domnului. Dacă inima ţi-e mândră, atunci oricât de smerit te-ai arăta în afară, Domnul tot mândru te va socoti. Aşa e şi cu orice altceva. Şi judecata altora e înşelătoare. Ceilalţi nu ne  cunosc, dar se poartă bine cu noi, fie pentru că ne socotesc buni, fie pentru că  respectă regulile de politeţe. Oare nu se mai întâmplă că cei dimprejurul nostru  ne văd răutatea, dar nu ne-o vădesc din cine ştie ce socoteli ale lor ? Şi nu se mai întâmplă că unii, văzând răul din alţii, îi laudă pentru aceasta, dând astfel oarecare sare şi piper necuviinţei lor ? Iar nebunii care-i ascultă continuă fără să se oprească, scufundându-se din ce în ce mai adânc în nebunie şi răutate ; căci, atunci când cineva vede pe cei din jur zâmbind cu plăcere la faptele sale, înaintează în căile cele rele cu o anumită mulţumire de sine. Oare nu tot astfel am face şi noi dacă am sta să ascultăm cu atâta grijă cum ne socotesc şi ne judecă alţii?

« Aşadar, răutatea e în mine – dar ce, eu sunt singurul ? »

« Ei bine, deci e răutate în mine – dar ce, eu sunt singurul ? Cutare e la fel şi tot aşa e şi celălalt şi chiar şi ăsta. Şi mai sunt o mulţime de oameni răi, chiar mai răi decât mine... » Aşa ne orbim singuri cu obişnuinţa păcatului din jurul nostru. Lămureşte-te pe tine însuţi că numărul mare al păcatelor nu schimbă cu nimic legea dreptăţii şi nici nu uşurează pe nimeni de răspunderea pe care o are. Dumnezeu nu se uită la număr. Dacă toţi au păcătuit, El îi va pedepsi pe toţi. Priveşte câţi oameni s-au născut înainte de potop şi toţi au pierit, în afară de opt suflete. În Sodoma şi Gomora cinci oraşe au fost arse prin foc şi nimeni nu s-a izbăvit afară de Lot şi de fiicele sale. Chinurile din iad nu vor fi deloc mai uşoare doar pentru că acolo se chinuiesc atâţia – dimpotrivă, oare aceasta nu va spori chiar chinul fiecăruia ?

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Calea spre mântuire(Cap. VI)

"Veniţi de vedeţi locul în care s-au nevoit robii cei mari ai lui Hristos".


Odată au venit la Cuviosul Macarie în schit doi tineri străini, unul bărbos, iar la altul abia începea mustaţa; aceştia l-au întrebat:
"Unde este chilia lui Avva Macarie?"
 El le-a zis: "Ce voiţi de la dînsul?"
 Ei îi ziseră: "Am auzit despre dînsul şi despre viaţa părinţilor care sînt în schit; deci am venit să-l vedem".
Bătrînul le-a spus: "Eu sînt".
 Ei s-au închinat lui pînă la pămînt şi au zis:
 "Aici voim să petrecem".
Bătrînul văzîndu-i că sînt dintre tinerii bogaţi, le-a zis:
"Nu veţi putea să şedeţi aci".
Cel mai tînăr răspunse:
"De nu ne vei lăsa să petrecem aici, atunci ne vom duce aiurea".

Bătrînul a zis în mintea sa:
"Pentru ce să-i gonesc, căci se vor sminti? Deci, să-i primesc, pentru că singură osteneala pustiei îi va face ca de voie să fugă de aici".
Şi a zis către dînşii:
"Veniţi şi vă faceţi chiliuţe, dacă puteţi".
Apoi le-a dat o secure şi o coşniţă plină de pîine şi sare, şi ducîndu-i departe, le-a arătat un loc pe o piatră vîrtoasă şi le-a zis:
 "Aici să vă zidiţi chiliuţa, aducînd lemne din luncă şi să şedeţi"; pentru că socotea bătrînul, că vor fugi de osteneală. Apoi au întrebat tinerii aceia pe Macarie:
"Ce lucrează monahii?"
Bătrînul le-a răspuns:
 "Împletituri".
Şi luînd mlădiţe, începea a împleti din capăt, zicîndu-le:
 "Aşa să faceţi coşniţe şi să le daţi la paznicii bisericeşti, iar aceia vă vor aduce pîine şi sare".
Apoi cuviosul s-a dus la dînşii, iar ei cu răbdare mare făceau toate cele poruncite, şi n-au venit la părintele lor trei ani. Aducîndu-şi aminte Avva Macarie de dînşii, a zis în sine:
"Care să fie oare lucrarea lor de nu vin la mine, să mă întrebe nimic?"
Alţii de departe vin, iar aceştia care petrec mai aproape n-au venit, căci acei doi fraţi la nimeni nu mergeau, fără numai la biserică, ca să primească împărtăşirea preacuratelor Taine.
Deci, bătrînul s-a rugat lui Dumnezeu, postind o săptămînă, ca să-i arate lui lucrarea lor, şi după acea săptămînă s-a dus la dînşii, să vadă cum locuiesc; şi bătînd el în uşă, i-au deschis, apoi ei văzînd pe omul lui Dumnezeu, i s-au închinat pînă la pămînt, iar bătrînul făcînd rugăciune, a şezut. Apoi făcînd cel mai mare semn ca să iasă cel mai tînăr, acela a şezut împletind coşniţe; iar în ceasul al nouălea a intrat bătînd cel mai mic şi făcînd puţină fierbătură, a pus înainte masă şi trei bucăţi de pîine.
Pe urmă, a zis bătrînul:
"Veniţi să mîncăm".
Şi au mîncat, mulţumind Domnului; după aceea, a adus apă cel mai tînăr şi au băut, iar după ce a înserat, a zis părintelui:
"Te vei duce părinte de aici?"
El le-a răspuns:
"Nu, ci aici mă voi odihni".
 Ei i-au aşternut o rogojină într-un colţ sub chilie, iar în celălalt s-a odihnit singur pe rogojină şi s-a înnoptat. Sfîntul Macarie se ruga lui Dumnezeu să-i arate fapta lui cea bună; deci, s-a desfăcut acoperămîntul chiliuţei; făcîndu-se lumină, cei doi fraţi nu vedeau lumina, ci li se părea că doarme bătrînul; şi îmboldind cel mai mare pe cel mai mic, s-au sculat amîndoi, şi, închinîndu-se, şi-au ridicat mîinile spre cer, rugîndu-se în taină.
Atunci Cuviosul Macarie a văzut pe demoni ca muştele, venind la cel mai mic şi unele se aşezau pe buzele lui, iar altele pe ochi; dar îngerul lui Dumnezeu, avînd o armă de foc, gonea de la dînsul pe demoni, iar de cel mai mare nici nu putea să se apropie; apoi despre ziuă iarăşi amîndoi s-au odihnit.
Iar Cuviosul Macarie s-a făcut ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn, şi toţi s-au sculat. Apoi a zis cel mai mare frate:
 "Părinte, vei voi ca să citim cei 12 psalmi?"
Avva a răspuns: "Da".
 Şi a cîntat mai întîi cel mai tînăr şi după fiecare stih ieşea lumină de foc din gura lui şi se suia la cer. Apoi a început a cînta şi cel mai mare, şi ieşea din gura lui foc ca o funie ce ajungea pînă la cer. După sfîrşirea psalmilor, bătrînul vrînd să se ducă, le-a zis:
"Rugaţi-vă pentru mine".
Iar ei s-au închinat lui pînă la pămînt, tăcînd; şi aşa se depărtă de dînşii. Şi a cunoscut că cel mai mare este desăvîrşit întru bunătăţi, iar cu cel mai mic încă se lupta vrăjmaşul. Şi nu după multe zile, a adormit întru Domnul cel mai mare, iar după dînsul, a treia zi, a murit şi cel mai mic. Şi cînd veneau unii din părinţi la Avva Macarie, îi ducea la chiliuţa celor doi fraţi şi le zicea:
"Veniţi de vedeţi locul în care s-au nevoit robii cei mari ai lui Hristos".

Sursa: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-19-cv_macarie_egipteanul.html

Omilia a IV-a a Sfântului Macarie Egipteanul ( II )


„Numai pe acela îl va ajuta Domnul, care evită poftele trupeşti şi obiceiurile de mai înainte, care tinde întotdeauna către Domnul, care se leapădă de sine însuşi şi numai pe Domnul Îl caută.”
***
„...trebuie ca acel lucru străin de firea noastră - mă refer la harul cel ceresc – să se unească şi să se contopească cu firea noastră, pentru ca să putem intra cu Domnul în cămara de nuntă cea cerească şi să dobândim mântuirea cea veşnică.”


5. Iar dacă cineva se complace în viaţa aceasta în trâmdăvie şi nepăsare, şi în chip voit nu se fereşte de orice poftă lumească şi nu caută cu tot sufletul numai pe Domnul, unul ca acesta se încurcă în spinii şi în tufele lumii acesteia, iar haina cea trupească o arde cu focul poftelor şi o întinează cu noroiul dezmierdărilor. Un astfel de suflet va fi fără îndrăzneală în ziua judecăţii, pentru că n-a putut să-şi păstreze neîntinată haina sa, ci a stricat-o cu amăgirile veacului acestuia. Din această pricină va fi îndepărtat dintre fiii împărăţiei. Pentru că ce altceva va face Domnul celui care, în chip voit, se dedă lumii, se lasă înşelat de dezmierdările ei şi rătăceşte în visări materialiceşti? Numai pe acela îl va ajuta Domnul, care evită poftele trupeşti şi obiceiurile de mai înainte, care tinde întotdeauna către Domnul, care se leapădă de sine însuşi şi numai pe Domnul Îl caută. Numai pe acela îl ţine, care se păzeşte pretutindeni de cursele şi lanţurile lumii materiale, care „cu frică şi cu cutremur îşi lucrează mântuirea”(Filipeni 1, 12), care trece cu luare-aminte printre cursele, lanţurile şi poftele acestui veac, care caută ajutorul Domnului şi speră să fie mântuit prin mila şi harul Său.
6. Se spune că cele cinci fecioare înţelepte, rămânând treze şi stăruind în lucrul cel străin de firea lor (cea omenească), luând untdelemn în candele lor, adică harul cel de sus al Duhului, au putut veni întru întâmpinarea Mirelui în cămara cea cerească. Celelalte însă, fără de minte fiind şi rămânând în firea lor, n-au privegheat şi nu s-au sârguit să primeasca untdelemnul bucuriei în candelele lor, pentru că erau încă în trup şi au adormit din  neglijenţă, din moleşeală, din trândăvie, din neştiinţă sau pentru că au socotit că aşa este drept(să facă). De aceea au şi fost excluse de la cămara împărăţiei, ca unele care n-au putut să placă Mirelui ceresc. Că înlănţuite fiind de lume şi de iubirea faţă de cele pământeşti, n-au arătat toată dragostea şi afecţiunea faţă de Mirele ceresc, nici n-au adus cu ele untdelemn. Pentru că sufletele care caută sfinţenia Duhului – acel lucru străin de firea lor – se leagă cu toată dragostea lor de Domnul: întru El umblă, Lui I se roagă, la El se gândesc, pe toate celelalte trecându-le cu vederea. De aceea... se învrednicesc a primi untdelemnul harului ceresc şi pot vieţui fără prihană şi să placă în chip desăvârşit, Mirelui ceresc. Iar sufletele care rămân la firea lor se târăsc cu cugetul pe pământ, şi pe pământ le petrece mintea. Acestea au iluzia că aparţin Mirelei şi că se pot împodobi cu faptele trupului. Unele ca acestea încă nu s-au născut de la Duhul şi n-au primit untdelemnul bucuriei.
7. Dacă cele cinci simţuri ale sufletului primesc darul cel de sus şi sfinţenia Duhului, sunt cu adevărat fecioare înţelepte, pentru că au primit înţelepciunea cea de sus, care vine de la har. Iar dacă rămân la firea lor, se arată nesăbuite şi fiice ale lumii acesteia, pentru că nu s-au dezbrăcat de duhul lumii, chiar dacă vor să pară prin vorbe şi prin înfăţişare că sunt miresele Mirelui. Că după cum sufletele care sunt cu totul ataşate Domnului, către El le este cugetul, Lui i se roagă, întru poruncile Lui umblă şi numai pe Domnul Îl iubesc, tot aşa se întâmplă şi cu sufletele care iubesc lumea şi vor să traiască din plin viaţa pe pământ: la aceasta le este mintea şi după legile ei se poartă, ele nici nu pot fi întoarse de Duhul către gândul cel bun. De aceea trebuie ca acel lucru străin de firea noastră - mă refer la harul cel ceresc – să se unească şi să se contopească cu firea noastră, pentru ca să putem intra cu Domnul în cămara de nuntă cea cerească şi să dobândim mântuirea cea veşnică.
8. În urma neascultării primului om, a intrat în noi ceva străin de firea noastră, răutatea patimilor, care prin exerciţiu şi obişnuinţă ne-a devenit a doua fire. Se cuvine, deci, ca iarăşi s-o îndepărtăm, cu ajutorul darului Duhului, al acelui element străin de firea noastră – şi să fim readuşi la curăţia cea dintâi. Dar dacă nu ne vom împărtăşi de iubirea Duhului celui din cer, stăruind în multă rugăciune, în cerere, în credinţă şi în dispreţul lumii acesteia - dacă nu ne vom alipi de iubire, care este Domnul, şi nu se va sfinţi de Duhul iubirii, dacă nu vom stărui până la sfârşit în toate poruncile Lui, nu vom putea dobândi împărăţia cea cerească. 
***

"Când voieşte, devine odihnă adâncă şi de negrăit, pentru ca sufletul să se odihnească în odihna divină, iar când voieşte devine bucurie şi pace, care încălzeşte şi ocroteşte sufletele."
***



9. Un cuvânt adânc şi subtil vreau să vă spun – după puterea care mi s-a dat – de aceea vă rog să fiţi cu luare-aminte. Dumnezeu cel nemărginit, nepătruns cu mintea şi necreat, pentru bunătatea Sa cea nemărginită şi mai presus de cuvânt, S-a făcut trup, S-a micşorat - să zic aşa - din slava Lui cea nepătrunsă pentru ca să se poată uni cu creaturile Sale cele văzute, adica cu sufletele sfinţilor şi ale îngerilor, ca acestea să se poată împărtăşi de viaţa dumnezeirii. Pentru că fiecare, după firea sa, este trup: îngerul, sufletul şi demonul. Acestea, deşi fine prin alcătuirea lor, sunt totuşi trupuri, trupuri fine, după cum trupul nostru cel văzut este dens. Aşa se face că sufletul, fin fiind, străbate ochiul cu care vede, urechea cu care aude, limba cu care vorbeşte, mâna, şi într-un cuvânt, tot trupul. Şi cuprinzând sufletul toate mădularele trupului, se amestecă cu ele şi săvârşeşte prin ele toate faptele vieţii.
10. În acelaşi timp, şi Dumnezeu cel nemărginit şi necuprins, arătând iubire faţă de oameni, S-a micşorat pe Sine şi coborându-Se din slava Sa cea de negrăit, a îmbrăcat mădularele trupului acestuia. Deci, arătând blândeţe şi iubire faţă de oameni, Se întrupează, Se amestecă şi cuprinde sufletele cele bineplăcute, sfinte şi credincioase, cu care devine un „duh”, aşa cum spune  Ap. Pavel(I Cor. 6, 17). Sufletul se amestecă, ipostasul cu ipostasul, pentru ca să poată fi mereu tânăr, să trăiască viaţa cea nemuritoare şi să se facă părtaş de slava cea veşnică, cea vrednică de El şi plăcută Lui. Pentru că dacă El a adus la existenţă din nefiinţă această lume văzută, atât de diferită şi de variată – care mai înainte nu era – numai voind, a făcut numaidecât din nefiinţă lucruri dense şi tari – mă refer la munţi, copaci, ..., iar la mijloc a pus apele, din care a poruncit să se nască peşti şi păsări! (El a creat deasemeni) şi elemente mai fine ca: focul şi vânturile(şi altele), care nu pot fi văzute din cauza fineţii lor.
11. O, cât de nemărginită şi de negrăită este înţelepciunea lui Dumnezeu, Care a creat din nimic atât elementele cele dense, cât şi  pe cele fine şi le-a făcut să existe prin voia Sa!; cu cât mai mult El însuşi – Care este precum vrea şi ceea ce vrea – se schimbă şi micşorează arătând milă şi bunătate mai presus de orice cuvânt. Prin urmare, întrupându-Se, se aseamănă sufletelor sfinte, vrednice şi credincioase, pentru ca să fie văzut de toţi El, Cel nevăzut, să Îi simtă dulceaţa, iar sufletul să se desfăteze direct de bunătatea şi de Lumina cea negrăită. Când voieşte, devine foc care mistuie toată patima cea rea, care s-a strecurat în suflet, pentru că s-a zis: „Dumnezeul nostru este foc mistuitor”(Deut. 4, 24; Evr. 12, 29). Când voieşte, devine odihnă adâncă şi de negrăit, pentru ca sufletul să se odihnească în odihna divină, iar când voieşte devine bucurie şi pace, care încălzeşte şi ocroteşte sufletele.
12. Iar dacă voieşte să se asemene uneia dintre creaturi – pentru bucuria şi desfătarea creaturilor raţionale – adică să devină cetatea luminii, Ierusalimul sau muntele ceresc, El poate ceea ce voieşte, după cum s-a spus: „V-am apropiat de muntele Sion şi de cetatea lui Dumnezeu celui viu, de Irusalimul cel ceresc”(Evr. 12, 22). Este uşor pentru El să ia toate formele pe care le voieşte, de dragul sufletelor vrednice şi credincioase Lui. Este nevoie doar să se nevoiască cineva să fie iubit şi să-I placă Lui, ca să cunoască direct bunurile cele cereşti, să se desfăteze cu o desfătare de negrăit, (să obţină) bogăţia cea nemărginită a dumnezeirii, acele bunuri „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”(II Cor. 2, 9), adică pe Duhul Sfânt, carec este odihnă, veselie, desfătare şi viaţă veşnică pentru sufletele vrednice. Domnul Se întrupează de asemenea în mâncare şi băutură, aşa cum este scris în Evanghelie: „Cel ce mănâncă pâinea aceasta va trăi în veac”(Ioan 6, 51), ca să se sature şi să umple sufletul de bucuria cea duhovnicească şi de negrăit. Pentru că zice: „Eu sunt pâinea vieţii”(Ioan 6, 35). De asemenea, El se transformă şi î unda băuturii celei cereşti, aşa cum a zis: „Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu[...] se va face în el izvor de apă cugătoare spre viaţa veşnică”(Ioan 4, 14). Sau cum zice Apostolul: „Şi toţi din aceeaşi băutură ne-am adăpat”(I Cor. 10, 4)




 

Omilia a IV-a a Sfântului Macarie Egipteanul ( I )



„Se cuvine ca creştinii să străbată cu luare-aminte şi cu grijă drumul din stadionul acestei lumi, ca să obţină de la Dumnezeu şi de la îngeri laude cereşti”


1. Cei ce vor să ducă viaţă creştina după toată rânduiala sunt datori să se îngrijească înainte de toate, de facultatea judecăţii şi a discernământului, care se află în suflet. Pentru că ajungând să discernem cu exactitate între bine şi rău şi să deosebim totdeauna pe cele care, împotriva firii, pătrund în firea noastră cea curată, vieţuim drept şi fără prihană. Folosindu-ne de puterea judecăţii întocmai ca de ochi, să nu ne lăsăm amăgiţi de insinuările celui rău. Atunci vom fi socotiţi demni să primim harul divin şi să ne facem vrednici de Domnul. Să luăm un  exemplu din lumea văzută, pentru că este asemănare între trup şi suflet, între lucrurile trupului şi cele ale sufletului, între cele văzute şi cele nevăzute.
2. Trupul are povăţuitor ochiul şi dacă acesta vede bine îl conduce pe drumul cel bun. Să presupunem că cineva străbate nişte locuri stufoase şi năpădite de spini şi mlaştini. Printre ele se înalţă limbi de foc, săbii înfipte(cu limba în sus), se deschid prăpăstii şi se află multă apă. Cel care este sprinten şi atent, şi are ochiul povăţuitor, trece cu multă prudenţă prin acele locuri rele, ferindu-şi din toate părţile haina, cu mâinile şi cu picioarele, ca să nu fie ruptă de tufe şi de spini, să nu fie murdărită de noroi, nici tăiată de sabie. Acelaşi ochi – care este lumina trupului – îl păzeşte pe acesta să nu se prăbuşească în prăpăstii, să nu fie înghiţit de ape, sau să fie de vreun rău vătămat. Prin urmare, cel ce trece astfel de locuri repede şi cu prudenţă, ţinându-şi strâns veşmântul,  fiind călăuzit de ochiul său pe drumul cel bun, se păzeşte pe sine nevătămat şi-şi păstrează haina fără a fi ruptă şi nearsă. Iar dacă prin aceleaşi locuri trece un alt om, neatent, cu pas molatic şi leneş, fluturându-şi haina încoace şi încolo, fie că o sfâşie pe aceasta prin tufe şi prin mărăcini, fie o arde – fiindcă n-o ţine strâns lângă el – fie că o taie în săbiile care-i sunt înfipte în preajmă, fie că o murdăreşte în noroi, într-un cuvânt, îşi strică numaidecât haina cea nouă şi frumoasă, din cauza neatenţiei, a moliciunii şi a lenei sale. Iar dacă în continuare nu este atent, şi nu dă ascultare ochiului, el însuşi cade în prăpastie, sau în ape şi se îneacă.
3. În acelaşi chip trebuie să se poarte şi sufletul, care poartă învelişul trupului întocmai ca pe o haina frumoasă. Folosindu-se de puterea judecăţii, care conduce atât sufletul, cât şi trupul, să treacă printre spinii acestei vieţi, prin noroi, prin foc şi peste prăpăstii, adică prin poftele, dezmierdările şi necuviinţele acestui veac. Este dator ca pretutindeni, cu bărbăţie, sârguinţă şi luare-aminte să se păzească şi să se protejeze pe sine însuşi şi haina trupului, ca nu cumva să se sfâşie de tufele şi mărăcinii acestei lumi, adică de grijile, preocupările, îndeletnicirile pământeşti – şi de focul poftei să nu fie arsă. Sufletul astfel îmbrăcat, abate ochiul ca să nu vadă pe cele rele, întoarce urechea ca să nu audă clevetirea, fereşte limba ca să nu grăiască cele deşarte, opreşte mâinile şi picioarele de la săvârşirea faptelor rele.  El dispune de voinţă pentru a întoarce şi a opri mădularele de la priveliştile cele rele, de la auzirea cuvintelor celor necuviincioase, de la îndeletnicirile lumeşti şi viclene.
4. În acelaşi timp, sufletul se păzeşte pe sine de visările cele rele, îşi păzeşte inima şi împiedică cugetul să hălăduiască prin lume. Nevoindu-se şi sârguindu-se şi oprind din toate părţile şi cu luare –aminte mădularele trupului de la răutăţi, sufletul păzeşte nespintecată, nearsă, neîntinată şi bună haina trupului şi se păzeşte şi pe sine prin puterea de a cunoaşte, de a înţelege şi a discerne, şi mai ales datorită puterii lui Dumnezeu. Deci, îndepărtându-se pe cât poate de orice poftă lumească şi ajutat fiind şi de Domnul, este păzit cu adevărat de relele ce le-am pomenit. Pentru că atunci când vede Domnul pe cineva ferindu-se cu zel de desfătările vieţii, de grijile materiale, de legăturile pământeşti  şi de cugetele cele zadarnice, îi dă harul Său, care păzeşte nevătămat acest suflet, încat el parcurge bine acest veac al răutăţii. Şi astfel acest suflet dobândeşte laudele lui Dumnezeu şi ale îngerilor pentru că a păstrat bine haina sufletului şi pe sine însuşi, respingând pe cât i-a fost cu putinţă orice poftă a acestei lumi, că, ajutat fiind de Domnul, a străbătut cu bine calea din stadionul lumii acesteia.
Sursa : http://www.scribd.com/doc/22484153/Sfantul-Macarie-Egipteanul-omilii-Duhovnicesti




Obiceiuri şi înclinaţii care închid omul în păcat(III)


"O asemenea orbire este urmarea neluării-aminte la sine însuşiomul nu se cunoaşte pe sine pentru că nu a intrat niciodată în sine şi nici nu s-a gândit vreodată la sine sau la starea sa morală. Însă în cea mai mare parte întunecarea îi este întreţinută de anumite convingeri oarbe despre sine însuşi. Omul îşi ţese o plasă de gânduri, în care se închide sistematic pe sine."


 2. Obiceiuri  şi înclinaţii care închid omul în păcat

Să presupunem că gândul cel bun a fost primit de noi şi este luat în seamă. Acum trebuie să ne grăbim să ni-l însuşim într-o asemenea măsură încât să devină un adevărat cui de osie, care să pună în lucrare cu uşurinţă şi tărie toate cele dinlăuntrul nostru. Pentru aceasta trebuie să-i facem loc îndeajuns pentru a putea trece înăuntru, adică să săvârşim o adevărată lucrare  asupra noastră, ca pregătire foarte trebuincioasă şi  folositoare spre trezire.

O astfel de lucrare are de înfruntat acele curse iscusite sau obiceiuri  şi înclinaţii care închid pe om în păcat. Păcatul încurcă sufletul în mrejele sale nenumărate sau se ascunde de suflet sub şi mai numeroasele sale învelişuri ; căci în şi prin sine păcatul e urât şi o simplă privire îl vădeşte dezgustător. Învelişul cel mai adânc şi mai aproape de inimă e alcătuit din amăgirea de sine, nepăsare şi nepurtare de grijă ; deasupra lor şi mai aproape de suprafaţă stau împrăştierea minţii şi grija de multe, cele mai de seamă lucruri care ascund şi hrănesc păcatul, obiceiurile şi împrejurările păcătoase. Deasupra tuturor stă stăpânirea cărnii, cel mai vădit înveliş, dar nu mai puţin tare sau însemnat.

Primul înveliş[...] e cel mai de seamă. El împiedică omul să vadă primejdia stării în care se află şi îi subminează dorinţa de schimbare. Celelalte două  nu sunt decât unelte – ele sporesc şi întăresc starea de păcat. Atunci când harul dumnezeiesc intră până la despărţitura sufletului de duh, loveşte direct în primul înveliş şi îl sfâşie. Sub lucrarea lui, omul păcătos e scos la iveală cu totul şi stă înaintea propriei sale cunoştinţe în toată hidoşenia lui. Însă când omul caută el însuşi trezirea prin har, trebuie să înceapă  din afară şi să îşi facă drum până înăuntru. Astfel, dacă vrei să urmăreşti cum se cuvine gândul care ţi s-a dat  cu privire la viaţa ta păcătoasă, începe prin îndepărtarea învelişurilor păcatului[...].

Trupul

Mai întâi de toate, urmăreşte trupul. Refuză-i desfătările şi plăcerile, mărgineşte-i îngăduinţele chiar şi în cele mai fireşti trebuinţe ; lungeşte ceasul de priveghere, împuţinează-i hrana obişnuită, adaugă osteneală peste osteneală. Mai ales, în orice chip vrei sau poţi să o faci – slăbeşte trupul, subţiază-i grosimea. Prin aceasta, sufletul se va elibera din legăturile materiei, va deveni mai plin de energie, mai uşor şi mult mai deschis lucrărilor bune.  Trupul material care  domină asupra sufletului odrăsleşte în acesta propria sa amorţire şi moleşeală. Nevoinţele ascetice trupeşti slăbesc aceste legături şi  le înlătură urmările[...] ar fi cu anevoie să aflăm vreun om cu viaţă normală  care să nu aibă nimic de făcut pentru a-şi stăpâni trupul, odată ce dorinţa de mântuire i-a atins inima. [...] Ceea ce ai făcut mai înainte din obişnuinţă sau pentru ca să îţi susţii îndeletnicirile obişnuite, acum fă cu unele schimbări şi cu un plus de asprime, de dragul mântuirii – iar lucrul acesta va avea urmări imediate.

Grijile şi împrăştierea minţii

Trupul împovărează sufletul din afară ; grijile şi gândurile risipite îl apasă din lăuntru. Să presupunem că  trupul deja s-a smerit – primul pas a fost făcut. Dar alte două obstacole despart sufletul de sine însuşi.

Grijile nu lasă deloc timp pentru lucrarea lăuntrică. Când se ivesc, ai un lucru în mâini şi alte zece în minte. De aceea ele mână pe om tot înainte, fără a-i da prilej să se uite înapoi şi să se vadă. Prin urmare, trebuie să laşi deoparte grijile o vreme, pe toate, fără nicio excepţie. Ai să te apuci iarăşi de treburile tale obişnuite mai târziu, dar acum lasă-le să înceteze, aruncă-le din mâini şi dă-le afară din minte.

Odată ce grijile au încetat, vârtejul persistă în cap – un gând după altul, unul de acelaşi fel, altul cu totul potrivnic. Sufletul se risipeşte, iar mintea se răsuceşte încoace şi încolo, fără a-ţi îngădui astfel să păstrezi ceva mai tainic şi mai statornic. Adună fiii aceştia risipiţi ai tăi într-unul singur, aşa cum păstorul îşi strânge turma sau cum lentila  adună razele împrăştiate, şi întoarce-i asupra ta însuţi.

Voinţa de a pătrunde mai adânc în tine însuţi şi a lucra asupra ta, de a stăvili grijile şi gândurile  risipite cere desigur negreşit următoarele înlesniri : pe de o parte însingurare, iar pe de alta încetarea oricăror preocupări obişnuite, atât personale, cât şi sociale. Mai întâi, această smerire a cărnii are nevoie de o schimbare în felul în care îţi împlineşti trebuinţele fireşti. În acest sens, cel mai prielnic timp pentru a-ţi schimba viaţa trebuie socotit în vremea postului, mai ales în Sfântul şi Marele Post. Totul ajută la aceasta în timpul Postului – acasă, la biserică şi chiar şi în societate. În această perioadă totul este socotit ca o pregătire pentru pocăinţă. La fel, asta nu înseamnă că atunci când ţi-a venit gândul cel bun de a-ţi schimba viaţă, trebuie să îi amâni împlinirea până  când va începe Postul. Tot ce se cere în această vreme  poate fi săvârşit oricand, şi în afara posturilor. Dar când a sosit Sfântul şi Marele Post e un păcat să iroseşti prilejul de a te îngriji de mântuirea sufletului tău, aşa cum a fost irosit altadată. Dacă cineva, care a primit gândul mântuitor de a-şi schimba viaţa, dar în afara Postului, e împiedicat de modul său de viaţă să şi-l împlinească, ar fi mai bine pentru el să se retragă o vreme într-o mănăstire. Acolo îi va fi mult mai lesne să se stapânească.

Nepurtarea de grijă, nepăsarea şi orbirea

Acum stai faţă-n faţă cu inima ta. Însaintea ta se află omul tău lăuntric, cufundat în somnul adânc al nepurtării de grijă, nepăsării şi orbirii. Începe să-l dezmeticeşti. Gândul cel bun care a venit, deja l-a necăjit un pic. Păşeşte spre aceasta cu nădejde tare şi cu stăruinţă sufletească neslăbită, cu toată luare-aminte şi începe să te sileşti cu tot felul de imagini, mai mult sau mai puţin tari şi înfiorătoare, primindu-le pe toate în starea ta lăuntrică de a fi.

Mai întâi, îndepărtează toate vălurile de pe  ochii minţii tale, care o ţin într-o stare de orbire. Dacă omul nu leapădă păcatul şi nu fuge de el, aceasta e pentru că nu se cunoaşte pe sine şi primejdia în care se află din pricina păcatului său. Dacă ochii i-ar fi deschişi, ar fugi de păcat ca de o casă cuprinsă de flăcări. O asemenea orbire este urmarea neluării-aminte la sine însuşiomul nu se cunoaşte pe sine pentru că nu a intrat niciodată în sine şi nici nu s-a gândit vreodată la sine sau la starea sa morală. Însă în cea mai mare parte întunecarea îi este întreţinută de anumite convingeri oarbe despre sine însuşi. Omul îşi ţese o plasă de gânduri, în care se închide sistematic pe sine. Pesemne că aceste gânduri nu sunt decât ca nişte plase de păianjen – adică sunt cu putinţă doar în mică măsură şi totuşi mintea niciodată nu le desface cu grijă, iar inima vorbeşte cu multă tărie despre realitatea şi prezenţa lor. Aceasta este amăgirea morală sau  prejudecata ce se naşte din amestecul inimii în lucrurile minţii. Tocmai de aceea e nevoie să unim o anumită cumpătare şi înţelepciune cu luarea-aminte în acest moment, lepădând orice înşelăciune a inimii înrăite. Dacă inima vrea să simtă ceva în clipa cu pricina, atunci  să simtă sub înrâurirea puterii  de închipuire a minţii  şi nu doar prin ea însăşi, ca şi cum ar lua-o de capul ei. Altfel, iarăşi va sili mintea să-şi închipuie lucrurile aşa cum îi plac ei ; iarăşi va sili mintea să se supuna inimii, pricinuind neorânduială şi răvăşire în înţelegere şi, în loc s-o lumineze, doar o va scufunda într-o orbire şi mai adâncă. »

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Calea spre mântuire(Cap. VI)