Obiceiuri şi înclinaţii care închid omul în păcat(IV)

3. Gândurile care ţin omul în orbire

[...]

Mulţumirea de sine cu « Sunt creştin »

 Tu zici : Sunt creştin şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta  e prima amăgire – să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţa creştinismului, însă fără nicio grijă pentru a înrădăcina în tine adevăratul creştinism ; sau să-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decât prin vârtutea şi prin vrednicia cea dinăuntru. Arată-ţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti  într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica pe fiii lui Avraam şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricând, atâta vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt împlinite degrabă. Mai ales, caută să înţelegi ce înseamnă să fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât mai ţine această proptea a orbirii tale.

« La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi »

« La urma urmei, nu suntem noi cei mai răi » ; mai ştim cutare sau cutare lucru şi dacă ne gândim la cele pe care le urmărim, vom fi în stare să judecăm corect. Ne vedem de treburile noastre nu fără de chibzuială sau pricepere, aşa cum fac alţii ». Aşa se înşeală unii prin propria apreciere psihologică. Alţii dimpotrivă, sunt înşelaţi de frumuseţea trupească – putere, frumuseţe şi formă. Atât unii, cât şi ceilalţi sunt cu atât mai orbiţi cu cât se înalţă mai presus de cei din jur. Trebuie să te asiguri că :

1) Înzestrările firii oricum n-au nicio valoare morală, căci nu sunt o facere a mâinilor noastre, ci ne sunt dăruite de Dumnezeu ; toate cele ale firii au încă şi mai puţină valoare în creştinism, pentru că firea a fost pervertită prin păcatul strămoşesc. Sfinţeşte toate bunele tale înzestrări prin credinţa în Hristos Mântuitorul şi printr-o viaţă pe măsura acestei credinţe şi abia după aceea socoteşte-te bun.

2) Iarăşi – ai făcut tot ceea ce poţi şi trebuie să faci după măsura darurilor tale ? Ţi se va cere mai mult cu cât ţi s-a dat mai mult. Grija să-ţi fie nu la talente, ci la punerea lor în lucrare. Ai ceva să arăţi pentru ele ? E câştigul pe măsura cheltuielii ?

3) Cât despre cine ştie ce daruri trupeşti  sau întâmplătoare, nu e nimic de zis.  Undeva Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre un om care laudă pe un altul pentru înfăţişarea deosebită, maiestatea sa, avuţiile, palatul, caii de rasă şi celelalte ; dar apoi îl întreabă pe acela : « Dar de ce nu-mi spui nimic despre omul însuşi ? Tot ce mi-ai înfăţişat nu e el. »

4) N-avem însă nici o pricină să ne uităm la alţii – mai bine să ne îngrijim de noi înşine. Fiecare va răspunde pentru sine însuşi. Priveşte-te pe tine şi separându-te de ceilalţi, judecă-te numai pe tine făra a te raporta la ei. Dar dacă chiar vrei să te pui alături de alţii, atunci compară-te cu sfinţii cei bine-plăcuţi lui Dumnezeu. Ei sunt legea creştină cea vie şi pildă pentru cei care vor să se mântuiască. Dacă te vei judeca prin asemuire cu ei, nu vei mai greşi.

« Nu suntem chiar aşa de răi »

Nu suntem chiar aşa de răi : din câte se vede nu facem niciun lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor şi pe lângă asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate. Cel mai gros şi mai întunecat văl al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur ! Să-ţi fie cât mai limpede că cele din afară nu au nicio însemnătate fără cele din lăuntru. Buna purtare din afară e frunza,  în vreme ce  bunătatea din lăuntru e roada. Frunzele smochinului făgăduiau roadă, dar Mântuitorul, neaflând nici unul, l-a blestemat. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu orice om cu bună rânduială exterioară, dar care stă înaintea feţei lui Dumnezeu fără o inimă cu adevărat bună şi temătoare de El. Dă-mi, fiule, inima ta(Pilde 23, 26), i-a spus Domnul celui înţelept[lui Solomon]. Din inimă ies tot binele şi tot răul. După  cum ţi-e inima, aşa eşti şi tu înaintea Domnului. Dacă inima ţi-e mândră, atunci oricât de smerit te-ai arăta în afară, Domnul tot mândru te va socoti. Aşa e şi cu orice altceva. Şi judecata altora e înşelătoare. Ceilalţi nu ne  cunosc, dar se poartă bine cu noi, fie pentru că ne socotesc buni, fie pentru că  respectă regulile de politeţe. Oare nu se mai întâmplă că cei dimprejurul nostru  ne văd răutatea, dar nu ne-o vădesc din cine ştie ce socoteli ale lor ? Şi nu se mai întâmplă că unii, văzând răul din alţii, îi laudă pentru aceasta, dând astfel oarecare sare şi piper necuviinţei lor ? Iar nebunii care-i ascultă continuă fără să se oprească, scufundându-se din ce în ce mai adânc în nebunie şi răutate ; căci, atunci când cineva vede pe cei din jur zâmbind cu plăcere la faptele sale, înaintează în căile cele rele cu o anumită mulţumire de sine. Oare nu tot astfel am face şi noi dacă am sta să ascultăm cu atâta grijă cum ne socotesc şi ne judecă alţii?

« Aşadar, răutatea e în mine – dar ce, eu sunt singurul ? »

« Ei bine, deci e răutate în mine – dar ce, eu sunt singurul ? Cutare e la fel şi tot aşa e şi celălalt şi chiar şi ăsta. Şi mai sunt o mulţime de oameni răi, chiar mai răi decât mine... » Aşa ne orbim singuri cu obişnuinţa păcatului din jurul nostru. Lămureşte-te pe tine însuţi că numărul mare al păcatelor nu schimbă cu nimic legea dreptăţii şi nici nu uşurează pe nimeni de răspunderea pe care o are. Dumnezeu nu se uită la număr. Dacă toţi au păcătuit, El îi va pedepsi pe toţi. Priveşte câţi oameni s-au născut înainte de potop şi toţi au pierit, în afară de opt suflete. În Sodoma şi Gomora cinci oraşe au fost arse prin foc şi nimeni nu s-a izbăvit afară de Lot şi de fiicele sale. Chinurile din iad nu vor fi deloc mai uşoare doar pentru că acolo se chinuiesc atâţia – dimpotrivă, oare aceasta nu va spori chiar chinul fiecăruia ?

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Calea spre mântuire(Cap. VI)