Pelerinaj !

Profesorul George Gană a trecut la cele veşnice Dumnezeu să-l odihnească în pace!

GEORGE GANĂ (1935-2010)

Istoricul și criticul literar a fost doctor în filologie cu teza Opera literară a lui Lucian Blaga. După absolvirea Facultății de Filologie (1960), parcurge toate treptele carierei universitare de la asistent la profesor. A fost lector invitat la Universitatea Humboldt din Berlin (1963-1965) şi la Universitatea din Graz (1975-1978). Din 2005 a fost profesor consultant la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti

Din volumele publicate amintim:  Opera literară a lui Lucian Blaga, Editura Minerva, 1976; Tudor Vianu şi lumea culturii, Editura Minerva, 1998;  Melancolia lui Eminescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002. A editat Lucian Blaga Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de George Gană, vol. I-V, Bucureşti, Editura Minerva, 1982-1993.

Membrii Catedrei de istoria literaturii române a Facultăţii de Litere anunță cu durere stingerea din viață în ziua de 8 martie 2010 a profesoruluiGeorge Gană, un mare dascăl şi un extraordinar coleg. A fost devotat profesiei sale, studenţilor şi Facultăţii pe care a slujit-o decenii la rînd. A scris studii fundamentale de istorie literară şi s-a aplecat cu consecvenţă şi pasiune asupra operei lui Lucian Blaga, pe care a editat-o şi a comentat-o cu inegalabilă competenţă. A fost, ani la rînd, şeful Catedrei de istoria literaturii române, pe care a condus-o cu echilibru. Îi vom păstra o amintire frumoasă şi vom simţi mereu lipsa bonomiei sale.

Corpul neînsuflețit se află depus la Capela cimitirului Sf. Ilie din București (Prelungirea Ghencea, capătul liniilor de autobuz 368, 105).

Înmormîntarea va avea loc miercuri, 10 martie a.c., ora 11.00, la Cimitirul Sf. Ilie din București.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

O ştire aducătoare de tristeţe: profesorul universitar George Gană a trecut la Domnul. În vremea studenţiei la Facultatea de Litere, prin anii `80, nu am avut şansa de a urma cursuri ale domnului Gană, deşi îi citisem studiile despre opera lui Blaga, unul dintre autorii mei preferaţi atât ca poet, cât şi ca eseist şi filozof.  

Dar am putut să cunosc ceva din personalitatea acestui distins universitar şi om de cultură alegându-l drept coordonator ştiinţific de lucrare la Gradul I. Deja România se transformase dramatic, era prin 2000 sau 2001 când l-am abordat cu îndrăzneală sinucigaşă, cerându-i să-mi accepte o lucrare despre imaginile şi simbolurile dominante în poezia lui Blaga. Nu înţeleg cum nu m-au intimidat prestigiul şi autoritatea sa în materie de ...Blaga. În paranteză fie scris: proiectul meu era utopic, voiam să trec în revistă întreaga poezie românească interbelică şi realizez un studiu paralel; dar cu siguranţa expertului, domnul George Gană m-a readus în limite fireşti. Am plecat acasă cu gând să revin periodic şi să-l consult, dar viaţa mea de atunci, aflată şi ea în curs de schimbare – de întoarcere la credinţă, m-a oprit să-mi respect promisiunea. M-am trezit că i-am înmânat Profesorului direct varianta finală de lucrare. Îmi era oarecum indiferentă soarta ei, având atunci alte priorităţi, de cu totul altă natură. Mi se părea inutil să mă risipesc în orice altceva decât viaţa duhovnicească incipientă  pe care o trăiam cum puteam. Mă aşteptam la reproşuri justificate şi la respingeri, dar nu a fost aşa. Domnul Profesor mi-a primit lucrarea şi a venit la susţinerea gradului cu referatul de rigoare. Mă temeam în mod firesc: nu-mi dădeam seama dacă mi-o va desfiinţa sau o va aprecia.  Îi ştiam hibele, fusese scrisă în stil febril şi într-un interval prea scurt de timp. Avea o parte de interpretare de text foarte inegală, postumele fuseseră doar trecute în revistă. În sfârşit, ar fi trebuit rescrisă, după o matură gândire, de la capăt. Dar  nu mă mai interesa.

Spre surprinderea mea, domnul Gană a luat-o foarte în serios şi  a apreciat latura ei teoretică, felul scriiturii şi consideraţiile generale. Dar nu i-au plăcut interpretările, pe bună dreptate. Totul era „descifrat” în cheie religioasă, mă reflecta pe mine, cu preocupările de atunci, nu pe Blaga, despre care abia atunci am aflat că întrase în controversă cu Părintele Stăniloae pe tema neortodoxiei concepţiei filozofice a acestuia. Pe moment m-am speriat, însă opiniile sale nu au dus la  un calificativ diminuat. Mi-a respectat aberantele interpretări ortodoxe şi efortul . Îi păstrez o amintire neştearsă. A fost  cu adevărat un erudit, un om fin, de caracter, un om corect. Acum că a trecut la cele veşnice pot mărturisi că nu a acceptat niciun fel de „atenţie” din partea mea, nici înainte, nici după inspecţia de grad şi abia a primit să meargă la masă împreună cu noi. În final, văzând că nu-mi pot stinge emoţiile, mi-a spus amical să stau liniştită că nota mea este meritată, nu mi-a acordat-o doar din politeţe sau din obişnuinţă. Pentru această încurajare de la maestru la învăţăcel îi port o vie recunoştinţă. Dumnezeu să-l odihnească! Regret că nu pot spune mai multe despre el. Atât am cunoscut, atât am mărturisit. 

Un interviu:

George Gană: Vianu a rămas pentru mine un model intelectual şi moral

Daniel Cristea-Enache, un interviu cu George Gană

05.12.2003

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule George Gană, aţi publicat anul trecut o carte, Melancolia lui Eminescu, care constituie un reper important într-o exegeză atât de întinsă cum este cea eminesciană. E o carte atât de plină, densă, încât cronicarii care au abordat-o fie şi-au "comprimat" comentariul, spunând deschis că fac o simplă recenzie, fie şi l-au dezvoltat pe spaţii întinse, pentru a fixa cât mai multe dintre elementele de rezistenţă ale volumului. În cât timp aţi scris această carte şi când v-a venit ideea Melancoliei lui Eminescu? Cât de greu sau de uşor îi este unui profesor universitar ce ţine un curs despre marii noştri clasici să scrie un studiu consistent şi original despre cel mai important poet român?
George Gană: N-aş putea să spun în cât timp am scris această carte despre Eminescu. În orice caz, într-un interval destul de lung, în care am publicat şi o antologie din proza poetului (în 1996) şi una de poezie (în 1999, în B.p.t.), însoţite de studii şi de informaţii istoric-literare. Cât despre momentul în care m-am hotărât să scriu cartea, nu l-aş putea preciza ca dată, ci doar ca stare de spirit. Şi am s-o fac recurgând la formularea pe care o dă Northrop Frye în Marele cod. Biblia şi literatura principiului metodologic pe care l-am urmat întotdeauna: "demersul critic începe cu lectura integrală a unei opere, de atâtea ori de câte ori e necesar pentru a fi stăpânită în integralitatea ei. Abia din acel moment poate formula criticul o unitate conceptuală corespunzătoare unităţii imaginative a textului său". În universul operei eminesciene se poate intra, dată fiind unitatea ei substanţială, pe mai multe porţi. Eu am ales-o pe aceea din care mi s-a deschis perspectiva cea mai cuprinzătoare, în extensie şi în profunzime, şi am ales-o pornind nu de la sugestiile exegezei eminesciene, ci de la lectura repetată şi pendulând mereu între parte (poem, imagine, idee, motiv) şi întreg.

Predau într-adevăr între altele un curs despre marii clasici şi, mai nou, un curs special Eminescu şi un altul, la masterat, despre raporturile poetului cu contemporanii săi, de la Heliade Rădulescu şi Alecsandri până la Iorga şi Ibrăileanu, care şi cum l-au "văzut", pe care dintre ei şi cum i-a văzut poetul. Între ceea ce spun de la catedră şi ceea ce scriu este o deosebire mai mult de stil decât de principiu sau de scop. Transmiterea valorilor literare ale trecutului, lărgirea sensibilităţii artistice şi cultivarea capacităţii de a percepe valoarea în opere scrise în altă epocă pot fi, e adevărat, urmărite mai sistematic prin cursuri, dar ele reprezintă, pentru mine, şi finalităţi ale studiilor critice.

Dacă unui profesor îi e mai greu sau mai uşor să scrie astfel de studii? Perspectiva istorică asupra valorilor este, datorită profesiei, mai dezvoltată la el (cu condiţia să nu se cantoneze în predarea unei singure epoci), ceea ce-l poate ajuta să le definească şi să le situeze mai corect decât dacă ignoră procesele şi contextele. Pe de altă parte, el are posibilitatea să-şi verifice interpretările în faţa unui auditoriu care nu e deloc inocent, ci mai degrabă exigent. Aceste împrejurări profesionale l-ar avantaja deci pe profesor ca autor. Însă tot ele pot estompa semnificaţia transistorică pe care o au valorile literare sau culturale majore ale trecutului şi pot, de asemenea, să dea o notă de didacticism stilului.

D.C.E.: Din fişa bio-bibliografică dată în Dicţionarul scriitorilor români, reiese că aţi fost în tinereţe (între anii 1963-1965) lector la Universitatea "Humboldt" din Berlin. Nu ştiu dacă acest episod a determinat sau numai a întărit felul Dvs. de a preda şi a scrie: riguros, meticulos, nemţesc, cu accentul pus pe fondul problemelor analizate, şi mai puţin pe calofilia exprimării. Puteţi să reconstituiţi acea secvenţă berlineză, derulată tocmai în anii liberalizării politice? Ce aţi învăţat în urma ei? Are dreptate Blaga să considere influenţa culturii germane ca fiind una de tip catalitic?

G.G.: Am fost într-adevăr lector de română la Institutul de Romanistică al Universităţii Humboldt din Berlin, timp de cinci semestre, în intervalul amintit de Dumneavoastră. Era nu mult după construirea Zidului (deci n-am putut vedea şi Berlinul de Vest; la un moment dat le-am propus studenţilor să vizităm cartierul Schöneberg, unde a locuit Caragiale: au râs şi mi-au spus că e "dincolo", ceea ce eu nu ştiam) şi climatul ideologic era chiar mai apăsător decât la noi. Nici vorbă de liberalizare politică. (Îmi amintesc surpriza neplăcută pe care au avut-o la publicarea Declaraţiei din aprilie 1964.) De trăit se trăia însă mult mai bine. Acest climat se resimţea şi în Universitate, cel puţin în temele cursurilor de literatură, preponderent ideologice. Librăriile nu ofereau mai nimic atractiv, în afară de ediţiile din clasici şi de multe şi ieftine albume şi cărţi de artă. Bibliotecile erau însă, prin fondurile lor vechi, foarte bogate.

Pentru mine a fost totuşi un timp extraordinar. Am cunoscut Germania în câteva din marile ei centre de cultură ? Berlin, Dresda, Weimar şi în unele din peisajele ei caracteristice, de la Elveţia Saxonă până la Marea Baltică. I-am cunoscut pe germani şi în viaţa lor de familie, căci am avut câţiva prieteni cu care ne vizitam destul de des şi cu care am discutat mult şi de toate. Nu ştiu cât de mult, dar sunt sigur că "stagiul berlinez" a influenţat formaţia mea profesională - nu uitaţi că eram şi foarte tânăr -  şi mi-a lărgit orizontul.
Acestui contact cu lumea germană trebuie să-i adaug pe cel, ceva mai lung (1975-1978), prilejuit de detaşarea mea, tot ca lector, la Universitatea din Graz, Austria. Alte lecturi, alte muzee, alte locuri, alte impresii, alţi prieteni. În primul rând, profesorul de limbi şi literaturi romanice Georg Rudolf Lind, specialist între altele în portugheză, traducătorul lui Pessoa în germană. A susţinut lectoratul de română de la Graz şi m-a ajutat mult, a învăţat româneşte, am organizat împreună o excursie cu 40 de studenţi şi profesori un tur al României, de două săptămâni şi a venit apoi de mai multe ori în ţară. Pe lângă acestea, el a fost cel care mi-a arătat Austria, atât cât am putut-o vedea. Am rămas, ca şi de la Berlin, cu amintirea unui timp luminos din viaţa mea.

Cât despre felul "catalitic" al influenţei germane, spre deosebire de cel "modelator" propriu influenţei franceze, despre care vorbeşte Blaga, eu cred că, practic, orice influenţă poate fi "catalitică" sau "modelatoare" după cum e receptată. Influenţa franceză nu i-a împiedicat pe Alecsandri sau pe Macedonski să devină poeţi români reprezentativi. Ceea ce decide este personalitatea creatoare de care depinde unghiul de refracţie şi "diferenţierea" de care vorbea Lovinescu. Numai scriitorii cu mai puţin talent pot deveni ecouri ale unei literaturi străine. Distincţia lui Blaga are o justificare de principiu în deosebirea dintre concepţia raţionalistă, universalistă a culturii şi cea istoristă, particularistă, de sorginte franceză şi, respectiv, germană, concepţii active mai ales în conştiinţa culturală a secolului al XIX-lea.

D.C.E.: Subiectele Dvs., tratate în cărţi sau desfăşurate în ediţii critice realizate impecabil: Lucian Blaga, Tudor Vianu, Mihai Eminescu. Trei exemple de creatori cu majusculă, înclinaţi totodată spre speculaţia filozofică, mai mult sau mai puţin sistematizată. Dincolo de această linie de unire, ce elemente comune s-ar mai putea identifica? Este o întâmplare că v-aţi aplecat asupra lor sau e o serie de conjuncţii spirituale semnificative între istoricul/ criticul literar şi această triadă "germanică" de mare forţă?
G.G.: "Alegerea" celor pe care i-aţi numit s-a datorat şi unor împrejurări anumite, de fiecare dată altele. Când am plecat la Berlin aveam intenţia să fac acolo un doctorat cu o teză despre metaforă în poezia lui Arghezi. Am constatat repede că nu era nici un profesor cu care să fac doctorantura. Erau lingvişti, singurul profesor de limbi şi literaturi romanice specialist şi în literatura română era Werner Bahner, care preda la Leipzig şi conducea Institutul de Romanistică al Academiei din Berlin. Era însă specialist în secolul al XVIII-lea şi nu s-a putut angaja într-un doctorat despre Arghezi. Cu el şi-a făcut doctoratul despre iluminismul transilvănean Romul Munteanu.
Lecturile din acea vreme mi-au sporit interesul ce-l aveam pentru opera lui Blaga, despre care am scris mai târziu o carte care a fost mai întâi teză de doctorat şi din care am publicat o ediţie critică (şase volume până acum) şi alte ediţii mai mici, între care şi una completă a poeziilor, în anul centenarului naşterii sale. Vianu mi-a fost profesor de literatură universală şi am încă de atunci o mare stimă afectuoasă pentru el, atât de mare încât teama de a-l dezamăgi m-a împiedicat să răspund intenţiei lui de a mă lua la catedră.
Mai târziu, când am fost invitat să intru în echipa de foşti elevi care edita opera lui şi din care Matei Călinescu şi Sorin Alexandrescu rămăseseră în străinătate, am acceptat fără ezitare. Eram în Austria şi am lucrat în vacanţe, spre a publica în 1978, împreună cu Gelu Ionescu, volumul 7 ? studiile de estetică ? cu un studiu al meu. Am continuat, tot împreună, cu volumele 8 şi 9 ? studii de filozofia culturii, însoţite tot de un studiu al meu asupra lor ?, apoi 10 şi 11 ? studiile de literatură universală şi comparată, cu un studiu al lui Gelu Ionescu, care n-a putut fi tipărit însă pentru că autorul tocmai rămăsese în străinătate (în noiembrie 1982). Am făcut tot eu studiul asupra acestei secţiuni a ediţiei şi volumul 11 a apărut în 1983. Am continuat ediţia singur, cu volumele 12 şi 13, cu care ea s-a încheiat, în 1987 (începuse în 1971), în ceea ce priveşte opera propriu-zisă a lui Vianu. Rămăseseră de publicat scrisorile trimise de el, din care Vlad Alexandrescu, nepotul lui Vianu, a alcătuit volumul 14 al ediţiei (publicat în 1990; scrisorile primite le-a publicat în alte două volume, în afara ediţiei).

Am avut, ca student, şi alţi profesori care mi-au provocat respectul şi afecţiunea. Vianu a rămas însă pentru mine un model intelectual şi moral pe care îndelunga frecventare a scrisului său mi l-a făcut foarte apropiat.
Cât despre Eminescu, am început să-l citesc, ca atâţia alţii, în adolescenţă şi am revenit la el mereu. Lecturile profesionale, legate de cursurile pe care le-am predat, au intervenit târziu încoace. Şi dacă am scris o carte despre poezia lui e pentru că am crezut că pot să propun o imagine critică susţinută permanent de realitatea textuală a operei, ceea ce poate avea o anumită utilitate mai ales într-o vreme în care aceasta este deseori fie eludată în favoarea unor construcţii arbitrare care o folosesc doar ca pretext, fie acoperită de pioase fraze goale, fie, în fine, refuzată fără analiză critică.
Dacă e să caut o explicaţie pentru oprirea mai îndelungată asupra acestor scriitori, dincolo de împrejurările arătate, ea se află probabil în atracţia mai puternică pe care au avut-o pentru mine poezia şi filozofia. Studierea operei lui Blaga (care m-a acaparat cel mai mult), Vianu, Eminescu a însemnat nu numai lecturi repetate, ci şi intrarea în universul lor cultural. Ani de zile am citit cărţi pe care le-au citit ei, deşi în ce am scris apoi am folosit puţin, pentru că mai puternică a fost întotdeauna dorinţa de a revela opera, pe care erudiţia o poate acoperi.

D.C.E.: Tiparul de analiză şi interpretare în care vă înscrieţi mi se pare arondat deopotrivă istoriei, criticii literare aplicate şi unui comparatism neostentativ, dar bine fixat în premisele şi traseul comentariului. Această "simultaneitate" de perspectivă a fost uşor sau greu de obţinut? Aţi încercat în mod conştient şi programatic s-o atingeţi, sau e un proces firesc, determinat de imposibilitatea practică de a fi numai critic, sau istoric, sau comparatist? Altfel spus: e posibilă (şi dezirabilă) o "puritate" a domeniilor meta-literarului? Poate fi reeditată, de pildă, hegemonia structuralismului?
G.G.: Ceea ce încerc eu să fac e critică literară aplicată unor opere din trecut, cu intenţia de a susţine menţinerea lor în conştiinţa culturală. Istorie literară, ca reconstituire a împrejurărilor în care au fost scrise textele, ca identificare a unor influenţe sau ca istorie a receptării lor, am făcut mai ales în aparatul critic al ediţiilor, iar în studiile pe care le-am scris doar atât cât să schiţez o situare a unor opere de a căror vitalitate sunt convins şi care nu trebuie să apară ca dezvelite arheologic din contexte istorice reconstituite minuţios şi nici ca precipitate ale unor substanţe împrumutate. O puritate a domeniilor metaliterarului, cum o numiţi, este posibilă, dovadă atâtea lucrări de documentaristică istorică sau de sursologie, care trebuie să aibă însă o funcţie auxiliară, de susţinere a analizei şi evaluării critice, ca şi recursul la teoria literară, la comparatism sau la filozofie.

Structuralismul a însemnat mult pentru reorientarea atenţiei spre text, deviată de diverse perspective ideologice, şi a oferit criticii un instrumentar de analiză mai riguros. În momentul în care s-a înţeles că fixarea asupra textului poate însemna, prin abuz, izolarea lui (de personalitatea autorului, de contextul cultural şi social) şi că limbajul critic se transformă, tot prin abuz, într-un jargon tehnic, structuralismul a ieşit din prim-planul interesului critic. Nu cred în revenirea hegemoniei lui.

D.C.E.: E important ce facem, dar e important, cred, şi contextul în care realizăm ceva. Dvs. sunteţi din categoria acelor specialişti veritabili copleşiţi azi, ca număr şi ca apariţii publice, de VIP-urile noastre de carton, "vedete" (sub)culturale care inundă, literalmente, coloanele ziarelor şi ecranul televizorului. Credeţi că e firească, "naturală" această selecţie îndoielnică? Dacă nu, cum vedeţi şansele noastre de a evolua în sensul unei meritocraţii autentice? Care sunt posibilităţile de a contrabalansa apariţiile şi discursurile publicistice de o anumită factură?

G.G.: Simplificând întrebarea Dumneavoastră şi scoţându-mă din cauză, aş spune că apariţia multor nume noi de comentatori sau recenzenţi de literatură e un fapt explicabil prin dezvoltarea explozivă pe care a cunoscut-o presa după 1989 şi printr-o dorinţă de manifestare publică ale cărei proporţii indică o adevărată schimbare de mentalitate. Foarte mulţi tineri vor să fie văzuţi şi apreciaţi ? şi atunci se adună în mici formaţii muzicale, participă la concursuri ale televiziunii, scriu la ziare şi reviste sau scriu cărţi. Nu cred că o fac pentru bani în primul rând, pentru că ce se câştigă prin articole sau prin cărţi e foarte puţin, când e.

Fenomenul în sine e un aspect al libertăţii câştigate, al dispariţiei inhibiţiilor şi ar merita să fie studiat sociologic. Iar sfera literaturii nu e decât una dintre zonele în care el se manifestă, în parte poate şi datorită prestigiului social pe care scrisul literar şi critic continuă să-l aibă. Că unii dintre aceşti aspiranţi nu dovedesc chemare nu mi se pare chiar un motiv de alarmă. Grav ar fi dacă ar dispărea spiritul critic. Or, el se manifestă, prin critici mai vechi şi mai noi, iar critica aceasta de autoritate profesională îi va marginaliza progresiv, prin respingere sau prin ignorare, pe aceşti autori de articole şi de cărţi veleitari. Important este ca instituţia criticii să funcţioneze, prin reviste şi prin foiletoanele cât mai multor ziare şi apele se vor limpezi. E o chestiune de timp. Selecţia valorilor se realizează în orice epocă, mai devreme sau mai târziu.
D.C.E.: Ultimele întrebări din acest interviu pentru care vă mulţumesc. Fiind din 1960, aşadar de peste patru decenii, cadru universitar la Facultatea de Filologie (Litere) din Bucureşti, v-au trecut "prin mâini" şi prin faţa ochilor generaţii şi generaţii de studenţi. Unii dintre ei au ajuns în vârful canonului literar, alţii au devenit, la rândul lor, profesori eminenţi, alţii au intrat în anonimat ori s-au ratat ? cum se întâmplă, în cadrele fiecărei promoţii. Care au fost cele mai spectaculoase întâlniri ale Dvs.? Puteţi să daţi două-trei exemple de recunoaştere, în ochii unui tânăr student, a unui viitor strălucit?

G.G.: Sunt, într-adevăr, de mulţi ani în învăţământul universitar (preparator, asistent, lector, conferenţiar, profesor) la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, al cărei student am fost mai întâi. Am lucrat în acest timp cu mii de studenţi, cărora le-am predat cursuri sau cu care am făcut seminar. Seriile s-au succedat, dar am avut mereu în faţă chipuri şi minţi tinere, care mi-au întreţinut starea de spirit care ne era la început comună (între mine şi primii mei studenţi diferenţa de vârstă era minimă) şi care e a oamenilor care "învaţă carte". Asta am făcut mereu, încât aş putea spune şi eu ca Vianu: "Sunt un student bătrân. Toată viaţa mea am învăţat, am trăit între cărţi, am luat note, am strâns observaţii, am încercat să-mi limpezesc ideile şi să le leg între ele în întreguri cât mai bine ordonate".

Am făcut-o pentru că mi-a plăcut, pentru ca să le fiu de folos studenţilor şi pentru ca să împlinesc ceea ce am crezut mereu că e rostul meu, pentru care am ales filologia şi am refuzat la absolvirea facultăţii să intru în presă. Am crezut că ceea ce pot face mai bine e să transmit cultura literară şi să ajut la dezvoltarea ei direct, prin ceea ce voi reuşi să scriu eu însumi, şi indirect, prin ceea ce vor face alţii care mi-au fost şi mie studenţi. Ideea că în general cultura nu începe şi nu se termină cu noi şi că ea se realizează prin efort creator solidar nu m-a părăsit niciodată.

Dintre atâţia studenţi cu care am lucrat mulţi s-au ilustrat ca scriitori, critici şi istorici literari, profesori universitari sau de liceu, redactori de editură, făcând în fond, unii cu rezultate excepţionale, ceea ce am făcut şi noi: creaţie şi transmitere de cultură. Cu cei pe care i-am revăzut am păstrat raporturile cordiale pe care le-am avut şi când erau studenţi. N-aş putea vorbi despre întâlniri "spectaculoase" de atunci, dar în mod sigur despre impresia puternică de pasiune intelectuală şi de personalitate pe care mi-au lăsat-o mulţi. Aş fi prezumţios să spun că le-am ghicit de pe atunci viitorul. Fiecare şi-a urmat drumul ajutat de propriile puteri intelectuale şi morale, sporite prin ceea ce au învăţat în facultate; iar dacă eu am contribuit cu ceva la acest spor, numai ei ar putea-o eventual spune.

Notă: Interviul cu George Gană a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 692/ 18 nov. 2003.

Concert de colinde

Grupul psaltic al maicilor de la Mănăstirea Diaconeşti

 

Concertul “Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Ţara Colindelor” va avea loc la Sala Rapsodia, joi 17 decembrie de la ora 19:00 și va aduce în faţa publicului corul Psaltic Horevma al Mănăstiriea Turnu – Prahova, și corul Psaltic de maici de la Mănăstirea Diaconeşti – Bacău.

Alături de colinde tradiţionale, un moment important îl va constitui prezentarea albumului „Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc” prin cele două dimensiuni esențiale pentru cultura noastră: unicitatea esteticii iconografice bizantine și paginile de istorie recentă a României de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Evenimentul va fi transmis live pe www.rostonline.org și va fi prezentat de Dan Puric și Răzvan Codrescu.
Sperăm că veţi putea fi alături de noi în prag de Sărbători, la acest eveniment deosebit.

Bilete și rezervări la Casa de bilete Sala Rapsodia, str. Lipscani 53.
Telefon 021 315 89 80, 0734 540 593

Adresa de contact: pr@passe-partoutdp.ro
Website: http://www.passe-partoutdp.ro/

Preluat de la : http://c-tarziu.blogspot.com/2009/12/un-concert-de-colinde-si-o-icoana.html

Foto:  

http://sfantaecaterinaprintesamucenita.blogspot.com/2009/09/icoana-noilor-martiri-ai-pamantului.html

Amintire :

http://www.youtube.com/watch?v=8XY1V1V0H6Y&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=JX7tYuXdScE&feature=related

Tot concertul maicilor:

http://video.google.fr/videoplay?docid=7568739420569785650&hl=fr#

Concert de colinde

Concertul “Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Ţara Colindelor” va avea loc la Sala Rapsodia, joi 17 decembrie de la ora 19:00 și va aduce în faţa publicului corul Psaltic Horevma al Mănăstiriea Turnu – Prahova, și corul Psaltic de maici de la Mănăstirea Diaconeşti – Bacău.

Alături de colinde tradiţionale, un moment important îl va constitui prezentarea albumului „Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc” prin cele două dimensiuni esențiale pentru cultura noastră: unicitatea esteticii iconografice bizantine și paginile de istorie recentă a României de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Evenimentul va fi transmis live pe www.rostonline.org și va fi prezentat de Dan Puric și Răzvan Codrescu.
Sperăm că veţi putea fi alături de noi în prag de Sărbători, la acest eveniment deosebit.

Bilete și rezervări la Casa de bilete Sala Rapsodia, str. Lipscani 53.
Telefon 021 315 89 80, 0734 540 593

Adresa de contact: pr@passe-partoutdp.ro
Website: http://www.passe-partoutdp.ro/

Preluat de la : http://c-tarziu.blogspot.com/2009/12/un-concert-de-colinde-si-o-icoana.html

A murit Patriarhul Pavle al Serbiei

Întâistătătorul Bisericii  Ortodoxe Sârbe, Patriarhul Pavel, a trecut la Domnul azi, 15 noiembrie 2009, în Belgrad, a anunţat Biserica. Patriarhul în vârstă de 95 de ani, care a devenit conducătorul Bisericii în 1990, a fost internat la Spitalul Militar al oraşului  în urmă cu doi ani. El a murit duminică dimineaţă. Deşi suferea de inimă şi de plămâni, Biserica nu a comunicat  cauza morţii sale. 

Cea mai mare parte a populaţiei Serbiei, de şapte milioane de persoane,  este creştin-ortodoxă. Partiarhul Pavel a fost un teolog şi un lingvist respectat, cunoscut pentru smerenia şi modestia sa.  După căderea comunismului şi creşterea naţionalismului sârb, Biserica şi-a recâştigat un rol conducător  în timpul patriarhatului său.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe, Pavle, a murit la vârsta de 95 de ani

De DUSAN STOJANOVIC

Associated Press

Belgrad, Serbia – Patriarhul Pavle, care a condus Biserica Ortodoxă a Serbiei  pe timpul renaşterii ei post-comuniste, în agitatul deceniu nouă, marcat de conflicte etnice în Balcani, a murit duminică dimineaţă. Avea 95 de ani.

Pavel, care a preluat conducerea Bisericii în 1990, a fost spitalizat timp de doi ani  cu probleme de inimă şi plămâni. A murit în somn, făcând stop cardiac, au declarat reprezentanţii Bisericii şi ai Spitalului Militar din Belgrad.

Clopotele au răsunat din toate bisericile Serbiei după ce vestea morţii Patriarhului Pavel a fost transmisă de televiziunea de stat împreună cu documentare despre viaţa sa. Guvernul Serbiei a declarat trei zile de doliu naţional începând de luni.

Un respectat teolog şi lingvist, cunoscut, de asemenea, pentru modestia şi smerenia sa, Patriarhul Pavel a preluat Biserica majoritară a Serbiei imediat după încheierea colapsului  comunismului, care a pus capăt  unei perioade îndelungate de represiune a religiei de către stat.

El a condus biserica în vremea  tulburărilor din Balcani şi a colapsului regimului fostului preşedinte Slobodan Milosevic, în 2000.

Preşedintele Boris Tadic a spus că moartea Patriarhului Pavel este “o pierdere uriaşă” pentru naţiune. Tadic a mai spus că Pavel a fost “unul dintre oameni care prin simpla lor existenţă unifică întreaga naţiune”.

“Plecarea sa este şi o pierdere personală pentru mine”, a declarat Tadic, explicând că deseori s-a consultat cu Patriarhul în luarea deciziilor cruciale pentru naţiune.

Tadic a adăugat că Patriarhul Pavel era respectat în întreaga lume, de către Bisericile Ortodoxe, dar şi  de către papă.

Ştirea morţii patriarhului a fost anunţată mai întâi de către influentul Episcop Ambrozie, care a slujit drept conducător activ al bisericii în cea mai mare parte a spitalizării Patriarhului Pavel. TV de stat l-a arătat pe P.S. Ambrozie izbucnind în lacrimi  în timp ce vorbea unui grup de credincioşi despre moartea Patriarhului Pavel. Suspinând, P. S. Amfilohie a rostit o rugăciune pentru Patriarhul adormit.

Biserica a declarat că Sfântul Sinod se va întruni luni şi probabil ca va anunţa când va fi ales succesorul lui. Potrivit procedurii bisericeşti, cel puţin 40 de zile trebuie să treacă de la moartea Patriarhului Pavel până la alegerea unui nou patriarh.

[...]Favoritul  este P.S. Amfilohie, cunoscut pentru orientarea sa anti-vestică(occidentală) şi naţionalistă.

Pavel a vorbit deseori împotriva  violenţei în războaiele etnice pe care sârbii ortodocşi le-au purtat în anii `90 împotriva  croaţilor catolici şi a bosniecilor musulmani, în timpul celui mai sângeros conflict din Europa de după Cel de-al Doilea Război Mondial.

“Dumnezeu  ne ajută să înţelegem că suntem fiinţe umane şi că trebuie să traim ca oameni, aşa încât pacea  să se întoarca la noi în ţară şi să se pună capăt uciderii », a adresat el un apel – în mare măsură zadarnic – în 1991, pe când luptele dintre sârbi şi croaţi pentru anumite teritorii din Croaţia se intensificaseră.

« Prin război nu se face decât voia diavolului », ar fi spus Patriarhul Pavel în 1992, dar a fost împiedicat să dea nume sau să se pronunţe contra lui Milosevic.

Biserica Sârbă a rupt tradiţia neutralităţii formale în 2000, cerând  deschis oamenilor politici din fruntea statului să părăsească puterea după înfrângerea umilitoare a regimului în 1999, urmând bombardării de către NATO  a ţarii,  act care a pus capăt presiunii lui Milosevic împotriva etnicilor albanezi separatişti din Kosovo.

Cererea Bisericii ca Milosevic să demisioneze – pe care el a ignorat-o – a ajutat revoltei populare care l-a înlăturat de la putere pe preşedintele autocrat în octombrie 2000. Milosevic a murit în 2006 în timpul judecării sale pentru crime de război la un tribunal  al Naţiunilor Unite, la Haga, Olanda

Patriarhul a iniţiat  o campanie de limitare a daunelor în Kosovo, luptând pentru a obţine sprijin internaţional  în protejarea vechilor biserici şi mănăstiri sârbeşti, atacate de etnicii albanezi musulmani.

Criticii i-au reproşat lui şi altor ierarhi sârbi că nu au luat atitudine la fel de dârză când sârbii au distrus  biserici catolice şi moschee musulmane  în Croaţia şi Bosnia[...].

Patriarhul Pavel s-a născut ca Gojko Stojcevic pe 11 septembrie 1914, în satul Kucani, parte din Austo-Ungaria pe vremea aceea, şi  din Croaţia, în prezent.

Din 1944 până în 1955 a fost monah la Mănăstirea Raca din centrul Serbiei. Din 1950, a ţinut cursuri la Seminarul Prizen din Kosovo – post din care s-a retras la alegerea sa ca patriarh la 1    decembrie 1990

Episcopul Lavrentie a spus că moartea Patriarhului Pavel nu e un motiv de întristare, deoarece Patriarhul mereu şi-a dorit să treacă la Domnul. P. S. Lavrentie a mai spus că Patriarhul Pavel « era mai mult în cer decât pe pământ ». « Poporul sârb are acum pe cineva care să-l reprezinte în faţa lui Dumnezeu mai bine ca oricine altcineva », a spus P. S. Lavrentie.

Sursa : http://www.johnsanidopoulos.com/2009/11/serbian-orthodox-patriarch-pavle-dies.html

Binecuvântare

Din mila Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu şi cu rugăciunile Cuvioasei Maicii noastre Parascheva, am fost la Iaşi  timp de două zile, închinându-mă cinstitelor sale moaşte şi  bucurându-mă de bunătatea cu care a lucrat Sfânta Parascheva, atunci când nu mai aşteptam vreun prilej, pentru a mă purta până la Sfânta ei raclă. Nu ştiu cum aş putea să descriu ce înseamnă să te afli în preajma sfinţilor lui Dumnezeu, care cu dragoste pururi se roagă pentru noi, dar vă mărturisesc cât mi-am dorit  să las în urmă această lume trecătoare, dureros de dificilă şi primejdioasă, găsind limanul după care toţi creştinii ne tânguim în aşteptare de toată vremea. La ceas de vecernie ne-a primit Cuvioasa şi pe noi, cei patru pelerini de la Ploieşti, uimiţi să găsească Iaşiul scăldat în lumina toamnei acesteia capricioase. A fost şi azi atâta soare cât nici să visăm n-am îndrăznit. Drumul nostru nu s-a încheiat la Catedrala Mitropoliei, ci a continuat până la Mănstirea Hadâmbu, ctitorie de secol XVII refăcută după 1990, prin truda Părintelui Stareţ Protos. Nicodim, a obştii monahale de călugări şi a sutelor de mii de pelerini care i-au trecut pe sub porţi în ultimii ani. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului atrage ca un magnet credincioşii ortodocşi din toată ţara. 

Dar astăzi un prilej în plus a determinat şiruri de pelerini să vină la Hadâmbu: timp de trei săptămâni, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Teofan, se poate trece prin Sfântul Altar al Bisericii vechi cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, care a fost sfinţită săptămâna trecută. Aşa cum a lămurit Părintele Stareţ, s-a zăbovit cu săvârşirea primei Sfinte Liturghii, pentru a îngădui cât mai multor credincioşi să se bucure de harul ce se răspândeşte din Sfântul Altar. Oricine are dragoste şi râvnă, dar şi posibilitatea de a merge până acolo, va găsi Sfântul Altar deschis încă o săptămână, adică până duminica viitoare. Domnul şi Maica Domnului să va ajute tuturor!

Fotogalerie: la: http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Had%C3%A2mbu

Pe site-ul mănăstirii găsiţi toate informaţiile necesare: http://www.manastireahadambu.ro/content/blogcategory/15/30/

Târg de carte la Sibiu-ediţia a X-a ( 8 - 11 octombrie 2009, Biblioteca ASTRA Sibiu, corp B)-

Sursa: http://www.targdecartereligioasa.ro/

Apel umanitar

Elena Sbarcea

Bucuresti, Romania

Sunt Elena. Mama lui Radu, un copil care nu merita o mama nevazatoare. Am 35 de ani, sunt o persoana activa, vesela si optimista. Ma confrunt cu o afectiune care se incapataneaza sa ma duca la orbire. Mi-am jurat sa nu ma las invinsa de niste celule care nu vor sa traiasca. Mi s-a oferit o sansa si apelez la ajutorul OAMENILOR din dumneavoastra. La institutul Beike din China se poate trata afectiunea cu transplant de celule stem. Medicii de acolo au estimat costurile pentru tratament la 20.000 USD. Pentru a putea urma tratamentul,trebuie sa strang acesti bani pana la data de 12 octombrie. Sunt sigura ca exista oameni cu suflet care ma pot ajuta. Va multumesc!

Pentru persoanele care pot si doresc sa ajute

cont LEI - RO29 RNCB 0318 0045 2226 0001
cont EURO - RO12 RNCB 0068 0045 2226 0003 - swift RNCBROBU

BCR Ghencea, titular de cont Elena Sbarcea
Se pot primi donatii prin Paypal la adesa de e-mail:
elena.sbarcea@gmail.com

Campanie publică de menţinere a Religiei ca disciplină obligatorie în şcoală

Asociaţia “Lăcaşuri Ortodoxe” non-profit, neguvernamentală, apolitică, cu personalitate juridică potrivit legii (înreg. CIF 25492592/ 28.04.2009) în ideea “apărării intereselor membrilor săi, a protecţiei şi promovării valorilor ortodoxe” (extras din actul constitutiv al asociaţiei) demarează Campania publică de susţinere a demersului Patriarhiei Române privind menţinerea Religiei ca disciplină obligatorie în şcoli, invitând Asociaţiile şi Fundaţiile laice, ortodoxe dar şi ale celorlalte culte recunoscute în România, în susţinerea acestei iniţiative, în această scurtă perioadă, în care au loc în viaţa politică a ţării dezbateri pe marginea acestei teme.
Prin demersul său, Patriarhia Română reaminteşte că, potrivit art. 32. alin. (7) din Constituţia României, „în şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege”. Acest drept constituţional redobândit după 1990 reprezintă un act de dreptate şi o reparaţie morală faţă de abuzurile comise în această privinţă de regimul comunist ateu în anul 1948, când disciplina religie a fost îndepărtată din învăţământul primar, gimnazial şi liceal.

Amintim în acest sens că, prin predarea religiei, se urmăreşte realizarea unui climat moral-creştin care să contribuie la buna înţelegere şi armonie în societate, exact în perioada în care Comunitatea Europeană demonstrează şi solicită asigurarea acestuia din partea statelor membre.

„Nu este drept să ştergi, în numele laicităţii, secole de istorie şi cultură inspirate de credinţa religioasă”, susţinea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în mesajul din cadrul campaniei “Nu vrem liceu fără Dumnezeu!”.

Lansăm, prin urmare, astăzi, 21 august 2009, apelul nostru către Asociaţiile şi Fundaţiile laice, ortodoxe şi ale celorlalte culte religioase, de a se coaliza în vederea susţinerii menţinerii statutului Religiei ca disciplină şcolară parte a trunchiului comun, în învăţământul primar, gimnazial şi liceal.

Adeziunile Dvs. pot fi trimise pe adresa religieinscoala@lacasuriortodoxe.ro This e-mail address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it (in formularul de mai jos) sau prin tel/fax: 021.352.85.62 şi mobile: 0729.00.19.00 (vodafone) – 0741.111.283 (orange) : iar ele vor fi afişate (cu link) pe pagina noastră destinată special acestei Campanii, alăturat demersului Patriarhiei Române.

Formular de trimitere mesaj - Adeziune

Vezi:

http://stiri.lacasuriortodoxe.ro/religia-in-scoala/222-alaturati-va-campanie-publica-de-mentinere-a-religiei-ca-disciplina-obligatorie-in-scoli-.html

Pace şi binecuvântare!

Sursa: http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009/08/comunicat-despre-complexul-memorial.html

Prea multe s-au zis, prea mult s-a lovit în dreapta şi-n stânga, făcând jocul satanei, nu se mai putea tolera starea de vrăjmăşie şi a dat Domnul pace, măcar un răgaz în care”combatanţii » într-un război ce n-ar fi trebuit să fie să-şi tragă sufletele. Dar mai ales să gândească limpede, ceea ce nu puteau în pătimaşa lor înfruntare ! Să ne ajute Dumnezeu tuturor să nu-i mai mâhnim amar nici pe supravieţuitorii încă în viaţă ai Holocaustului roşu, nici pe Bătrânii luminaţi de Duhul Sfânt ai neamului, nici pe duhovnicii noştri, nici pe Sfinţii Aiudului ! Să dăinuie pacea şi binecuvântarea peste noi toţi ! Amin.

NOTICE

NOTICE:

Whosoever of the clergy, monks, nuns and the laity desires to participate in this small deposition of Orthodox confession may declare it, by writing:

"I agree with the Confession of Faith against Ecumenism, and subscribe to it"

They may send this declaration indicating their name and their ecclesiastic, monastic or professional status, to the following address:

Periodical "THEODROMIA", P.O.Box 1602, Thessaloniki 541 24, Greece - Fax +30 2310 276590 - email address: palimpce@otenet.gr

###

Oricare dintre clerici, monahi, monahii sau mireni doreşte să ia parte la această mică mărturie a credinţei ortodoxe poate declara : "I agree with the Confession of Faith against Ecumenism, and subscribe to it"/ “Sunt de acord cu Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului şi subscriu la ea.”

Ei pot trimite această declaraţie indicându-şi numele, statutul ecleziastic, monastic sau profesional, la următoarea adresă:

Periodical "THEODROMIA", P.O.Box 1602, Thessaloniki 541 24, Greece - Fax +30 2310 276590 - email address: palimpce@otenet.gr

Sursa:
http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm