Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată - Partea a II-a, capitolul VIII(fragmente)

Reîntoarcerea la Aiud

La începutul lunii Octombrie am fost readuşi la Aiud şi repartizaţi în Celular şi Secţie. Munteanu dispăruse, gardienii rămăseseră foarte puţini, asemenea şi dintre „şuţi”, cum li se spunea celor de drept comun. Zarca nu mai avea locatari. Conducerea nouă era civilă, de tranziţie, şi nu se vedea. Programul era lejer, ne-am ocupat fiecare ce celulă doream: unul, doi, trei sau patru la un loc.

Populaţia din Aiud şi din satele dimprejur pentru a aduna recolta de pe câmp - bărbaţii şi tinerii fiind concentraţi, iar atelajele şi vitele rechiziţionate, - a cerut de la închisoare mână de lucru. Porumbul, cartofii, viile, livezile şi zarzavaturile de toamnă (varza, ceapa, morcovii) trebuiau adunate şi puse la adăpost de teama năvălitorilor sovietici care nu luau cât distrugeau, comportându-se – dacă acela poate fi numit comportament, - ca o hoardă sălbatică.

La început au fost trimişi la muncă deţinuţi de drept comun. Fără pază asigurată eficient, seara gardienii se întorceau cu cel mult unul sau doi deţinuţi, dintre cei cu condamnări mici. Oamenii erau exasperaţi. Atunci, administraţia ne-a propus nouă să ieşim la muncă. Echipele de câte 15-20 oameni sau mai mari, erau formate din cei mai sănătoşi şi mai pricepuţi - ţărani şi muncitori - dar şi din cei slăbiţi, bolnavi sau neobişnuiţi cu munca câmpului, care ajutau la bucătării, unde aveam hrană îndestulătoare. […]

Până la 15 Noiembrie ne-am bucurat de un regim „suplimentar”, am făcut chiar rezerve pentru iarnă, cartofi şi fructe, mere în special, având voie să pregătim în celulă cartofi fierţi sau mămăligă la lămpile cu gaz improvizate de camarazii noştri.

Am lucrat la cartofi şi la cules de struguri doar două săptămâni. Şedeam în celulă cu Anghel Papacioc, acum arhimandritul Arsenie de la Techirghiol. Pentru că dânsul avea nevoie de un ajutor permanent, am rămas să-l îngrijesc. Din rezerve puteam să-i fierb unul sau doi cartofi zilnic, mai mult nici nu putea mânca. Timpul îl petreceam în rugăciuni şi convorbiri duhovniceşti. Dânsul fusese în lagărul de la Miercurea Ciuc (1938-1939 sub Carol II), unde fratele său, Radu Papacioc, fusese ucis într-o noapte sângeroasă ca a Sfântului Bartolomeu, reeditată pe pământul ţării noastre de Carol II şi camarila lui. Fiinţa sa, ca a altor legionari, era marcată fizic de privaţiuni şi suferinţe, sufletele însă li se luminaseră şi mai mult. De la dânsul am învăţat nu numai să mă rog mai bine, ci mai ales să pătrund cu lama sabiei „Cuvântului Adevărului Dumnezeiesc” până în „rărunchi”, în adâncul duhului, scoţându-mi pe altarul arderii în pocăinţă faptele, cuvintele, gândurile, cugetele şi cele mai mici intenţii, voite sau nevoite, întâmplătoare sau permanente, izvorâte din inconştienţă, prostie sau venite din afară şi primite cu bunăvoinţă în casa sufletului meu.

Aveam multe scrieri teologice - în afară de Sfânta Scriptură pe care o avea fiecare - care constituiau hrana şi îndrumarea pe drumul hotărât de Mântuitor prin Apostolii şi Părinţii Bisericii.

Anghel Papacioc era monah în haina laică. Ca el erau mulţi, unii complet necunoscuţi celor din jur. Când am închinat unele poeme isihaste „cinului călugăresc şi monahicesc”, am îndrăznit să adaug: „Nu toţi cei cărora le-am dedicat poeme erau preoţi sau călugări, dar toţi cei cărora le-am dedicat poeme erau preoţi sau călugări”: Valeriu Gafencu, Trifan Traian, Marian Traian, Schiau Ion, Naidim Marin, Mazăre Nicolae, Bălan Iulian, Foti Petru, Avram Sebastian, Jacotă Vasile, Pascu Constantin... În închisoare erau numiţi mistici. Pentru unii înţelesul era ironic, altora le arăta că aceia nu puteau fi atinşi căci depăşeau stadiile comune de vieţuire. Şi astăzi virtuţile celor buni sunt de unii hulite, de alţii venerate. „Oricum, zice Apostolul neamurilor, fie din pizmă, fie din credinţă, Hristos este vestit, este făcut cunoscut prin lanţul meu”. […]

Închisoarea, prilej de mântuire sau de cădere

Închisoarea îţi creează condiţii aparte. Celula devine chilie de rugăciune, hrana, prilej de asceză, izolarea, lepădarea de bunurile şi bucuriile vieţii, prilej de trăire în sărăcie, curăţie şi feciorie. Necunoscutul, prilej de încredinţare în purtarea de grijă şi în voia lui Dumnezeu. Ascultarea cere un superior (Duhovnic) căruia să i te supui şi Dumnezeu ne-a oferit şi acest dar prin prezenţa preoţilor. Făceam ascultare şi faţă de programul impus de stăpânirea lumească, act de pedagogie Divină, în care voia ta intră în chip conştient în subordinea Voii Divine.

Nu e aceasta condiţia monahului? Lepădarea de lume, luarea Crucii şi acceptarea Voii lui Dumnezeu? După „cin” nu eşti monah. Poţi folosi însă această condiţie pentru creşterea ta duhovnicească, asumându-ţi suferinţa pentru greşelile proprii, aşa cum şi-a asumat-o tâlharul de pe cruce sau Căpitanul la Jilava: „Stau aici pentru păcatele mele” - mirean fiind după starea civilă, în societate, dar monah după duh.

Dumnezeu iubindu-ne, văzând gândul şi strădania noastră de a-L sluji, ne-a pus în condiţii care ne dădeau posibilitatea să-I oferim o fiinţă integral purificată (trup şi suflet) spre jertfire.

Cine a trăit în acest sens a câştigat mari daruri sufleteşti. Cine n-a înţeles intenţia Divină a fost neliniştit sufleteşte, muncit de gândul claustrării, al foamei şi terorii, alarmat de situaţia celor din familie. Unii aveau atitudini protestatare, uneori cutezătoare, expunându-se la sancţiuni care au dus chiar la moarte. Alţii, neancorându-şi întreaga fiinţă în Dumnezeu, au căzut în deznădejde şi s-au prăbuşit sufleteşte, învinuindu-L chiar pe Dumnezeu de nenorocirea în care se află. Cutezătorii s-au aruncat sub securea călăului deznădăjduiţi, iar „călăul” i-a primit în braţe deja morţi.

Activitatea de studiu, meditaţie şi viaţă duhovnicească intensă

Iarna am citit foarte mult cu Valeriu Gafencu, sub ascultarea părintelui Vasile Serghie, am aprofundat teoretic Dogmatica şi Apologetica, Arheologia biblică, Simbolica, Mistica, Ascetica... Anghel Papacioc îmbina programul de studiu cu ore de rugăciune, meditaţii şi cu discuţii exegetice. Ca în timpul acela niciodată nu m-am simţit mai împlinit.

Părintele Vasile Serghie, eminent absolvent al facultăţii de teologie de la Cernăuţi, era şi un trăitor viu al adevărurilor de viaţă creştină. În toate manifestările lui era de o sobrietate rar întâlnită. Viaţa, pentru el, era „Timp Hristic”, nu întâmplare sau succesiune de evenimente din care nu ştii ce să alegi. Împreună cu Anghel Papacioc, care era de o râvnă rar întâlnită pentru câştigarea stadiilor de viaţă virtuoasă, pură, sfântă, şi un fervent animator pentru rugăciunea isihastă, erau lumină şi îndemn de a ne integra în Hristos ca mădulare sfinţite.

Valeriu Gafencu, un inspirat al lui Dumnezeu, nu avea nevoie de cele predate de părintele Serghie, căci îi izvorau din suflet ca şi cum îşi aveau rădăcina într-însul. Se supunea însă cu ascultare totală programului de studiu, exegeze, rugăciune şi efort de control moral. Era frate mai mare: încercam să mă ţin de pulpana hainei lui pe drumul cunoaşterii şi trăirii în Hristos.

Din când în când, săptămânal sau lunar, ştiind de la Sfinţii Părinţi că adevărata smerenie este descoperirea gândurilor pentru a nu te îndreptăţi singur în ceea ce cugeţi, ne strângeam la domnul Trifan sau la noi, uneori toţi, alteori numai câţiva, ne descopeream nedumeririle şi dezbăteam problema care ne provocase întrebări în conştiinţă, în lumina scrierilor Sfinţilor Părinţi şi hotărârilor canonice ale Bisericii. Ne ridicam cu mintea la înţelesuri de cugetare sfântă şi trăiam drumul de sfinţenie pe care au mers, sub lumina Harului, „Înţelepţii lui Dumnezeu, care n-au slujit făpturii, ci numai Făcătorului”. Patericul, carte de căpătâi, ne punea în condiţia de a intui cum se pun în practică adevărurile supranaturale, mobilizându-ne puterile pentru câştigarea virtuţilor.

Cine pune alte probleme de viaţă înaintea luptei de desăvârşire morală, spirituală, creştină nu le va putea împlini desăvârşit, pentru că va pierde conştiinţa răspunderii în faţa lui Dumnezeu pentru cele săvârşite în lume şi pentru sufletul propriu.

În Martie, Anghel Papacioc s-a mutat în celulă cu domnul Trifan, iar Naidim a venit la noi. Domnul Trifan, un „săpător cu mintea”, simţea nevoia unei complementarităţi în actul trăirii afective, practice, al sensibilizării acute, iar Anghel Papacioc şi-a completat şi împlinit sensibilitatea, şi-a însuşit o metodă de investigaţie spirituală. Fiecare realiza o personalitate nouă, întregită, pe drumul cunoaşterii şi urmării lui Hristos; este nevoie să ajungi la cunoştinţe şi cugetări creştine, iar sensibilitatea ta să rămână străină arderii în actul devenirii tale în Hristos. Mulţi teologi „botă de cunoştinţe”, chiar unii preoţi care „ştiu, dar nu fac”, nu trăiesc adevărurile, sensibilitatea lor interioară, „simţirea minţii”, cum zic Sfinţii Părinţi, şi nu pun în practică cele ştiute, neacţionând asupra voinţei lor. Cei emotivi pot să plângă şi să se prosterneze în faţa marilor acte spirituale, dar să rămână neînţelegători cu mintea, şi să fie furaţi de acte sentimentale, dar străine Adevărului. „Să te rogi în duh, dar să te rogi şi cu mintea”, zice Sfântul Apostol Pavel. „Cântaţi lui Dumnezeu cu înţelegere”, zice şi psalmistul David.

Întâlnirea dintre minte şi inimă, raţiune şi afectivitate, „coborârea minţii în inimă” este realizarea după care alergau Părinţii pustiei şi, în general, toţi monahii şi toţi creştinii adevăraţi. Aceasta nu poate veni de la sine, în condiţia unei vieţi trăite la întâmplare. Ci este rezultatul unui efort conştient depus sub acţiunea Harului, a binecuvântării, a Duhului Sfânt, „Care face din cei doi”, omul raţional şi omul sensibil, unul nou, omul Hristic, cunoscător şi împlinitor al Cuvântului lui Dumnezeu, lucrând într-însul întruparea Dumnezeirii: Tatăl, prezent ca act de cunoaştere, Fiul, ca act de iubire, Duhul Sfânt, ca act de putere lucrătoare, de manifestare sfântă.

Repet, şi poate plictisesc pe unii cititori ai acestor mărturisiri, viaţa creştină nu este o viaţă trăită la întâmplare. Celor ce le zicea Apostolul „Încă nu v-aţi împotrivit păcatului până la sânge” nu erau nici călugări, nici sihaştri, nici pustnici, ci oameni de rând, creştini botezaţi care trăiau ca şi noi, cei de acum, în comunităţi familiare, prin sate, târguri şi oraşe (cetăţi).

Viaţa creştină nu cuprinde numai un sector al societăţii creştine, înseamnă un efort permanent, viu, privind atent la Începătorul Vieţii, Hristos. Adică ducând viaţă de control şi cercetare sfioasă, viaţă de smerenie şi dragoste lucrătoare, de ascultare permanentă de ierarhia harică, preoţească, cu post şi rugăciune, cu lacrimi de părere de rău pentru condiţia de degradare spirituală în care ai trăit, care ţi-a mutilat propria fiinţă în adâncul ei spiritual şi ofensând şi rănind Dumnezeirea în Hristos Iisus, lovind chiar intenţia Ei de salvare, făcându-te prilej de sminteală şi cădere şi celor din jurul tău. Viaţa creştină înseamnă lacrimi de bucurie şi mulţumire pentru biruinţele asupra slăbiciunilor şi patimilor personale şi a tuturor ispitelor, lacrimi de bucurie la picioarele lui Iisus Cel răstignit pe Cruce, pentru că nu ai fi cunoscut dragostea de frumosul şi binele moral, de iubirea aproapelui, a întregii creaţii minunat şi sfânt întocmită, dacă Însuşi Creatorul nu ţi-ar fi descoperit-o ochilor, văzului şi ochiului minţii, venind Însuşi şi învăţându-te să iubeşti, cu iubire desăvârşită, punându-Şi viaţa pentru semeni, rugându-Se pentru inconştienţa lor: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” Vieţuirea creştină înseamnă toate acestea şi, ca o încununare a lor, dorul de a intra în comuniune cu El, de a te integra şi de a fi integrat în El:

Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu...

Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu...

„De nu veţi mânca Trupul Meu şi de nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi!”

Oameni buni, aţi auzit de multe ori cuvintele acestea. Nu le consideraţi ca sectanţii, simbol? Împărtăşirea spirituală, prin cuvântul rostit de Dumnezeu, nu este una cu împărtăşirea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu, cu însăşi Fiinţa Dumnezeirii, făcută pentru noi carne şi sânge în Iisus Hristos, pe care-L primim din Sfântul Potir sub forma pâinii şi a vinului.

Dacă Hristos cu energiile Lui nu este în noi, ce este viaţa noastră? Ne răspunde Hristos: „Nu veţi avea viaţă în voi”. Viaţa e Hristos. Cine nu este în Hristos este în moarte. În negaţia vieţii. Dumnezeu a vorbit poporului evreu prin Moise, prin prooroci şi prin îngeri, înainte de venirea lui Hristos, şi i-a dat legea de viaţă, proprie fiinţei omeneşti. I-a spus să împlinească Legea şi va trăi prin ea. Legea se sintetizează şi concretizează în două porunci cuprinse una într-alta: iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Dar nimeni nu a putut împlini Legea. Nimeni nu a putut trăi prin ea. Din contră, cunoscând-o, s-a afundat şi mai mult în vinovăţia păcatului, osândindu-se mai rău fiecare suflet.

Vine însă Legea iubirii Dumnezeieşti. „Mâncaţi Fiinţa Mea, materializată pentru voi în acest Trup fără de păcat al Hristosului Meu; crezând aceasta şi mâncând veţi putea deveni nu numai biruitori ai păcatului, ai tuturor neputinţelor carnale, trupeşti, consecinţele păcatului, dar veţi fi nemuritori trupeşte, întorcându-vă la condiţia din momentul creaţiei şi chiar deasupra acestei condiţii, pentru că nu numai că nu veţi mai muri, ci veţi fi asemenea Mie: Dumnezei! Integraţi fiecare, conştient, cu identitatea lui, în Dumnezeirea Mea.”

„După cum Tu, Tată, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi ei să fie una întru Noi. Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie şi ei împreună cu Mine. Pentru ca să vadă Slava Mea pe care o aveam la Tine mai înainte de a fi lumea” (Ioan 17, 21-24).

Stadiu sfânt, plin de slavă; nu avem cuvinte să exprimăm starea aceasta a Dumnezeirii la care suntem chemaţi. Să o adorăm într-un act unul faţă de altul şi să fim într-Însa, parte, trup şi suflet îndumnezeit, prin Cel ce ne-a iubit, făcându-Se asemenea nouă şi asumând omenitatea noastră într-Însul, în Hristos, Omul Dumnezeu!

O, dacă am pătrunde cu mintea taina aceasta! Ne-am cutremura de puterea lucrătoare a Harului Dumnezeiesc revărsat asupra noastră. Dar nu este dat să o cunoaştem prin raţiunea firească, ci prin renunţarea la ceea ce este firesc, prin credinţă.

Cel care ne-a spus aceste lucruri despre Sine, prin Fiul Său, şi despre noi, nu ne-a dat o metodă de laborator. Ne-a spus: „Credeţi că Tatăl este întru Mine şi Eu întru Tatăl. Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl... Credeţi măcar lucrările acestea pe care Le fac... Fiul nu face decât ceea ce vede pe Tatăl făcând... Dacă nu credeţi (că Eu sunt Hristosul) veţi muri în păcatul vostru... Dacă nu credeţi, nu Eu vă judec, căci Eu n-am venit să judec lumea, ci s-o mântuiesc... Cuvântul pe care L-aţi auzit, Acela vă va judeca în ziua cea de apoi” (Evanghelia după Ioan).

Ştiut să fie tuturor că oricine a auzit cuvântul lui Hristos are, odată cu cunoştinţa lui, virtual, şi osânda pentru neîmplinirea lui. „Cine crede în Mine, va face şi el minunile (lucrările) pe care le fac Eu, ba încă şi altele mai mari decât acestea” (Evanghelia după Ioan). Iată şi laboratorul de experimentare al adevărurilor Dumnezeirii Lui şi al îndumnezeirii noastre. Dacă împlinim cu uşurinţă poruncile omeneşti sau sfaturile care de multe ori ne produc nemulţumiri, dureri, ne periclitează viaţa sau ne ucid chiar, de ce n-am împlini această poruncă atât de uşoară, pentru a avea bucurii în viaţa aceasta şi a câştiga conştiinţa participării în Viaţa Veşnică în Însăşi Fiinţa Divină a lui Hristos.

Pentru că nu vrem să credem. Iar de zicem că credem, nu credem cu adevărat. „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, zice Mântuitorul, aţi zice muntelui acesta mută-te şi s-ar muta” (Evanghelia după Matei). Cât de puţină credinţă ne trebuie! Doar cât să credem că în pâinea şi vinul, sfinţite, stă Însăşi Fiinţa Dumnezeiască şi omenească a lui Iisus Hristos; nu cât un grăunte, căci cu asemenea credinţă am face minuni mutând munţii. Minunea minunilor pe care a făcut-o Dumnezeu o vezi prin ochiul minţii, prin credinţă: Întruparea, Moartea şi Învierea Fiului Său.

Cum? „Nebun ce eşti, ar zice Sfântul Apostol Pavel, poate cuprinsul să cuprindă Necuprinsul?” Nu cu mintea lumească limitată în actul cunoaşterii, nu cu simţurile trupului limitate la percepţia lumii materiale, ci cu mintea duhovnicească şi cu simţirea transfigurată prin credinţă. Transfigurarea materiei din tine, urcuşul spre îndumnezeirea fiinţei tale spirituale decurge firesc din această credinţă şi mărturisire, prin consumul „Pâinii care s-a pogorât din Cer” ca să ţi se facă ţie hrană spre Viaţa veşnică. „Căci cu inima se crede spre îndreptăţire (înaintea lui Dumnezeu) şi cu gura se mărturiseşte spre mântuire (înaintea oamenilor şi a îngerilor - buni şi răi)”, ne spune Sfântul Apostol Pavel.

Sursa: http://www.miscarea.net/1-vmaxim.htm

Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată

CAPITOLUL II

Aiud

„Aiudule, Aiudule, temniţă cruntă,/ Fă-te, zăludule, piatră măruntă "

Radu Gyr

Se însera când am coborât în gara Aiud. Terasamentul, prea jos faţă de scară, întrecea lungimea lanţului care ne lega unul de altul. Siliţi de gardieni, primul îl târa sau smucea pe celălalt, brăţara lanţului muşcând gleznele. Încolonaţi, am pornit sub escortă spre penitenciar. Fiind camuflaj, călcam în gropi sau alunecam pe zăpada îngheţată.

Prim gardian la Aiud era un fost plutonier de jandarmi, Vucea. Călăul de pe vremea dictaturii carliste era preluat de cea antonesciană. Nu înjura, nu striga, dar executa orbeşte orice dispoziţie criminală venită de „sus”. După poarta a doua am intrat în curtea interioară a Celularului în formă de T. Pentru prima dată vedeam cum arată o „închisoare principală”. În semiobscuritatea creată de beculeţele albastre aşezate doar la intersecţia braţelor T-ului apăream ca nişte umbre în Hades. Ne-au tăiat lanţurile şi ne-au făcut percheziţie la pielea goală. Tremuram de frig, oboseală şi emoţie, dar o toropeală îmi cuprinsese tot corpul, să nu mai simt, să nu mai ştiu, să nu mai înregistrez nimic din mediul în care mă aflam. Era urmarea stărilor de tensiune din timpul anchetei şi repulsia acumulată până la proces.

Gardienii începură repartizarea în celulele de la parter. Pe peretele parapet al luminatorului Icoana Împărătească a Mântuitorului pictată de Costin Petrescu lumina atmosfera de tăcere şi suferinţă; în capătul celor două braţe ale T-ului, Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, de acelaşi autor. Starea mea, care luneca spre blazare şi depresiune, s-a schimbat brusc. Fără să vreau mi-am împărtăşit cugetul:

- Fraţilor, nu suntem singuri în această suferinţă. Mântuitorul e cu noi. A venit aici înaintea noastră. Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie, să nu disperăm. El ne aştepta aici şi noi nu ştiam. El nu este pe Cruce! Ci pe Scaunul de Slavă, Biruitor. Noi suntem acum pe Cruce. Ca să ne ispăşim păcatele şi să ducem, prin El, neamul acesta la biruinţa împotriva celui rău, ca să ne învrednicim de aceeaşi slavă! Maica Sa a venit la căpătâiele noastre, să ne vegheze suferinţele şi durerile sufleteşti, rugându-se pentru noi Fiului său.

Apoi am rămas mut. Şi nimeni n-a scos nici un cuvânt.

Eram ultimul grup care mai trebuia băgat în celule. La parter nu mai era loc. Gurile de foc nesăţioase ale balaurului îşi înghiţeau prada. Gardienii ne-au condus la etajul I pe aripa din dreapta, spre administraţie, pe partea dinspre Secţiile I şi II. Ne-au băgat câte doi în celulă. Eram cu Marin, Vlăgea cu Vârlan, Constantinescu cu Breslaşu, iar Pavel singur. Seminaristul fusese trimis la Alba Iulia cu Răfan. După Crăciun, Răfan a fost adus la Aiud.

Celula era întunecoasă. Ne oprisem în prag, dar gardianul ne-a împins din spate. Aproape am căzut în genunchi. În urma noastră zăvoarele răsunau pe coridor, închizând şi pe ultimii clienţi ai molohului Aiud. Prin camuflajul cu hârtie albastră, dublă, nu străbătea nici măcar un licărit de stea. Bâjbâind, eu la dreapta, Marin la stânga, am dat fiecare de câte un vas de pământ smălţuit: vasul de apă şi tineta. Le deosebea doar mirosul. Am „explorat” camera până sub pervazul ferestrei. Puţin deasupra duşumelei de lemn treceau, printr-o nişă transversală în perete, ţevile caloriferului. Căldura abia îţi putea dezmorţi buricele degetelor. Celula părea că are cinci pereţi. Ne imaginam sistemul celular interior ca un labirint din care chiar Tezeu cu firul Ariadnei n-ar fi putut ieşi niciodată. Obosiţi, înfriguraţi şi cu usturimi acute la glezne, am adormit amândoi înlănţuiţi sub mantaua mea de elev, care avea mânecile rupte, rămase la Ploieşti.

Câte o părticică din fiinţă ne va rămâne prin fiecare din închisorile, minele, lagărele de muncă şi beciurile securităţilor din toată ţara; unora fiinţa întreagă, în locuri neştiute astăzi şi poate niciodată, singur Dumnezeu văzându-i cu ochiul Lui atotvăzător. Crainic a încrustat cu cuvinte de foc, în Veşnicie, adevărurile ştiute de cei ce le-au trăit în toată tragedia şi în toată sfinţenia lor:

Pământu-acesta până-n zare

Podit e cu strămoşii mei;

Cucernic, când zidesc Altare,

Pilaştrii bolţilor sunt ei!...
Sursa: http://www.miscarea.net/1-vmaxim.htm

Părintele mărturisitor Gheorghe Calciu( III )

“- Activitatea asta spirituală colectivă, să zic aşa, pe lângă faptul că v-a dat o preocupare, v-a şi unit sufleteşte, v-a ajutat să vă menţineţi crezul?

- Sigur că da.

- Cum era viaţă duhovnicească la Aiud în această perioadă? Părintele Iustin Pârvu spune despre generaţia care a supravieţuit temniţelor că: “Noi am fost înfrânţi, de fapt, când am ieşit din închisoare, fiindcă nu ne-am putut menţine la acelaşi nivel duhovnicesc.” Sunteţi de acord?

- Sigur că da. Fără discuţie. Pe urmă ne-am împrăştiat[...] la Aiud am stat o vreme cu părintele Tudor Beju. Eram la Zarcă şi a fost adus de la mină părintele Beju, care era foarte bolnav. Fusese operat pentru că avea probleme mari cu intestinele[...] Ei, părintele Beju a fost pentru mine de un mare ajutor spiritual. Era foarte credincios. Fusese la Baia- Sprie şi participase la toate slujbele, la toate acţiunile de acolo.

- În ce perioada l-aţi cunoscut la Aiud?

- Era prin 1961. Se desfiinţare mina şi el a fost adus în Zarca Aiudului. Pentru mine a fost un reviriment spiritual extraordinar. Acum, sigur, trecusem prin Piteşti, se terminase toată experienţa aceea, fusesem la Casimca, acolo, cu Costache şi Marcel, dar încă mai aveam în mine destule dureri şi destule nedumeriri. Şi părintele Beju a venit imediat şi a început să facă slujbe, să propovăduiască pe Dumnezeu. Era o celulă mică, cu şase oameni. Toţi eram credincioşi. Dar el a adus această revigorare a credinţei şi chiar a început să slujească. Făcea Liturghia sau Vecernia sau Utrenia, mai avea şi nişte Împărtăşanie pusă în cămaşă...

- Cum făcea Liturghia, cam care erau etapele?

- În general, făcea rar Liturghia. El stătea pe pat, noi stăteam la locurile noastre sau ne plimbam., ca să pară pentru cel ce ne supraveghea că facem cele obişnuite ale celulei. În acest timp îl ascultam pe părintele, care spunea ce ştia pe de rost din Liturghie.. Ascultam, ne plimbam şi răspundeam cu voce joasă “Doamne miluieşte” sau ce trebuia. Apoi făcea Împărtăşania cu ceea ce avea în cutele cămăşii. Scotea o fărâmă foarte mică, pe care o sfărâma şi mai tare, ca să ne putem împărtăşi toţi. Şi dincolo de încurajarea pe care ne-a adus-o, harul Sfintei Împărtăşanii a întărit foarte mult sufletul nostru.

- Vă şi spovedeaţi, nu?

- Da, sigur că da. Tot aşa: el stătea pe marginea patului şi noi la fel, ca şi cum am fi stat de vorbă între noi. Pentru că eram supravegheaţi, eram la Zarcă. Totuşi, odată am fost prinşi de gardian. Adică el a intrat brusc în celulă şi şi-a dat seama că e o slujbă şi l-a pedepsit pe părintele Beju, care venise deja cu un dosar de la mină. Noi n-am fost pedepsiţi. Iar părintele Beju, după ce şi-a terminat pedeapsa la izolare – cred că a stat şapte zile – nu-mi mai amintesc exact – s-a întors mai senin şi mai curajos. Pe urmă ne-au lăsat în pace. Ne mai prindeau uneori, dar nu ne mai făceau nimic.

- Cât aţi stat cu părintele Beju?

- Cam un an. După eliberare nu ştiu ce i s-a mai întâmplat. I-am pierdut complet urma. Mai târziu am aflat că ar fi murit...

- În perioada asta, v-au mai chemat pentru activităţi de reeducare?

- Nu, pentru că eu am fost eliberat exact înainte de a începe să-i scoată şi pe cei de la Zarcă la filme şi la alte lucruri de astea, la adunări generale în care se vorbea despre “copiii voştri care vă aşteaptă cu ochii plini de lacrimi să vă eliberaţi!”...”

Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Ed Christiana, Bucureşti, 2007, pag. 70-71

Părintele mărturisitor Gheorghe Calciu( II )

“- Pe Radu Gyr l-aţi cunoscut?

- Nu, nu l-am cunoscut.

- Spuneţi-ne despre poeziile din închisori, cum le-aţi perceput? În general se vorbeşte despre ele ca despre un lucru de la Dumnezeu...

- Absolut. Prezenţa unor poeţi în închisoare a fost pentru noi o salvare. Chiar dacă unii nu gustau sensul mistic al poeziilor, însă prin frumuseţea lor, prin estetismul lor, au fost salvatoare pentru noi, ca de altfel orice preocupare intelectuală.

- Aşadar, Dumnezeu a trimis poeţii acolo...Mă gândeam chiar la vorba aceea, că românul s-a născut poet. Citeam în culegerea de poezii a lui Zahu Pană că poezia a fost un specific al Gulagului românesc. Nu ştiu dacă la ruşi sau prin lagărele naziste a existat o astfel de creaţie!

- Nici eu nu ştiu să fi existat ceva de genul acesta. E un dar de la Dumnezeu. Şi important este că acest dar pe care Dumnezeu l-a dat românilor a fost folosit de noi în sens spiritual. Toţi învăţam poezii. Era calea noastră de mângâiere când eram singuri. Spuneam poeziile acestea, le repetam, căutam sensul lor, şi asta ne consola de foarte multe dureri ale singurătăţii.

- Vorbind cu Părintele Justin Pârvu, mi-a spus un lucru la care eu nu m-am gândit. Ştiţi, noi în general facem distincţia netă între sacru şi profan, între cultură şi religie. Iar Părintele Justin mi-a spus că acolo era ca-ntr-o mănăstire, ca-ntr-un laborator în mijlocul căruia era Hristos. Fiecare vine cu partea lui, unul e prescurar, unul este stupar...Aşa şi în închisoare, fiecare venea cu contribuţia lui, unul vorbea despre stupărit, unul spunea ceva de istorie, dar toate aveau un sens spiritual. Era o formă de rezistenţă.

- Da. Aceste activităţi ocupau un loc foarte important în viaţa noastră de celulă. Dacă am face un raport, această preocupare spirituală ocupa mai mult timp decât rugăciunea, pentru că unii erau credincioşi, unii nu erau. Dar în ceea ce priveşte estetica aceasta, toţi eram amatori de ea. Şi căutam înţelepciunile ţărăneşti, căutam anumite întâmplări din viaţa ţărănească, pentru că ţăranii aveau lucruri foarte interesante de spus. De exemplu, eram în celulă cu macedonenii şi ei în fiecare dimineaţă după ce făceau cele obişnuite, înepeau să scoată oile! Şi până seara povesteau între ei, o zi întreagă, cum au scos oile, cum s-au dus, pe urmă cum le aduceau înapoi, cum le mulgeau, încât aveai în fiecare zi un fel de ritual. Şi povestind asta în fiecare zi, aveai impresia că sunt la stână, au plecat cu oile şi seara s-au întors! Niciodată nu se săturau săracii de ele!

- Şi spuneau acelaşi lucru de fiecare dată?

- Da, dar întotdeauna apăreau detalii noi: ce s-a întâmplat cu cutare, când l-a arestat pe cutare, când a venit Securitatea la stână...!”

Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Ed Christiana, Bucureşti, 2007, pag. 69-70.

Părintele mărturisitor Gheorghe Calciu( I )

Aiud – religie şi cultură

- După Casimcă, unde aţi fost?

- La Aiud, unde am stat până la eliberare, în `63.

-Aţi stat tot timpul numai în Zarcă?

- Da. De fapt, la început m-au dus pe celular. La scurt timp ne-au scos la clubul acela de autocritică. Mie îmi părea bine că ne-au dus acolo, că mai citeam ziare, cărţi...În rest, nu mă interesa ce spuneau ăia; câteodată, rar, mai căscam gura. Era acolo un individ care conducea demascările şi după vreo două săptămâni, mi se pare, îmi spune: “Să-ţi pregăteşti autoanaliza.”

- Analiza asta ce viza, ca legionarii să se autoponegrească?

-Da, sigur. Îi zic: “Ce autoanaliză să-mi pregătesc, domnule? Eu mi-am făcut demascarea la Piteşti, şi dumneata mă pui aici la jocul acesta? Ce să-ţi spun dumitale, că voi nu faceţi nimic faţă de ce a fost la Piteşti.! Eu nu am nimic de spus şi nu mă interesează nimic!”. Drept urmare, după o săptămână m-au dus la Zarcă, unde erau trimişi toţi “refractarii” şi unde am rămas doi-trei ani, până la eliberare.

- Şi cu cei care acceptau autoanaliza ce se întâmpla?

- Rămâneau pe celular şi aveau parte de un tratament mai puţin sever. Apoi erau scoşi la cluburile de reeducare. Nu mai era reeducare violentă ca la Piteşti, ci una perfidă...

- Adică?

- În sensul că oameni care la Piteşti sau la Gherla au fost bătuţi, au ajuns până la pragul nebuniei şi n-au cedat, când s-a schimbat sistemul de reeducare, când a venit Securitatea şi le-a promis: “Vă dăm libertate. Renunţaţi! Ce-i fanatismul ăsta? Uite, domnule, te duci afară, munceşti, te însori, mănânci, bei!”, au cedat la asta. Au rezistat la tortură şi n-au rezistat la această ispită. Cântecul sirenei! N-au rezistat. Doar cei care s-au legat cu lanţuri, ca Ulise, chiar dacă sirena i-a ispitit, au rămas mai departe în corabie. Pe când cei care nu s-au legat, au căzut. Astea sunt marile ispite. Aşa se întâmplă şi acum.

- Ce ne puteţi spune despre perioada aceasta de la Aiud?

- Pot să spun că Dumnezeu m-a scutit de orice apăsare...

- Apăsare în ce sens?

- Păi, nu m-au mai obligat la acte de refuz, nu m-au mai supus la teroare, adică nu m-am mai simţit presat. Pentru că m-au scos din celular şi m-au dus la Zarcă. Iar la Zarcă am stat între oameni aşa de buni, ca părintele Beju, părintele Grebenea...Profesorul Manu, care era la vreo trei celule mai încolo de noi, făcea lecţii de engleză şi de istorie a Americii, pe care ni le transmitea şi nouă. Acolo am citit şi articolele lui Mircea Nicolau, transmise tot aşa, prin morse sau pe săpun.

- Ce fel de articole erau?

- Tot felul de articole filosofice.

- Deci domnul Nicolau era o personalitate cunoscută şi cu atitudine.

- Sigur, doar fusese luat la Zarcă! Tot acolo, Părintele Stăniloae a ţinut o conferinţă despre icoană. Ascultătorii notau pe săpun. Unii notau ceva, alţii altceva, ca la urmă să poată reface întregul. Apoi cineva din celula lor a bătut-o prin morse şi aşa am auzit-o toţi. Nicăieri după aceea, citind diferite studii teologice, n-am mai întâlnit o expunere aşa succintă şi esenţială. Părintele spunea că sfântul din icoană este chipul lui Dumnezeu, dar un chip al lui Dumnezeu nu întunecat, ca al nostru, ci luminos. Deci când noi ne închinăm sfântului, ne închinăm de fapt chipului lui Dumnezeu din el. Şi orice s-ar întâmpla cu icoana – dacă arde, de pildă – chipul lui Dumnezeu rămâne în ea intact. Nu mai ţin minte exact, însă a fost ceva extraordinar... Părintele nu ţinea numai conferinţe religioase. Odată, vorbind despre doctrine, a afirmt că mai uşor îi poţi converti la credinţă pe comunişti decât pe liber-cugetători, pentru că ei cred cel puţin în existenţa materiei şi deci nu trebuie să facă decât un singur pas. Pe când liber-cugetătorii nu cred nici în materie, nici în duh. Aici n-am fost de acord cu părintele Stăniloae. Nu poţi să-i converteşti pe comunişti, fiindcă sunt îndrăciţi.”

Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Ed Christiana, Bucureşti, 2007, pag. 67-69.

Martyria Aiudului

Aiudul este un oraş cu triste rezonante în sufletul românilor. Mulţi ani la rând toate drumurile s-au îndreptat spre înfricoşătoarea închisoare a Aiudului, care a întrerupt destinele celor mai bravi români ai neamului românesc.

Situata în centrul oraşului, închisoarea are forma unui T uriaş din piatra, ce era programat să terorizeze, să tortureze sufletele si trupurile românilor iubitori de credinţă şi neam, care nu s-au lăsat abrutizaţi de spurcatul şi demenţialul regim comunist. Aceşti oameni deosebiţi, dintre care si foarte mulţi tineri, au înţeles că e vremea când li se cerea imposibilul, curajul, sfânta nebunie, altminteri nu exista scăpare nici pentru ei, nici pentru neam. S-au angajat liber si conştient în purtarea Crucii si în ispăşirea păcatelor neamului. Pe culmile singurătăţii si ale suferinţei s-au întâlnit cu Hristos si l-au urmat sfinţindu-se. Aceştia sunt sfinţii martiri ai Aiudului despre care astăzi se evita să se vorbească si să se mai ştie. “Nu e nevoie de cine ştie ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să se vrea câtuşi de puţin (...). Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţa si printre lucruri sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol.” (Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii).

Închisoarea Aiudului a fost o adevărată şcoala de tortura: deţinuţii erau înfometaţi, schingiuiţi, batjocoriţi înjosiţi, deşi foarte mulţi dintre ei erau intelectuali de marcă alcătuind elita societăţii româneşti din aceea epocă, care, dacă ar fi trăit, ar fi schimbat faţa României. Cei omorâţi erau aruncaţi în gropile comune, săpate de administraţia închisorii, la marginea oraşului Aiud, loc numit până astăzi “Râpa Robilor”. Aiudul a fost si o şcoala duhovnicească, “o adevărată obşte filocalică a temniţei” după cum mărturisea Ioan Ianolide în cartea sa, Întoarcerea la Hristos.

Astăzi, se şterg urmele crimelor trecutului, închisoarea se renovează european, are termopane si e văruită proaspăt în galben. Oamenii trec încoace si încolo pe lângă ziduri, efigii însângerate ale fostului regim, copleşiţi de griji, gânduri si preocupări portocalii, râvnind spre acel “Să trăim bine!” ce îi tine captivi într-o alta temniţă a materialităţii, a globalizării si a patimilor liber acceptate. Astăzi, ar trebui să se bătătorească un singur drum spre aceasta închisoare - acela de (re)cunoaştere a adevărului şi de instituire a unui cult al martirilor care s-au jertfit în aceasta temniţă, care pentru ei a devenit altar. Sa fie rânduite zile de pomenire în amintirea lor si sa fie deschisă vizitatorilor. Cei care vor să cunoască adevărul şi istoria, pentru a învăţa si a evita greşelile trecutului, sunt privaţi de acest drept. Nu ne rămân decât mărturiile supravieţuitorilor, de altfel foarte preţioase, si cărţile. Totuşi un alt impact ar fi avut pentru tânăra generaţie vizitarea închisorii, explicaţiile date de un ghid în incinta acesteia, contactul cu vechea atmosfera.

Dar cu toata osteneala aşa-zişilor umanişti de a cosmetiza totul, Dumnezeu lucrează prin aleşii săi care s-au asemănat primilor creştini ai Bisericii din secolele I – III. Aceştia din urmă, în timpul persecuţiilor se adunau la mormintele martirilor si aşezau deasupra lor sfinte Altare creştine pe care săvârşeau Taina Sfintei Euharistii, cinstind jertfa lor si împlinind cuvintele Sfântului Apostol si Evanghelist Ioan din cartea Apocalipsei. “Am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvintele lui Dumnezeu si pentru mărturia pe care au dat-o”. (Apoc. VI, 9). Aceste sfinte biserici se numeau Martyria. La noi în ţară cea mai veche Biserica aşezată deasupra mormintelor de martiri s-a descoperit în Dobrogea, la Niculiţel în cripta sa de sub Sfântul Altar s-au descoperit sfinte moaşte ale sfinţiilor martiri Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos care se crede că au pătimit în timpul persecuţiei lui Diocleţian, prin anii 304 -305.

Cei de astăzi, asemenea acestora de demult, au ridicat la Aiud o Sfânta Biserică deasupra martirilor jertfiţi în închisoare pentru credinţă si neam. Este situata la marginea oraşului în Râpa Robilor unde erau aruncate trupurile fericiţilor osândiţi. Acest spaţiu duhovnicesc si monahal, pentru ca sfântă biserică are statut de mănăstire, se află în proximitatea unor blocuri dintr-un cartier al oraşului, graniţa dintre cele doua lumi, total diferite, fiind marcată de un gard, cum ar zice Mircea Eliade “ o inserţie armonioasă a sacrului în profan”. Dacă localnicii ar conştientiza ce mare binecuvântare e de la Dumnezeu sa vieţuieşti atât de aproape de un astfel de loc sfânt, ce mare folos sufletesc ar avea! Viaţa la mănăstire curge liniştit, după tipicul mănăstiresc, în cadenţa eternă a celor şapte Laude zilnice si a Sfintelor Liturghii.

Tot în aceasta râpa se mai afla si cimitirul oraşului Aiud. În decursul timpului s-au făcut săpături si o, minune!, s-au aflat moaşte sfinte, oseminte de culoare galben-aurie, netede, lucioase, uşoare, plăcut mirositoare, care au sfinţit tainic pământul ţării.

Acestea se afla dispuse în osuarul mănăstirii ca o mărturie a suferinţelor si torturilor îndurate de adevăraţii români în epoca comunistă. Sunt o dovada a credinţei lor, dar si a lucrării lui Dumnezeu si a minunilor săvârşite de El în temniţă, pentru ca însuşi Hristos a fost înlănţuit. Dureri de nesuportat erau răbdate, rănile nu se infectau, oasele se regenerau în condiţiile unei înfometări extreme, în cuptoare la o temperatura de peste 8000C carnea, stratul piloric, oasele nu deveneau cenuşă, legile materiei fiind abolite. Cu adevărat dureri cu neputinţă de suportat erau îndurate: sfinţiilor mucenici li s-au bătut cuie în cap cu vârful bont, li s-au cioplit oasele prin lovituri aplicate astfel ca aşchiile din os sa rămână înfipte în muşchi ca nişte căngi, durerile de dinţi provocate de infecţii măcinau osul mandibular, numite furia dinţilor, dureri ce duceau la nebunie, calote craniene tăiate chirurgical, perfect circular, mâini, picioare, coaste rupte si multele altele. Înainte de a fi scoşi din închisoare pentru a fi îngropaţi, trupurile chinuite erau împunse cu o suliţă, pentru a verifica decesul, fapt ce ne aminteşte de crunta si barbara procedură romană aplicată si Mântuitorului pe Sfânta Cruce.

La toate aceste cumplite suferinţe se adaugă chinurile sufleteşti pe care mintea noastră slabă nu le poate cuprinde si înţelege. Sfinţii au trecut prin iad, au trăit “mlaştina deznădejdii”, dar nu au deznădăjduit. Pe toate le-au răbdat păstrându-şi credinţa si demnitatea, murind pentru acestea, iar sufletele lor curate de crin mijlocesc astăzi pentru noi la tronul lui Dumnezeu , pentru noi cei care prea uşor îi uitam sau, mai grav, nu-i recunoaştem ca sfinţi ai Bisericii Ortodoxe Române si nu le acordam cinstea cuvenită.

Atmosfera din osuar te îmbie la rugăciune; încă de la intrare te învăluie o pace aproape materială, te încearcă gânduri de recunoştinţă adâncă, de bucurie, de linişte, de însufleţire, de pocăinţă, nu-ti vine sa mai pleci de acolo. Tot în osuar se mai afla o icoana a Maicii Domnului, unica prin reprezentarea la picioarele Ei a unui convoi de deţinuţi aureolaţi, încătuşaţi, contorsionaţi de durere aflaţi pe culmea Golgotei neamului.

La ieşirea din osuar, pe un perete, se afla harta României ce are marcate închisorile comuniste, imaginea de ansamblu fiind tragica: întreaga ţară devenise o uriaşă temniţă în acele vremuri.

Simbolica este si arhitectura monumentului ce adăposteşte sfânta biserica si osuarul. Pe acoperiş sunt 14 sfinte cruci îngemănate, dispuse în doua coloane de câte şapte, care îi simbolizează pe fraţii de cruce, de suferinţă, ce poartă cu dragoste si răbdare Crucea mare si grea a neamului românesc. Cifra şapte are o simbolistica foarte bogata în scrierile Vechiului si Noului Testament: Hristos a rostit şapte pilde despre Împărăţia Cerurilor (Matei 13), de şapte ori zece este numărul ucenicilor Domnului (Luca 10,1), şapte cereri sunt în rugăciunea domnească, şapte sunt darurile Sfântului Duh, şapte sunt Sfintele Taine, “În ziua a şaptea S-a odihnit Dumnezeu de lucrul sau” (Fac. 4,5), ziua a şaptea este ziua Învierii.

Pereţii Sfintei Biserici si ai osuarului sunt tapetaţi cu placi din marmură, comemorative, cu peste 2500 de nume ale celor care au murit în închisorile comuniste: Aiud, Jilava, Gherla, Piteşti, Târgu Ocna, Canal. Deasupra intrării în biserica, în loc de pisanie, sta scris cu litere săpate în piatra: “ Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate” - pentru cei care au ales si au ştiut sa împlinească aceasta fericire în viata lor pământească. Pe platoul din fata Bisericii se afla o troiţă ridicata de asociaţia foştilor deţinuţi politici, cu o inscripţie care nu ne mai da voie, după ce o citim, sa spunem “ Nu ştiu ce a fost aici si ce este aici”: “Trecătorule, opreşte-te o clipa din drumul tău si aprinde o lumânare la acest însemn al suferinţei, pentru cei care au trecut prin moarte la înviere. Nu exista pe întreg cuprinsul acestui loc o palma de pământ fără de oase. Crima trecutului săvârşită de cei fără de Dumnezeu si dragoste de neam, a sângerat trupul sfânt al tarii, dar niciunde mărturisirea acesteia nu cunoaşte limite atât de grave ca în temniţa Aiudului. Cei care au rămas după noi sunt supravieţuitori. Voi care aţi fost unelte ale terorii dezlănţuite de sistem, în acest loc de cumplita suferinţă, spălaţi-vă conştiinţa mărturisind adevărul. Fie ca Dumnezeu, în îndurarea Lui, sa va ierte. Noi am trecut în veşnicie fără sa blestemam. Fie ca pe suferinţa noastră sa se clădească viitorul de lumina al neamului românesc!

Mergi printre noi cu sfânta-ti moarte vie/ Ne tămâiezi cu marea Ta tăcere/ Mormântul tău e numai Înviere/ Prin tine luminam de veşnicie”.

Maicile slujesc cu multa dragoste în aceasta mănăstire, ele ne-au spus ca la Aiud călcăm pe sfinţi, ca aici e Athosul românesc.

De pe platoul din fata bisericii, coboară treptele ce duc în râpa, traversezi cimitirul si într-o margine de mal se afla un mormânt străjuit de o troiţă, care marchează locul unde se bănuieşte ca ar fi fost aruncat trupul filosofului român Mircea Vulcănescu, după indicaţiile primite de la un fost gardian al închisorii.

Printre căpriţe si mioare care pasc liniştite si nestingherite iarba de pe mal, dar si florile de pe mormânt, odihnesc osemintele celui care a lăsat un testament tulburator, prin profunzime, urmasilor: “ Sa nu ne razbunati!”. Din pacate, noi, românii, nu stim sa ne cinstim eroii - se remarca lipsa de implicare a celor în drept care ar fi trebuit sa amenajeze corespunzator locul, sa-l îngradeasca si sa-l înscrie ca reper între obiectivele spirituale si culturale ale orasului Aiud.

Situatia e derizorie având în vedere ca Mircea Vulcanescu a fost un filosof de prestigiu, asistent al lui Nae Ionescu, care, spre deosebire de Emil Cioran si Mircea Eliade, si-a asumat suferinta, ramând în tara. Oare asa întelegem sa fim europeni? De ce adoptam numai surogatele occidentului, nocive spiritului nostru national? De ce nu vedem cum îsi cinstesc ocidentalii eroii si oamenii de valoare?

În apropierea Râpei Robilor exista o cale ferata. Zgomotul rotilor de tren ne poarta înapoi pe firul istoriei, spre acele vremuri crunte cu zornait agresiv de lanturi, zavoare si vigoare ale mortii, dar dangatul blând al clopotului de la manastire ne ancoreaza într-o realitate liturgica, duhovniceasca care da un sens suferintei.

Aceasta jertfa a lor nu a fost zadarnica îndreptându-ne sufletul catre Dumnezeu, Maica Domnului si toti sfintii din veac care au bineplacut Lui si spre vesnica lor cinstire si pomenire.

Prof. Ana-Maria Cutulab

Sursa imaginii:
www.rapa.robilor.4t.com/

Un nou cuvânt al Sfântului Sinod - 1937

“Multiplele primejdii care bat mereu la poarta Vieţii româneşti şi a viitorului Neamului au prilejuit de o vreme-ncoace puternice răscoliri de gânduri şi de îndemnuri de legitimă apărare.

Românimea întreagă devine mai atentă şi mai stăruitoare în a căuta calea mântuirii dinaintea atâtor rele puteri văzute şi nevăzute care s-su asociat pentru a ne desfiinţa Sufletul şi Cultura, specific româneşti, pentru a le înlocui, spre pierzarea ţării, chiar şi spre zădărnicirea, momentană măcar, a Bisericii noastre care stă de pază şi la muncă, de veacuri, în slujba acestui Neam, prea mult legat la ochi, uneori şi subminat de mulţi, chiar şi din propriii săi fii, inconştrienţi ori înstrăinaţi.

În asemenea împrejurări, cu drept cuvânt şi cu tari temeiuri s-a făcut auzit un nou cuvânt din partea Sf. Sinod al Sf. Noastre Biserici, conştient de misiunea istorică a Bisericii noastre, ca şi de propriile sale rosturi în viaţa Neamului.

De data asta, Sf. Sinod s-a ridicat împotriva literaturii imorale şi stricătoare mai ales a sufletului tineretului, nădejdea zilei de mâine, apelând la cei dăruiţi de Dumnezeu cu talentul literar, să-l pună în slujba Binelui şi a Frumosului moral.

Acest organ s-a făcut în mai multe rânduri, în timpul din urmă, răsunetul acelor năzuinţi de sufletească vindecare a culturei şi vieţii româneşti.

De data aceasta ne rămâne să aşezăm la acest cuviincios loc Comunicatul însuşi Sfântului Sinod, pentru ca şi cititorii noştri să-l cunoască după cuprinsul şi importanţa lui.

“Sănătatea morală a tineretului celui mai ales al neamului este greu primejduită de valul tot mai mare al unui scris nesănătos a cărui singură preocupare este să zugrăvească în culori cuceritoare cele mai urâte patimi.

Biserica Ortodoxă, maica păzitoare a Neamului în toate vremurile, priveşte cu îngrijorare la această înmulţire a scrisului care conrupe, manifestare a unor suflete bolnave, care şi-au pierdut orice sentiment de ruşine şi de demnitate morală, orice scrupul de conştiinţă şi orice tresărire de responsabilitate pentru efectele dezastruoase ale activităţii lor. Ea nu poate privi nepăsătoare cum se destramă sub influenţa acestei literaturi sufletul tineretului şi prin el însăşi viaţa neamului.

Refugiul la argumentul că prin acest fel de literatură se servesc frumosul şi arta pură e nesincer. Viciul şi perversitatea nu sunt frumoase, iar tulburările şi stările sufleteşti, ce le trezesc şi le creează în cititori, sunt tot ce poate fi mai depărtat de starea de linişte şi seninătate – cu adevărat dezinteresată – în care se poate contempla frumosul. Categoria frumosului, chiar dacă nu este totuna cu categoria moralului, nu-i poate fi nici opusă. Căci frumosul şi binele iradiază împreună cu adevărul din acelaşi soare al luminii şi izvor al vieţii, din plenitudinea Dumnezeirii.

Frumosul nu poate fi contra vieţii, distrugător al rânduielilor eterne care o menţin, ci sau o înalţă şi o îmbogăţeşte în sensuri, sau nu e frumos. Dacă totuşi unii ţin să numească frumos ceea ce distruge şi aduce haosul, orice om cu judecată sănătoasă se va declara împotriva acelui aşa zis frumos şi în favorul vieţii.

Constatăm însă, mângâiaţi în suflet, că din diferite puncteale societăţii româneşti s-au produs, în timpul din urmă, manifertări puternice de dezaprobare a acestui fel de a scrie. Biserica e alăturea de toţi cei ce luptă pentru stârpirea literaturii îndemnătoare la vicii şi pune la suflet tuturor fiilor ei, întregului Neam românesc, să respingă produsele necuviincioase ale acelora care nu ştiu sau nu vreau să folosească darul ce li l-a dat Dumnezeu.”

Publicat în revista arădeană “Biserica şi şcoala”, nr. Din 17 octombrie 1937, articolul care include Comunicatul Sf. Sinod este mai actual acum decât a fost atunci, deoarece germenii răului insinuaţi în arta modernă au proliferat şi au infestat mortal creaţiile artistice, astfel încât este ruşine a şi grăi despre ele, dar a le studia în şcoală? Şi totuşi, se studiază, insuflând duhul rău al patimilor poetizate, am balate astfel încât să-şi etaleze falsa lor dulceaţă, dar să-şi ascundă otrava. Adevărat că fecioarele au îndrăgit balaurul şi l-ar alunga pe Sf. Gheorghe care ar veni să le salveze. Pentru că astăzi societatea i-a conferit prestigiu şi o aură mitică, romantica” balaurului”, iar noi, bătrânii care mai ştim adevărul, nu prea avem puterte, curaj şi spirit de jertfă spre a zdrobi prin cuvântul lui Dumnezeu, cu ajutorul Lui, această fiară.

Mulţumesc celui ce a răspuns frământărilor mele de multă vreme prin acest insuflat de Duhul Sfânt comunicat al Sf. Sinod al B.O.R. din 1937.

Sursa: http://victor-roncea.blogspot.com/2009/04/180-de-ani-de-presa-romaneasca-mai.html

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Marţi[Fapte 4, 1-10; In. 3, 16-21] “Cel ce nu crede în Fiul lui Dumnezeu este dinainte osândit”. De ce? Fiindcă atunci când în jur este lumină, el rămâne întru întuneric din dragoste faţă de acesta. Dragostea de întuneric, ura faţă de lumină îl face pe de-a-ntregul vinovat, chiar de nu ştie care e adevărul, fiindcă pe cel ce are dragoste nefăţarnică de adevăr, adevărul îl scoate din întunericul rătăcirii şi îl aduce la lumina adevărului. Pilda este Sf. Ap. Pavel. Acesta era un adevărat iubitor al adevărului, luptând din tot sufletul pentru ceea ce el socotea drept adevăr, fără vreun fel de interes. Ca atare, îndată ce Iisus i-a arătat că adevărul e altul decât ceea ce socotea el drept adevăr, în aceeaşi clipă a lepădat vechea părere, arătată a nu fi adevăr, şi s-a legat din toată inima de noua descoperire, dovedită în chip simţit ca adevărată. Acelaşi lucru se întâmplă cu oricine iubeşte adevărul fără făţărnicie. Adevărul despre Hristos e limpede ca lumina zilei: caută şi vei găsi; iar ajutorul de sus e gata oricând să întâmpine pe oricine caută fără făţărnicie. Aşadar, dacă cineva rămâne în întunericul necredinţei, acela o face numai din dragoste de întuneric, şi pentru aceasta este dinainte osândit.”

Sf. Siluan: "adevărata libertate stă în a nu mai păcătui"

“Cine nu doreşte libertatea ? Toată lumea o doreşte, dar trebuie să ştim în ce anume stă ea şi cum s-o găsim...Pentru a ajunge liberi, trebuie ca mai întâi de toate să ne “legăm” pe noi înşine. Cu cât mai mult ne vom lega pe noi înşine, cu atât mai mare va fi libertatea minţii noastre...Trebuie să legăm în noi patimile, ca să nu ne stăpânească; trebuie să le legăm ca să nu-i vatăme pe semenii noştri...Libertatea e căutată de obicei pentru puterea de a “face ce vrem”. Dar acest lucru nu e libertate, ci domnia păcatului asupra noastră. Libertatea de a ne deda desfrânării sau de a mânca pe săturate şi de a ne îmbăta, de a pizmui sau de a silui şi a omorî, sau a face vreun alt lucru de acest fel, nu este nicidecum libertate; fiindcă, aşa cum spune Domnul, “tot cel ce împlineşte păcatul e rob păcatului”. Trebuie să ne rugăm mult pentru a ne slobozi din această robie. Credem că adevărata libertate stă în a nu mai păcătui, în a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele din toată inima noastră şi din toată puterea noastră. Adevărata libertate e a rămâne neîncetat în Dumnezeu.”

Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, Deisis, Sibiu, pag. 68.

Sursa imaginii: laurentiudumitru.ro/.../