Martyria Aiudului

Aiudul este un oraş cu triste rezonante în sufletul românilor. Mulţi ani la rând toate drumurile s-au îndreptat spre înfricoşătoarea închisoare a Aiudului, care a întrerupt destinele celor mai bravi români ai neamului românesc.

Situata în centrul oraşului, închisoarea are forma unui T uriaş din piatra, ce era programat să terorizeze, să tortureze sufletele si trupurile românilor iubitori de credinţă şi neam, care nu s-au lăsat abrutizaţi de spurcatul şi demenţialul regim comunist. Aceşti oameni deosebiţi, dintre care si foarte mulţi tineri, au înţeles că e vremea când li se cerea imposibilul, curajul, sfânta nebunie, altminteri nu exista scăpare nici pentru ei, nici pentru neam. S-au angajat liber si conştient în purtarea Crucii si în ispăşirea păcatelor neamului. Pe culmile singurătăţii si ale suferinţei s-au întâlnit cu Hristos si l-au urmat sfinţindu-se. Aceştia sunt sfinţii martiri ai Aiudului despre care astăzi se evita să se vorbească si să se mai ştie. “Nu e nevoie de cine ştie ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, numai să se vrea câtuşi de puţin (...). Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţa si printre lucruri sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol.” (Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii).

Închisoarea Aiudului a fost o adevărată şcoala de tortura: deţinuţii erau înfometaţi, schingiuiţi, batjocoriţi înjosiţi, deşi foarte mulţi dintre ei erau intelectuali de marcă alcătuind elita societăţii româneşti din aceea epocă, care, dacă ar fi trăit, ar fi schimbat faţa României. Cei omorâţi erau aruncaţi în gropile comune, săpate de administraţia închisorii, la marginea oraşului Aiud, loc numit până astăzi “Râpa Robilor”. Aiudul a fost si o şcoala duhovnicească, “o adevărată obşte filocalică a temniţei” după cum mărturisea Ioan Ianolide în cartea sa, Întoarcerea la Hristos.

Astăzi, se şterg urmele crimelor trecutului, închisoarea se renovează european, are termopane si e văruită proaspăt în galben. Oamenii trec încoace si încolo pe lângă ziduri, efigii însângerate ale fostului regim, copleşiţi de griji, gânduri si preocupări portocalii, râvnind spre acel “Să trăim bine!” ce îi tine captivi într-o alta temniţă a materialităţii, a globalizării si a patimilor liber acceptate. Astăzi, ar trebui să se bătătorească un singur drum spre aceasta închisoare - acela de (re)cunoaştere a adevărului şi de instituire a unui cult al martirilor care s-au jertfit în aceasta temniţă, care pentru ei a devenit altar. Sa fie rânduite zile de pomenire în amintirea lor si sa fie deschisă vizitatorilor. Cei care vor să cunoască adevărul şi istoria, pentru a învăţa si a evita greşelile trecutului, sunt privaţi de acest drept. Nu ne rămân decât mărturiile supravieţuitorilor, de altfel foarte preţioase, si cărţile. Totuşi un alt impact ar fi avut pentru tânăra generaţie vizitarea închisorii, explicaţiile date de un ghid în incinta acesteia, contactul cu vechea atmosfera.

Dar cu toata osteneala aşa-zişilor umanişti de a cosmetiza totul, Dumnezeu lucrează prin aleşii săi care s-au asemănat primilor creştini ai Bisericii din secolele I – III. Aceştia din urmă, în timpul persecuţiilor se adunau la mormintele martirilor si aşezau deasupra lor sfinte Altare creştine pe care săvârşeau Taina Sfintei Euharistii, cinstind jertfa lor si împlinind cuvintele Sfântului Apostol si Evanghelist Ioan din cartea Apocalipsei. “Am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvintele lui Dumnezeu si pentru mărturia pe care au dat-o”. (Apoc. VI, 9). Aceste sfinte biserici se numeau Martyria. La noi în ţară cea mai veche Biserica aşezată deasupra mormintelor de martiri s-a descoperit în Dobrogea, la Niculiţel în cripta sa de sub Sfântul Altar s-au descoperit sfinte moaşte ale sfinţiilor martiri Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos care se crede că au pătimit în timpul persecuţiei lui Diocleţian, prin anii 304 -305.

Cei de astăzi, asemenea acestora de demult, au ridicat la Aiud o Sfânta Biserică deasupra martirilor jertfiţi în închisoare pentru credinţă si neam. Este situata la marginea oraşului în Râpa Robilor unde erau aruncate trupurile fericiţilor osândiţi. Acest spaţiu duhovnicesc si monahal, pentru ca sfântă biserică are statut de mănăstire, se află în proximitatea unor blocuri dintr-un cartier al oraşului, graniţa dintre cele doua lumi, total diferite, fiind marcată de un gard, cum ar zice Mircea Eliade “ o inserţie armonioasă a sacrului în profan”. Dacă localnicii ar conştientiza ce mare binecuvântare e de la Dumnezeu sa vieţuieşti atât de aproape de un astfel de loc sfânt, ce mare folos sufletesc ar avea! Viaţa la mănăstire curge liniştit, după tipicul mănăstiresc, în cadenţa eternă a celor şapte Laude zilnice si a Sfintelor Liturghii.

Tot în aceasta râpa se mai afla si cimitirul oraşului Aiud. În decursul timpului s-au făcut săpături si o, minune!, s-au aflat moaşte sfinte, oseminte de culoare galben-aurie, netede, lucioase, uşoare, plăcut mirositoare, care au sfinţit tainic pământul ţării.

Acestea se afla dispuse în osuarul mănăstirii ca o mărturie a suferinţelor si torturilor îndurate de adevăraţii români în epoca comunistă. Sunt o dovada a credinţei lor, dar si a lucrării lui Dumnezeu si a minunilor săvârşite de El în temniţă, pentru ca însuşi Hristos a fost înlănţuit. Dureri de nesuportat erau răbdate, rănile nu se infectau, oasele se regenerau în condiţiile unei înfometări extreme, în cuptoare la o temperatura de peste 8000C carnea, stratul piloric, oasele nu deveneau cenuşă, legile materiei fiind abolite. Cu adevărat dureri cu neputinţă de suportat erau îndurate: sfinţiilor mucenici li s-au bătut cuie în cap cu vârful bont, li s-au cioplit oasele prin lovituri aplicate astfel ca aşchiile din os sa rămână înfipte în muşchi ca nişte căngi, durerile de dinţi provocate de infecţii măcinau osul mandibular, numite furia dinţilor, dureri ce duceau la nebunie, calote craniene tăiate chirurgical, perfect circular, mâini, picioare, coaste rupte si multele altele. Înainte de a fi scoşi din închisoare pentru a fi îngropaţi, trupurile chinuite erau împunse cu o suliţă, pentru a verifica decesul, fapt ce ne aminteşte de crunta si barbara procedură romană aplicată si Mântuitorului pe Sfânta Cruce.

La toate aceste cumplite suferinţe se adaugă chinurile sufleteşti pe care mintea noastră slabă nu le poate cuprinde si înţelege. Sfinţii au trecut prin iad, au trăit “mlaştina deznădejdii”, dar nu au deznădăjduit. Pe toate le-au răbdat păstrându-şi credinţa si demnitatea, murind pentru acestea, iar sufletele lor curate de crin mijlocesc astăzi pentru noi la tronul lui Dumnezeu , pentru noi cei care prea uşor îi uitam sau, mai grav, nu-i recunoaştem ca sfinţi ai Bisericii Ortodoxe Române si nu le acordam cinstea cuvenită.

Atmosfera din osuar te îmbie la rugăciune; încă de la intrare te învăluie o pace aproape materială, te încearcă gânduri de recunoştinţă adâncă, de bucurie, de linişte, de însufleţire, de pocăinţă, nu-ti vine sa mai pleci de acolo. Tot în osuar se mai afla o icoana a Maicii Domnului, unica prin reprezentarea la picioarele Ei a unui convoi de deţinuţi aureolaţi, încătuşaţi, contorsionaţi de durere aflaţi pe culmea Golgotei neamului.

La ieşirea din osuar, pe un perete, se afla harta României ce are marcate închisorile comuniste, imaginea de ansamblu fiind tragica: întreaga ţară devenise o uriaşă temniţă în acele vremuri.

Simbolica este si arhitectura monumentului ce adăposteşte sfânta biserica si osuarul. Pe acoperiş sunt 14 sfinte cruci îngemănate, dispuse în doua coloane de câte şapte, care îi simbolizează pe fraţii de cruce, de suferinţă, ce poartă cu dragoste si răbdare Crucea mare si grea a neamului românesc. Cifra şapte are o simbolistica foarte bogata în scrierile Vechiului si Noului Testament: Hristos a rostit şapte pilde despre Împărăţia Cerurilor (Matei 13), de şapte ori zece este numărul ucenicilor Domnului (Luca 10,1), şapte cereri sunt în rugăciunea domnească, şapte sunt darurile Sfântului Duh, şapte sunt Sfintele Taine, “În ziua a şaptea S-a odihnit Dumnezeu de lucrul sau” (Fac. 4,5), ziua a şaptea este ziua Învierii.

Pereţii Sfintei Biserici si ai osuarului sunt tapetaţi cu placi din marmură, comemorative, cu peste 2500 de nume ale celor care au murit în închisorile comuniste: Aiud, Jilava, Gherla, Piteşti, Târgu Ocna, Canal. Deasupra intrării în biserica, în loc de pisanie, sta scris cu litere săpate în piatra: “ Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate” - pentru cei care au ales si au ştiut sa împlinească aceasta fericire în viata lor pământească. Pe platoul din fata Bisericii se afla o troiţă ridicata de asociaţia foştilor deţinuţi politici, cu o inscripţie care nu ne mai da voie, după ce o citim, sa spunem “ Nu ştiu ce a fost aici si ce este aici”: “Trecătorule, opreşte-te o clipa din drumul tău si aprinde o lumânare la acest însemn al suferinţei, pentru cei care au trecut prin moarte la înviere. Nu exista pe întreg cuprinsul acestui loc o palma de pământ fără de oase. Crima trecutului săvârşită de cei fără de Dumnezeu si dragoste de neam, a sângerat trupul sfânt al tarii, dar niciunde mărturisirea acesteia nu cunoaşte limite atât de grave ca în temniţa Aiudului. Cei care au rămas după noi sunt supravieţuitori. Voi care aţi fost unelte ale terorii dezlănţuite de sistem, în acest loc de cumplita suferinţă, spălaţi-vă conştiinţa mărturisind adevărul. Fie ca Dumnezeu, în îndurarea Lui, sa va ierte. Noi am trecut în veşnicie fără sa blestemam. Fie ca pe suferinţa noastră sa se clădească viitorul de lumina al neamului românesc!

Mergi printre noi cu sfânta-ti moarte vie/ Ne tămâiezi cu marea Ta tăcere/ Mormântul tău e numai Înviere/ Prin tine luminam de veşnicie”.

Maicile slujesc cu multa dragoste în aceasta mănăstire, ele ne-au spus ca la Aiud călcăm pe sfinţi, ca aici e Athosul românesc.

De pe platoul din fata bisericii, coboară treptele ce duc în râpa, traversezi cimitirul si într-o margine de mal se afla un mormânt străjuit de o troiţă, care marchează locul unde se bănuieşte ca ar fi fost aruncat trupul filosofului român Mircea Vulcănescu, după indicaţiile primite de la un fost gardian al închisorii.

Printre căpriţe si mioare care pasc liniştite si nestingherite iarba de pe mal, dar si florile de pe mormânt, odihnesc osemintele celui care a lăsat un testament tulburator, prin profunzime, urmasilor: “ Sa nu ne razbunati!”. Din pacate, noi, românii, nu stim sa ne cinstim eroii - se remarca lipsa de implicare a celor în drept care ar fi trebuit sa amenajeze corespunzator locul, sa-l îngradeasca si sa-l înscrie ca reper între obiectivele spirituale si culturale ale orasului Aiud.

Situatia e derizorie având în vedere ca Mircea Vulcanescu a fost un filosof de prestigiu, asistent al lui Nae Ionescu, care, spre deosebire de Emil Cioran si Mircea Eliade, si-a asumat suferinta, ramând în tara. Oare asa întelegem sa fim europeni? De ce adoptam numai surogatele occidentului, nocive spiritului nostru national? De ce nu vedem cum îsi cinstesc ocidentalii eroii si oamenii de valoare?

În apropierea Râpei Robilor exista o cale ferata. Zgomotul rotilor de tren ne poarta înapoi pe firul istoriei, spre acele vremuri crunte cu zornait agresiv de lanturi, zavoare si vigoare ale mortii, dar dangatul blând al clopotului de la manastire ne ancoreaza într-o realitate liturgica, duhovniceasca care da un sens suferintei.

Aceasta jertfa a lor nu a fost zadarnica îndreptându-ne sufletul catre Dumnezeu, Maica Domnului si toti sfintii din veac care au bineplacut Lui si spre vesnica lor cinstire si pomenire.

Prof. Ana-Maria Cutulab

Sursa imaginii:
www.rapa.robilor.4t.com/