Pravila – momentul de despărţire de demonismul lumii

"Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem pune nici piciorul drept înaintea piciorului stâng, ca să facem un pas."

 

Multă lume îmi spune : « Părinte, nu mă rog. Mă rog seara, dar dimineaţa nu mai am timp să mă rog ». Şi mă gândesc : rugăciunile începătoare, adică Împărate ceresc, Sfinte Dumnezeule, Prea Sfântă Treime şi Tatăl nostru durează trei minute. Dacă mai adaugi Crezul, Psalmul 50 şi o rugăciune către Maica Domnului, mai fac cinci minute. În total zece minute, să zic ! Zece minute nu-i dai lui Dumnezeu...?!

Toată viaţa ta stă în mâinile diavolului, căci toate guvernele şi toate legislaţiile sunt demonice. N-au nimic de-a face cu Dumnezeu. De aceea ne rugăm ca Dumnezeu să dea gândul cel bun conducătorilor ţării, să-i facă credincioşi. Demonismul acesta se resimte la nivel social. La patron – dacă patronul este un speculant – la întreprindere, oriunde lucrezi, lucrezi pentru diavol, adică pentru bunul tău trai. Lucrezi să-ţi câştigi viaţa ta de la o lume demonizată, stăpânită de demoni. Ei bine, rugăciunea ta de dimineaţă este momentul tău de despărţire de tot demonismul lumii. Îi ceri lui Dumnezeu să te apere în ziua aceea de ispite, de mânie, de accidente, pentru că astăzi eşti şi mâine poţi fi mort.

Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem pune nici piciorul drept înaintea piciorului stâng, ca să facem un pas. De aceea, rugăciunea noastră trebuie să fie continuă ; dimineaţa mulţumim lui Dumnezeu pentru că patul acesta n-a fost mormânt pentru păcatele noastre, iar seara, la fel, mulţumim lui Dumnezeu pentru înca o zi care a trecut.

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, « Cuvinte vii »

Sursa foto : http://www.magazin-bisericesc.ro/magazin/index.php?categoryID=96

"În inimă poartă-nflorite Credinţa, Speranţa, Iubirea. "

Fragmente din cartea Doamnei Aspazia Oţel-Petrescu, „Strigat-am către Tine, Doamne”

Rechizitoriul

„Procesul a început în Lunea Mare, prima zi din Săptămâna Patimilor. Era un proces cu public, ţinut în sala mare a tribunalului. Pe podium, în faţă, era Tribunalul Militar care urma să judece, format din colonelul Vlasu, patru asesori populari, procurorul şi grefierul. În spate, aşezate în amfiteatru, erau băncile pentru public. Jos, pe bănci lungi de lemn, eram noi, acuzaţii. Ne separa de restul sălii un zid de militari, care aveau misiunea să evite orice contact între noi şi public. Noi nu aveam voie să facem nici o mişcare, nu puteam întoarce capul, nu puteam strecura nici o privire peste "vigilenţa poporului".

În prima zi am ascultat actul de acuzare, un rechizitoriu global, violent, care înfiera organizaţia noastră cu epitete surprinzătoare şi cu acuzaţii incorecte. Cu o voce tunătoare şi sacadată, eram acuzaţi în bloc ca cei mai aprigi duşmani ai poporului, în general şi ai proletariatului, în mod special.

Fiind o organizaţie "subversivă şi teroristă de tip paramilitar fascist" ne pregăteam în vederea unui complot criminal împotriva orânduirii sociale care promitea "cea mai bună şi cea mai dreaptă dintre lumi". Exponenţi ai burghezo-moşierimii exploatatoare, eram vânduţi imperialismului străin. Făceam spionaj în favoarea agenturilor imperialiste, eram organizaţia cea mai abilă în asasinate politice, mai ales împotriva evreilor.

Rechizitoriul a durat ore. Ascultam cu stupoare cum bubuia ura în fiecare cuvânt, mă simţeam la mii de leghe depărtare de "crimele" care ni se puneau în spinare, realizam acut de dureros că nu numai o mişcare declarată net anticomunistă era pusă la zid, ci tot ce însemna România. Va fi oare scris să se înece neamul românesc în mlaştina aceasta de ură atee? Până unde îi va îngădui Dumnezeu diavolului roşu să demoleze vechile aşezăminte? Când se va reîntoarce şi peste ţara noastră aripa de înger izgonită acum cu atâta înverşunare? Au urmat zilele de audiere a acuzaţilor şi martorilor. Practic, acuzaţii erau şi martori ai acuzării. Toată dezbaterea se reducea la reconfirmarea propriilor declaraţii, baza de acuzare a inculpatului. Dacă spuneai că declaraţiile nu sunt valabile pentru că au fost smulse prin tortură fizică şi constrângere morală ţi se lua dreptul de a mai vorbi.

"- Ce înseamnă constrângerea morală?", a ricanat unul din asesori.

Când Angela a spus dintr-o singură răsuflare că şi-a scris declaraţia cerută de anchetator numai după ce m-a văzut la confruntare, în ce hal fără de hal arătam eu, bătută crunt, a fost apostrofată dispreţuitor şi i s-a luat cuvântul.

Circul audierilor nu era numai grobian, ci lua uneori aspecte rafinate. Astfel au făcut caz de umanitarism în legătură cu Maricica. Au invitat-o pe un scaun, foarte aproape de completul de judecată - vezi, Doamne, ca să fie scutită de efort fizic. Pentru aceasta i-au citit din declaraţie exact acele fraze care o puneau într-o lumină penibilă faţă de noi. Au întrebat-o apoi, cu o politeţe perfidă, dacă îşi menţine afirmaţiile. Peste mine au trecut foarte repede spunând că rezultatul anchetelor mele este mai mult decât edificator. Afirmaţia urmărea, de asemenea, discreditarea mea în faţa grupului. M-a caracterizat ca fiind o persoană abilă şi periculoasă, cu apucături mistice, retrograde.”

 Mama

„Vinerea Mare a fost rezervată apărării ce urma să fie susţinută de avocaţi numiţi din oficiu. Totodată era programată şi acordarea ultimului cuvânt.

Când ne conduceau spre sala de judecată am zărit la una din uşi, unde se făcea legitimarea publicului, pe Rodica Ş., o bucovineancă tânără, frumoasă şi curajoasă. Ne-am întâlnit privirile şi am înţeles că Rodica mima cu buzele un cuvânt: "Ma - ma". Am făcut semn spre mine, adică "a mea?" Rodica a repetat semnul spre mine, adică "a ta". Deci mama era în sală. M-a copleşit o emoţie sufocantă. Mama a coborât din munţii Sebeşului ca să mă vadă! Cum să-i dau un semn cât de mic, cum să fac s-o zăresc măcar?!

Introduşi în sală, preşedintele ne-a acordat un sfert de oră să vorbim cu apărătorii noştri. Alt circ. La mine a venit un tânăr care mi-a spus că l-a avut pe "unchiul meu" profesor la facultatea de drept şi că pentru aceasta ar dori să pledeze eficient pentru mine. Mi-am amintit că profesorul E. D. Tarangul avea obiceiul să mă prezinte ca nepoată a sa. Tânărul avocat îmi spuse că a încercat să-mi studieze dosarul dar i s-a refuzat categoric. Mă ruga, deci, să-i ofer, pe scurt, câteva capete de apărare, l-am mulţumit pentru buna sa intenţie şi l-am sfătuit să spună la pledoarie: "- Întrucât nu cunosc dosarul cauzei, nu mi s-a permis să-l studiez, las justiţia să-şi urmeze cursul." Dar dacă vrea, cu adevărat, să-mi facă un serviciu, să mă ajute să mă întorc cu faţa spre public (consemnul era ca apărătorii să ne ţină cu spatele spre sală). Avocatul meu a acceptat riscul şi, mimând o discuţie înfocată, m-a rotit cu faţa spre public. Ostaşul de lângă mine s-a făcut că nu vede manevra aşa că am început să cercetez cu înfrigurare, rând cu rând, publicul. Am remarcat doi colegi de studiu, l-am văzut pe bunul nostru prieten, Naia, am văzut-o pe Lili care mi-a făcut un gest de dezaprobare - n-am înţeles pentru ce anume - şi, în sfârşit, chiar în ultimul rând, se afla mama. Şi-a dat seama că o caut şi s-a ridicat de pe bancă pentru ca să o observ mai uşor. Când ne-am întâlnit privirile a început să plângă liniştit; lacrimi mari îi brăzdau chipul frumos, l-am făcut semn că nu trebuie să plângă, să-şi şteargă ochii, l-am arătat inima, locul în care ne vom întâlni mereu, oricâte ziduri se vor ridica să ne despartă. Mama a înţeles, şi-a şters grăbită lacrimile şi a rămas cuminte să mă privească. Mi-a făcut un alt semn discret: mi-a arătat degetul mare, degetul mic şi a făcut un semn de negaţie. Am înţeles că tata şi fratele nu erau arestaţi. Sfertul de oră a trecut ca un fulger. Mi-am sărutat mama, ducând arătătorul la buze. Timp de 14 ani nu o voi mai vedea decât, uneori, în vis şi, permanent, în amintire. Sărmana mea măicuţă, câte a îndurat din cauza mea!”

Ultimul cuvânt

„În sfârşit, ni s-a acordat şi ultimul cuvânt. Tribunalul Militar care ne judeca aştepta de la noi autocritici plângăcioase, apeluri la clemenţă, desistări spectaculoase, dar s-a înşelat. În afară de câteva cazuri (care se puteau număra pe degetele de la o singură mână) acuzaţii au formulat asumări responsabile, în fraze scurte dar hotărâte şi clare pentru că, de fapt nu erau lăsaţi să-şi legitimeze pe larg poziţia perpendiculară. Cred că Ion Munteanu a fost primul care a sintetizat în puţine cuvinte ceea ce trebuia exprimat. Pe scurt, cei mai mulţi spuneau:

"- Îmi asum vina de a crede în Dumnezeu, de a-mi iubi patria şi de a mă jertfi pentru binele neamului meu. Voi primi cu stoicism osânda şi voi fi bucuros să o ispăşesc."

Îmi amintesc de impresia profundă pe care a lăsat-o ultimul cuvânt al studentului Maniu, grav bolnav de T.B.C.:

"- Orice condamnare îmi veţi da va fi pentru mine o condamnare la moarte. Voi muri cu conştiinţa împăcată că n-am făcut nici un rău alăturându-mă celor ce luptă pentru salvarea neamului românesc."

Ultimul meu cuvânt a fost, în esenţă, următorul:

"- Nu-mi recunosc nici o vină. Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele. Primesc cu seninătate pedeapsa, nu cer nimic pentru mine. Cer clemenţă pentru tinerele care se află pe banca acuzării alături de mine. Cer să luaţi în considerare că sunt aici pentru că s-au lăsat convinse de mine şi mă consider răspunzătoare de acest fapt."

Ultimul căruia i s-a acordat cuvântul a fost Ion Bohotici, şeful Centrului Studenţesc. Preşedintele completului, colonelul Vlasu, i-a atras atenţia că poate vorbi numai în numele său. Cu o voce fermă, calmă şi convingătoare, Ion I-a rugat să-i permită totuşi să spună câteva cuvinte, nu atât pentru sutele de studenţi care îl vor urma în închisoare, ci mai ales pentru părinţii noştri, care merită să ştie direct de la noi pentru ce le-am adus o durere atât de mare. Cred că Ion i-a făcut o bună impresie preşedintelui pentru că acesta i-a acordat cuvântul.

Înalt, drept, cu figura senină şi vocea blândă dar hotărâtă, Ion Bohotici a spus, după cât a reţinut memoria mea, următoarele:

 "- Ne-aţi acuzat că suntem nişte duşmani înrăiţi ai poporului, că urâm clasa muncitoare, că suntem nişte produse nefericite ale burghezo - moşierimii în declin. Nu suntem duşmani ai propriului nostru popor, nu suntem nici pe departe fii de moşieri, nu avem nici o relaţie cu pătura burgheziei exploatatoare şi nu urâm pe muncitori. Sunt fiu al Maramureşului şi cunosc foarte bine cât a suferit şi cât a sângerat întregul neam sărac. Noi, generaţia aceasta pe care o aveţi în faţă, pe băncile acuzării, suntem foarte conştienţi de toate nedreptăţile care ne-au umplut de revoltă şi durere. De aceea ne-am făurit un crez, un vis şi ne-am angajat în realizarea lui. Noi am vrut să ne formăm şi să ne pregătim pentru a fi apţi să schimbăm acea ordine socială care se exprimă prin homo homini, lupus prin o alta care să se exprime prin homo homini, res sacra. Părinţi, fraţi, surori, prieteni, aceasta este vina noastră. Şi nu este deloc întâmplător că suntem judecaţi în Săptămâna Patimilor. Cu aproape 2000 de ani în urmă, însuşi Fiul Lui Dumnezeu, lisus, urca din greu Golgota, osândit la suplicii şi moarte prin crucificare tocmai pentru că vroia să reabiliteze omul, să-i restabilească demnitatea divină pierdută, să-l readucă la starea de Eden.

Ştim că ne veţi osândi. Ştim că vom primi ani grei de închisoare. Vom urca senini calvarul închisorilor pentru că Marele Jertfit va urca în pas cu noi. Am iubit crucea, neamul, patria şi a venit vremea să o şi dovedim.

Mă mir, însă domnule colonel, că dumneavoastră, care aţi fost un luptător ilegalist, nu ştiţi că la capătul acestui calvar vor ajunge eroi şi martiri care vor acoperi cu glorie şi pe cei ce vor cădea înfrânţi pe cale."

"- Îţi retrag cuvântul!", a strigat colonelui Vlasu. "Îi vedeţi cât sunt de fanatici? Vom avea noi grijă să-i învăţăm minte, să-i aducem la ordine!"

Zadarnic, însă, furia colonelului n-a putut şterge impresia pe care au lăsat-o cuvintele lui Ion Bohotici. Vorbele colonelului Vlasu s-au pierdut în zgomotul paşilor; publicul părăsea sala înainte de a se declara şedinţa închisă, înainte ca tribunalul constituit să părăsească sala. Pe noi gestul ne-a mângâiat. Era un protest tăcut dar mai elocvent decât cuvintele.”

Sfânta Împărtăşanie

„A doua zi, Sâmbăta Sfintelor Patimi, urma să primim sentinţa. Era ultima zi a procesului. Dimineaţa zilei ne-a adus o bucurie cu totul nesperată. O bătaie uşoară în uşă ne-a adus la crăpătură.

"- Vă vorbeşte un preot. Am asupra mea Sfintele Taine şi vrem să vă împărtăşim. Îngenunchiaţi cu faţa spre uşă şi vă spuneţi în gând, pe scurt, păcatele mai mari ce vă împovărează conştiinţa. Eu vă voi da absolvirea."

Am îngenunchiat cu sufletele copleşite de emoţie. Apoi ne-am făcut fiecare examenul de conştiinţă şi după câteva minute am ascultat cu înfiorare cuvintele care veneau de dincolo de uşă, clare şi solemne:

"- . . . cu harul ce mi s-a dat, vă iert şi vă dezleg .. ."

Prin crăpătura de la balamalele uşii am primit, învelite cu grijă în foiţă, câte o minusculă părticică pentru fiecare din noi, după care, cu binecuvântarea părintelui am băut apă.

Ion Bohotici a avut dreptate, lisus venise în celula noastră şi ne făcea onoarea să ne ia cu Sine pe Golgota. Inimile noastre erau inundate de lumina cea lină.

Împreună cu sfânta împărtăşanie am primit şi un cuvânt de folos, în versuri. Îl ţin minte, cum aş fi putut să-l uit?!

"De vrei să cunoşti Adevărul,

De vrei să-ntâlneşti fericirea,

În inimă poartă-nflorite Credinţa,

Speranţa, Iubirea.

Credinţă-n puterea divină,

Speranţa în zile mai bune,

Iubire curată, senină,

Frumoşii tăi ani să-ncunune.

Şi-atuncea când toate-mpreună

În tânărul tău piept vor creşte

Din ele făcând o cunună,

Lui Crist - Dumnezeu mulţumeşte."

Printre cântecele religioase pe care le cunoşteam am găsit unul care se potrivea cuvintelor. Astfel am cântat în cinstea Lui Iisus laudă pentru darul primit. Refrenul cântecului se referea la Sfânta Fecioară, dar l-am cântat pentru că se potrivea cu situaţia în care se găsea patria noastră:

"Îndură-te a păcii Regină, Durerile lumii le-alină."

Saint Hierarch TEODOSIE from Brazi

Romanian Orthodox Church celebrates  today  the Saint Hierarch TEODOSIE from Brazi

Saint Martyr TEODOSIE from Brazi(a monastery in Moldavia) was born in the first half of the XVII th Century, somewhere near Brazi Monastery. His parents were descendents of free peasants since the times of Saint Stephen the Great. They took him to the divine services celebrated there. At the age of 18, he entered as brother in this monastery, but he became monk in Bogdana Monastery. Beeing a pious and quite intelligent monk, knowing the Holy Bible and some of the writtings of the Holy Fathers of the Church, he was ordained, in 1669,   Bishop of RĂDĂUŢI. He often went to Putna Monastery to St. Sthepen’s tomb, where a permanent candle was lit.

În 1671 he was sent to shepard the ROMAN Diocese, where he remained until 1674, when he was elected as Metropolitan of Moldavia(Metropolitan Dosoftei had left the country for Poland, as a refugee), as a recognition of his pastoral activity and his high spirituality. The historian Ion Neculce wrote in The Letopiseţ of Moldavia(the chronical) that the ruler of Moldavia, DUMITRAŞCU-VODĂ CANTACUZINO, was one of the worst personalities in our history. He brought the TATARS in Moldavia to mentain the throne, paying a huge sum of money, which he collected from the poor people and from the income of the monasteries. The Metropolitan TEODOSIE went to the ruler and said: “What is this, your highness? Are you the Antichrist?”. Dumitraşcu got angry and sent him in recluse at Saint Sava Monastery in IAŞI. Coming back from Poland, Metropolitan DOSOFTEI let him free, and Metropolitan TEODOSIE retired to Brazi Monastery, which he loved very much from his youth.. There he built a beautiful church dedicated to Saint George(sfântului Gheorghe). He took care of Bogdana Monastery too. He gave to these monasteries lands, wineyard, orchards, forests and mills.

The historian Ion Neculce also wrote that the TATARS came, in these times, like locusts and robbed the Moldavians, taking away all their fortunes. În 1694, a band of Tatars entered the Monastery of Brazi and tortured the Metopolitan TEODOSIE to give them the money and the ecclesiastical objects and, as he refused, they killed him, cuting off his head. It was after the Day of the Holy Cross.

The monks and Christians nearby the monastery burried him in the Church of Saint George, built by him. This church fell into ruins because of the frequent seisms of Vrancea County. But the egoumen of Brazi Monastery descovered by miracle the remains of the Metropolitan TEODOSIE and burried them again in a cave, where the first hermits  of Brazi Monastery, Teofilact and Sava, lived, cave turned into a Paraclis. SAINT ANTIPA from CALAPODESTI saw his holy remains. The head of Saint TEODOSIE was exposed in Brazi Monastery to be venerated before his official recognition as a saint.

The solemn proclamation of his sainthood was in October 2003, and his celebration wae established at 22 September.

Saint Hierarch and Martyr TEODOSIE, pray for us!

Sfântul lerarh Teodosie de la Brazi(22 septembrie)

Sfântul lerarh Teodosie s-a născut în Ţinutul Vrancei. In prima jumătate a veacului al XVII-lea, şi, iubind din tinereţe viaţa  călugărească, s-a lepădat de lume şi a primit sfântul chip îngeresc  al călugăriei. Cugetnd ziua şi noaptea la Legea lui Dumnezeu şi deprinzând de la dascălii încercaţi din mănăstirile Ţării de Jos învăţăturile cele folositoare, a fost ales egumen al mănăstirii Bogdana reconstruind, în vremea stăreţiei sale, acest sfânt locaş. Pentru vrednicia şi pentru bunele sale obiceiuri, a fost hirotonit episcop de Rădăuţi în anul 1670, iar peste un an a fost trimis să păstorească Episcopia Romanului. Iubind cu adevarat sfintele lui Dumnezeu Biserici,  a cercetat şi a ajutat pe cât i-a stat în putinţă schiturile şi mănăstirile din eparhia sa, sprijinind, totodată, şi pe binecredincioşii creştini aflaţi în felurite necazuri sau cuprinşi de sărăcie.În anul 1674, fericitul şi preaînvăţatul mitropolit Dosoftei, silit de vitregia vremurilor, s-a retras în Polonia, împreuna cu domnitorul Ştefan Petriceicu, iar Moldova a fost asuprită de cetele de turci şi de tătari, care au adus la cârma ţării pe Dumitraşcu din neamul Cantacuzinilor. Acesta, văzând că moldovenii au fost lipsiţi de păstorul lor, a cerut arhiereilor să-şi  pună mitropolit. Noul domn avea nevoie urgentă de un nou cap al Bisericii Moldovene pentru a-şi legitima domnia, primind de la acesta îndătinata ungere. Ierarhul Teodosie, deşi nu voia, mai mult fiind silit, a luat conducerea Mitropoliei Moldovei în acele vremuri greu de îndurat, când turcii şi tătarii intraseră ca lupii înfometaţi în smerita lui turmă. De aceea, bunul arhiereu nu a răbdat mult a vedea în toate zilele cum sunt nedreptăţiţi creştinii, ci, punându-şi  sufletul pentru aceştia, a mers la domnitor şi i-a cerut să pună capăt asupririi poporului şi să alunge dincolo de hotare pe păgâni. Mâniat, Dumitraşcu Voda nu a voit să audă mustrările cele drepte ale mitropolitului, ci, fără judecaă, l-a silit să-şi părăsească scaunul, pe care nu stătuse decât vreme de un an, fiind pus sub pază în Mănăstirea " Sfântul Sava " din Iaşi. Răbdând cu mult curaj cumplita prigonire, ierarhul mărturisitor al dreptăţii a stat închis acolo până la revenirea în ţara a blândului Dosoftei mitropolitul, care l-a scos pe fericitul Teodosie din surghiunul său. Acesta s-a retras în părţile Ţării de Jos. locuind când la Focşani, când în Mănăstirea Bogdana.

În răstimp s-a îngrijit, îndeosebi, de reconstruirea Mănăstirii Brazi,  unde a ridicat o nouă biserică şi chilii, aşezând  acolo monahi, pe care i-a pus sub ascultarea egumenului Zaharia, care vieţuise o vreme în Sfântul Munte Athos.

În anul 1688, pe cand se afla la Focşani a fost răpit şi dus în Ţara Românească, unde a îndurat, vreme de 10 săptămâni, închisoare şi chinuri. fiind cercetat - pentru pricini închipuite - de unii greci, puşi la cale de rudeniile lui Dumitraşcu Vodă, fostul domnitor al Moldovei. Scăpand însă cu viaţă şi din această grea încercare, Ierarhul Teodosie a continuat să se ocupe de sfintele locaşuri din Ţinutul Vrancei, pregătind toate cele necesare pentru ridicarea a încă trei schituri.

În toamna anului 1694  tătarii au năvalit, din nou, în Moldova, jefuind pe creştini şi distrugând bisericile. Cunoscându-şi mai dinainte sfârsitul, fostul mitropolit Teodosie s-a pregătit duhovniceşte aşa cum se cuvine a face orice creştin adevărat.  Curând, la Mănăstirea Brazi, a venit o ceată de tătari, care l-au schingiuit pe bătrânul arhiereu, cerându-i să le predea avutul şi odoarele sfântului locaş. Acesta a refuzat, preferând mai degrabă să fie chinuit decât să dea în mâinile păgânilor puţinele  valori şi sfintele vase. În cele din urmă, tătarii, după ce l-au chinuit îndelung, i-au tăiat capul. Noaptea, a fost îngropat în grabă de câţiva credincioşi. Aşa a câştigat cununa muceniciei  mult-pătimitorul Ierarh, priminduşsi prin sabie sfârşitul,  suferind pentru dragostea de Dumnezeu. Sfântul Antipa de la Calapodeşti (1816-1882), pe care biserica noastră îl pomeneşte la 10 ianuarie, fiind novice la Mănăstirea  Brazi, în anul 1842, a fost de faţă la descoperirea  în chip minunat a moaştelor  mitropolitului martir. El relatează urmatoarele: " Înainte ca arhimandritul Dimitrie  să fie stareţ al Mănăstirii Brazi din Moldova, el a trăit viaţă pustnicească aspră  într-o pădure mare, unde din întâmplare a găsit îngropat  un vas mare plin cu bani de aur. In vas a găsit  o însemnare, în care se spunea că aceşti bani sunt de la Mitropolitul Dositei (Thodosie) care i-a ascuns acolo,  prevăzându-şi sfârşitul  său mucenicesc din mâna turcilor. In însemnare se mai spuneau şi acestea: " cine va găsi aceşti bani este îndatorat să zidească din ei o mănăstire şi trei schituri " şi că " la terminarea de zidit a celui din urma, al treilea schit, va afla şi moaştele mele ". Înştiinţând  pe mitropolitul de la Iaşi despre această minunată descoperire şi primind de la el binecuvântare, arhimandritul Dimitrie a început cu râvnă să împlinească ultima dorinţă a fericitului mitropolit [ …] A înaltat o mare biserică, iar după ce a terminat de construit cel de-al treilea schit, a rânduit ca în ograda lui (n.n. a schitului) să se sape şi pentru dânsul un mormânt.

[ …] Deoarece groapa pe care el poruncise să i se sape se dărâma mereu, a pus să se sape din nou, în prezenţa lui, şi, săpându-se,  s-a găsit sicriul cu moaştele fericitului   mitropolit […] "

Despre aceea aflare a sfintelor moaşte  relatează şi  stareţul Dimitrie, scriind, într-o însemnare din 20 februarie 1842:"Am vrut să-mi fac mormântul meu în ţintirim la Brazi, tocmai în mijlocul locului unde a fost biserica veche. Şi, săpând adânc de şase palme […]  am găsit locul unde la picioarele răposatului Mitropolit Teodosie, ctitorul Mănăstirii Brazi, se găsea capul mormântului meu. Şi, săpând în sus, am găsit tot trupul deplin, înşirate oasele, iar capul l-am găsit cu gura în jos, pus pe o cărămidă mare în cornuri, precum  este ştiut că a fost tăiat de tătari şi îngropat noaptea de nişte  credincioşi".  Sfântul Antipa adaugă: ,,M-am învrednicit eu însumi  să văd şi să sărut aceste moaşte, din care ieşea un parfum foarte mirositor ". La 6 mai 1842 osemintele au fost prohodite de un sobor de slujitori şi aşezate în mormânt nou, zidit în partea de nord a paraclisului subteran.

***
Ierarhul-ctitor al Mănăstirii  Brazi a fost cinstit de clerici, monahi şi credincioşi încă din timpul vieţii, pentru virtuţile sale: dragostea de Dumnezeu şi de semeni, blândeţea,  răbdarea, spiritul de dreptate. El s-a identificat cu durerile şi nevoile credincioşilor din aceste ţinuturi, participând activ la soluţionarea conflictelor - cu precădere patrimoniale -  ivite între ei, atât ca episcop de Roman, cât şi ca fost mitropolit. El a susţinut cu tărie menţinerea privilegiilor acordate vrâncenilor de Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt.

O altă latură foarte importantă a activităţii sale o constituie  ridicarea de sfinte locaşuri. El a avut iniţiativa reconstruirii Mănăstirii Bogdana, îndemnând la aceasta pe marele logofat Solomon  Bârlădeanu. După moartea acestuia, el a continuat lucrarile în calitate de cel dintâi stareţ al Bogdanei, şi a chemat la sfintirea ei pe patriarhul Dositei al Ierusalimului, care îl  aprecia în mod deosebit. Ca episcop de Roman, s-a îngrijit de bunul mers al unor mănăstiri din eparhia sa, precum: Soveja, Mera, Lepşa Buluc şi Scânteia, aşa cum o dovedesc documentele vremii. În mod deosebit, a purtat grija de reconstruirea Mănăstirii Brazi, pentru care a obţinut dreptul de proprietate asupra terenului înconjurator, iar apoi, ca fost mitropolit, a refăcut din temelii acest aşezământ  monahal. Tot el a luat iniţiativa ridicării Schiturilor Muşinoaiele şi Trotuşanu cumpărând, din vreme, terenuri în acest scop. Il putem, deci, considera, pe  drept cuvânt, unul din cei mai importanţi ierarhi-ctitori de sfinte locaşuri.

Cinstirea sa ca Sfânt a început cu adevărat din momentul mortii lui martirice, prin care şi-a pecetluit ostenelile întregii vieţi. Potrivit relatării Sfântului Antipa, mitropolitul Teodosie şi-a prevăzut sfârşitul,  ascunzând banii dăruiţi de credincioşi pentru construirea a patru biserici, însoţindu-i  cu un text lămuritor. Aflarea acestor bani de către ieroschimonahul Dimitrie, tocmai cel însărcinat cu conducerea Mănăstirii Brazi, ne arată limpede lucrarea lui Dumnezeu, Care a facut să se împlinească toate sfintele dorinţe ale slujitorului Său: zidirea celor patru locaşuri  de cult şi, îndată după aceasta, aflarea  cinstitelor sale moaşte.  Prezenţa unei miresme deosebite ce iese din acestea - lucru confirmat cu claritate nu de oricine, ci chiar de catre Sfântul Antipa - este un semn neîndoielnic al sfinţeniei potrivit Tradiţiei ortodoxe. Remarcăm, de asemenea, că Sfântul Antipa îl numşste fericit pe mitropolitul Teodosie şi se închină cu evlavie sfintelor lui moaşte.  El subliniază şi faptul că aflarea sfintelor moaşte s-a făcut ,, În chip minunat".Cinstirea acordată de Sfântul Antipa de la Calapodeşti  Ierarhului Martir Teodosie este o dovada incontestabilă a cultului de care s-a bucurat. Nu mult după aflarea minunată a moaştelor  Mitropolitului Teodosie, capul a fost scos din mormânt şi ţinut în mare cinste de vieţuitorii  sfântului locaş.
Trebuie subliniat că moartea martirică a mitropolitului nu a fost nicicând dată uitării la ctitoria sa, aşa  cum reiese din cuvintele stareţului  Dimitrie, care, aflând moaştele  fericitului arhiereu. spune: ,,Este ştiut ca a fost tăiat de tătari şi îngropat noaptea de credincioşi ". Credem că tot stareţul Dimitrie i-a scos din mormant capul spre a fi cinstit, fapt de care amintea, in 1857, egumenul  Mănăstirii Bogdana, Antonie Dumbrava: " La Mănăstirea Brazi din ţinutul Putnei şi acum se afla tidva capului sau (n.n. - a mitropolitului), scoasă din mormânt  şi păstrată  cu mare cinste ". Capul sfântului  ctitor şi pătimitor  a fost astfel păstrat şi cinstit cu evlavie în altarul paraclisului  subteran, pâna  la  desfiinţarea aşezământului monahal de la Brazi  în anul 1959.  De atunci, capul a fost pus inapoi în mormânt.

După 1989, redeschiderea  Brazilor ca mănăstire  în urma demersurilor făcute de noi către  Sfântul  Sinod şi prin osteneala unor maici, în frunte cu fosta stareţă Iustina şi maica Pavelina, care-şi aveau metania aici, a readus şi cinstirea fericitului Mitropolit Teodosie. Acesta a fost pictat ca sfânt cu aureola la troiţa  de la intrarea în mănăstire, precum şi în pridvorul Palatului episcopal din Buzău, iar la începutul anului 2002, cercetările  făcute din încredinţarea noastră, pe locul fostului paraclis subteran, au dus la aflarea sfintelor moaşte ale Mitropolitului Teodosie.

Viaţa curată şi sfânta a Ierarhului Mucenic Teodosie, râvnitoarea slujire a lui Hristos prin întreita misiune arhierească, osteneala lui pentru ridicarea de  sfinte locaşuri şi pentru cinstirea celor sfinte, smerenia sa adâncă, dragostea pentru buna rânduială şi chivernisire a obştilor  monahale, grija părintească faţă de păstoriţii săi - ca apărător al celor nedreptăţiţi şi sprijinitor al celor săraci -, răbdarea tuturor suferinţelor şi prigonirilor nedrepte la care a fost supus, precum şi lucrarea lui încununata de jertfa martirică au făcut ca să fie întotdeauna cinstit cu evlavie de dreptslavitorii creştini.

De  aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ca urmare a deselor noastre demersuri şi la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfinţilor Români, a aprobat canonizarea Mitropolitului Teodosie al II-lea al Moldovei, rânduind a fi cinstit în toată Biserica noastră şi trecut în calendarul creştin-ortodox cu denumirea de SFÂNTUL IERARH MUCENIC TEODOSIE DE LA MĂNĂSTIREA BRAZI, ziua de prăznuire fiind 22 septembrie - data trecerii sale la cele veşnice  după cum rezultă şi din Tomosul Sinodal.

Spre deplina cinstire a Ierarhului Martir, am rânduit şi alcătuirea sfintelor sale slujbe, ce se publică in continuare, pentru ca preoţii noştri, cântăreţii de strană, monahii, monahiile şi dreptcredincioşii creştini, citindu-le în biserici ori în casele frăţiilor lor în ziua pomenirii, în clipe de liniste şi la vreme  de necaz, să dobândească ocrotirea şi mijlocirea Ierarhului Teodosie, la Dumnezeu, pentru iertare de păcate, sănatate, pace şi mântuire.

Pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Teodosie, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin !

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/vietile-sfintilor/72951-viata-sfantului-ierarh-mucenic-teodosie-de-la-manastirea-brazi

Video despre M-rea Brazi: http://www.crestinortodox.ro/vietile-sfintilor/72951-viata-sfantului-ierarh-mucenic-teodosie-de-la-manastirea-brazi