Icoana :
Muzica
în spiritualitatea bizantină
--Imnul Acatist--
Ionut
Mavrichi
Muzica
este una dintre expresiile cele mai întâlnite ale rugăciunii, însoţind-o pe
aceasta în majoritatea religiilor, deoarece unde cuvântul nu poate exprima
întru totul un anume simţământ, cea mai sublimă formă de exprimare a sa este
cuvântarea cântată sau singură muzica. Creştinismul moşteneşte, cel puţin în
faza iniţială, modelul de rugăciune iudaic, model în care muzica avea un rol
proeminent. Sunt numeroase menţiunile biblice cu privire la cântare, chiar
Mântuitorul presupunându-se că a cântat împreună cu ucenicii săi[1]. Aşadar, este de înţeles prezenţa în cultul privat sau public al primilor
creştini a rugăciunilor cântate. Totuşi este de remarcat distanţa pe care
creştinii o adoptă faţă de prezenţa instrumentelor muzicale, reticenţă bazată,
se pare, pe asocierea instrumentelor cu imoralitatea sau idolatria[2], instrumnentele fiind găsite în majoritatea templelor păgâne.
O altă
sursă importantă a concepţiei creştine asupra muzicii, a fost cultura greacă în
care creştinismul s-a dezvoltat, cultură ce şi-a lăsat adânc urmele în
majoritatea dezvoltărilor culturale creştine. Idealul creştin al frumuseţii era
foarte apropiat de Frumosul platonic, de simetria şi obsesia grecească a
ierarhiei şi armoniei. Ideea pitagoreică asupra armoniei muzicii şi
universului, este o temă întâlnită în multe scrieri creştine, temă întâlnită cu
predilecţie la Grigorie de Nyssa spre deosebire de reticenţa fratelui său
Vasile.[3] Deşi sunt puţine operele care tratează cu exclusivitate subiectul muzicii,
se poate vorbi totuşi de o teologie patristică a muzicii. Exegezele la textul
Vechiului Testament, ating inevitabil acest subiect. Deşi instrumentele sunt
prezente, nici un părinte nu le recomandă pentru uzul cultual al comunităţilor,
existând de altfel şi un argument filosofic al preferării vocii umane,
Aristotel afirmând că aceasta produce mai multă plăcere decât instrumentele.[4] Vocea umană
era considerată o jertfă bineplăcută adusă Creatorului şi pornind de la această
idee, cultul creştin s-a dezvoltat pe aceste coordonate. De altfel, este
cunoscut un singur moment al anului când instrumentele erau folosite în
Biserică, şi anume ajunul Naşterii Domnului, când polihroniile basileului
cântate la străni erau acompaniate instrumental.[5] Desigur era un
fenomen izolat şi nu-l putem integra propriu-zis în cult, chiar dacă avea loc
în Biserică.
O poziţie diferită asupra utilizării muzicii a
venit dinspre rigorismul monahal. Oficiile monahale aveau un pronunţat caracter
catanictic, auster, penitenţial, iar argumentul invocat era cel al risipirii
minţii. Pe de altă parte, oficiul catedral – urban utiliza muzica, Biserica
având şi o investire specială a celor ce cântau în străni. Frumuseţea muzicii
atrăgea oamenii, familiarizându-i cu învăţătura de credinţă exprimată în
cântări. Una din caracteristicile esenţiale ale cultului ortodox este prezenţa
învăţăturii dogmatice, întregul cult fiind teo-doxologic.
Una dintre extremele care trebuiau evitate era
aceea a excitării simţurilor prin muzică, şi la acest nivel opoziţia monahilor
era puternică. Întrebarea care se punea era a modului în care să fie executată
cântarea, astfel încât muzica să fie atrăgătoare, să atragă sufletul şi să
ridice mintea la contemplarea lui Dumnezeu, evitând melodramatismul[6], deoarece nu
plăcerea oamenilor era scopul principal. Din astfel de problematizări şi evoluţii
s-a născut un stil propriu bizantin, un stil riguros ascetic, monolitic şi
echilibrat. Imnograful trebuia să imite formule prestabilite, ecouri ale
imnelor cereşti, aceasta corespunzând unei concepţii mai largi asupra artei
(platonică şi neoplatonică) conform căreia inspiraţia era graduală şi
ierarhică.[7] Nu întâmplător
formulele de intonare a ehului care deschid fiecare glas se numeau apechema
care înseamnă ecou, ecou al muzicii cereşti. Sigur, această muzică nu a apărut
din senin. Unii specialişti văd originea muzicii bizantine în vechile ehuri
greceşti, în vreme ce alţii le plasează în spaţiul sirian. Oricare ar fi originea
modurilor bizantine, muzica psaltică s-a edificat într-un sistem monumental şi
de ce nu, original, expresie a bogăţiei şi fastului liturgic bizantin.
Pentru
exemplificare am ales o creaţie de geniu a imnografiei bizantine, anume Imnul
Acatist. Înainte de analiza acestui imn trebuiesc menţionate câteva
aspecte ale cultului marial în Bizanţ. Maica Domnului s-a bucurat de o cinstire
deosebită din partea creştinilor încă de la începutul Bisericii
înregistrându-se chiar şi o bogată prezenţă iconografică a ei. Cultul
marial a înregistrat o adevărată explozie după rezolvarea controversei
nestoriene. Din moment ce Biserica
se exprimase prin cel mai important organ al ei – sinodul ecumenic, nu a mai
putut fi pusă nici o stavilă în eflorescenţa imnografiei şi a cinstirii de care
se bucura Născătoarea de Dumnezeu.
Constantinopolul
era prin excelenţă cetatea ei he Polis sou, cetatea care avea cele mai
multe biserici şi locaşuri închinate Maicii Domnului, unde se păstrau relicve
care i-ar fi aparţinut, în care se afla vestita biserică a Vlahernelor, locul
în care, prin excelenţă, Născătoarea de Dumnezeu împărtăşea binecuvântările
sale.[8] Orice
pelerinaj în cetatea regină trebuia să cuprindă între obiectivele sale locuri
sau relicve ce aveau legătură cu Maica Domnului. Au existat desigur şi uşoare
exagerări, texte în care era numită Dumnezeu (Kai meta ton Theon
Theos philanthropos), în care i se cerea să dăruiască viaţă veşnică „căci
nimeni nu se mântuieşte decât prin tine” etc.[9]
Unul
dintre cele mai vestite imne închinate Maicii lui Dumnezeu, şi care s-a păstrat
integral este Imnul Acatist. Numele acestuia este format din a
privativ adăugat verbului kathizomai care înseamnă a sta jos, a şedea.
Aşadar, numele explică practica de a sta în picioare în timpul recitării
acestuia.[10] Este compus din 24 de strofe, formând un acrostih, procedeu poetic
întâlnit în literatura bizantină. Paternitatea sa este necunoscută, însă există
o serie de teorii cu privire la ea. Sinaxarele bizantine îl atribuie
patriarhului Serghie al Constantinopolului sau lui Gheorghe Pisides, hartofilax
al Sfintei Sofii. Versiunea latină a Sinaxarului vede pe patriarhul Gherman al
Constantinopolului ca autor. Alţi specialişti au presupus că Fotie l-ar fi
compus.[11]
Sinaxarul menţionează în ziua de 7 august 626
atacul perşilor şi al avarilor. Cu acest prilej patriarhul Serghie ar fi condus
o procesiune care a cântat toată noaptea acest Imn, fiind izbăviţi în mod
miraculos de atacatori, minune pusă pe seama Maicii Domnului. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care
Serghie a fost numărat între posibilii autori. După ce sărbătoarea a fost
transferată în sâmbăta din a V-a a Săptămână a postului pascal, sinaxarele
menţionează şi alte izbăviri de asediu.[12]
Analizând
profunzimea şi construcţia imnului, unii autori au atribuit imnul lui Roman
Melodul. În acest caz s-ar explica faptul că le era cunoscut locuitorilor
capitalei, din moment ce relatarea spune că l-au cântat toată noaptea. Probabil
doar condacul iniţial „Apărătoarei Doamne” a fost adăugat în acea seară.
Chiar şi această teorie a fost criticată, imnul fiind plasat de către unii
specialişti înainte de Roman Melodul.
Imnul se deschide cu un prooemium care menţionează minunea izbăvirii
de asediu. Traducerea literală este: „Generalissimei apărătoare, ca una ce am
fost izbăvită de lucruri cumplite, cele de biruinţă aduc ţie, Născătoare de
Dumnezeu, ca nişte mulţumiri, eu, cetatea ta. Ci ca una ce ai stăpânire
nebiruită, din tot felul de nevoi slobozeşte-mă, ca să strig ţie: Bucură-te
Mireasă nemiresită!”[13]
Se
observă simbolismul şi vocabularul militar folosit, de altfel comun în
imnografia bizantină. Imnul este împărţit în condace şi icoase care formează un
acrostih, icoasele terminându-se cu exclamaţia Haire Nymphe anympheute –
Salve sposa innupta – Bucurăte mireasă nenuntită/nemiresită!; iar
condacele cu Allelouia!.
În afară de folosirea Acatistului în cultul personal el era folosit în cultul
public după cum am menţionat, la pomenirea izbăvirii de asediu, în 7 august. În
sec. VIII patriarhul Gherman mută Acatistul din 7 aug în 25 martie, la
Praznicul Buneivestiri, conţinutul acestuia potrivindu-se cu sărbătoarea. În
sec. IX patriarhul Metodie sau Fotie l-a mutat într-una dintre sâmbetele de la
sfârşitul Postului Mare, ulterior fixându-se în a V-a sâmbătă, care a primit şi
numele de Sâmbăta Acatistului.[14]
Acatistul, în forma lui actuală este
deschis de condacul „Apărătoare Doamnă” care în traducerea românească a pierdut
orice referinţă la asediul Constantinopolului.
Primul Icos relatează trimiterea îngerului
„întîi-stătător”, care văzând că glasul lui cel netrupesc aduce întruparea
Mântuitorului, a “heretisit-o” pe Maica Domnului. Începutul acestui icos Aggelos
protostates a fost unul dintre argumentele care au pledat în favoarea
paternităţii atribuită lui Roman Melodul, deoarece foloseşte o formulă
asemănătoare în condacul care se referă la Iosif în Egipt eis to aggelos
pro[tostates], condac scris în acelaşi metru.[15] Heretisirile se referă la Născătoarea de Dumnezeu prin care este
restaurată făptura deoarece ea este cea „prin care prunc se face făcătorul”.[16]
Condacul
al doilea imaginează un dialog între Fecioară şi înger. Răspunsul Maicii
Domnului: ştiindu-şi curăţia, primeşte cu anevoie cuvântul, nu există „naştere
cu zămislire fără de sămânţă”. Icosul al doilea repetă accentuând aceeaşi temă
a minunatei naşteri din „pântece curat”. Condacul şi Icosul al treilea
relatează întruparea în pântecele fecioresc prin umbrirea Maicii lui Dumnezeu
de către „puterea Celui de sus”, şi apoi vizita la Elisabeta, fiind de asemenea
imaginată o laudă pe care prin heretisiri, Sf.Ioan Botezătorul, din pântecele
mamei sale, ar fi adus-o Mariei. Condacul al patrulea face referire la îndoiala
lui Iosif şi la convingerea ulterioară a acestuia că ceea ce s-a întâmplat este
de la Duhul Sfânt. Icosul al patrulea, condacul şi icosul al cincilea şi
condacul al şaselea menţionează lauda pe care magii au adus-o Mariei şi întreg
episodul biblic al magilor, venirea lor, închinarea, modul în care l-au păcălit
pe Irod etc. Icosul al şaselea se referă la o ipotetică misiune în Egipt,
la surparea idolilor şi la lauda adusă Născătoarei de Dumnezeu de către cei
scăpaţi de idolatrie. Condacul al şaptelea face referire la dreptul Simeon.
Acatistul
este împărţit practic în două. Până la condacul al şaptelea tema este relatarea
biblică a bunei vestiri, a naşterii şi a evenimentelor legate de aceasta:
magii, păstorii, fuga în Egipt şi cel al întâlnirii cu Simeon. Partea a doua
face referire îndeosebi la efectele întrupării Mântuitorului.
Imnul
este de o bogăţie stilistică deosebită, ilustrând în mod fericit modul în care
spiritualitatea bizantină a înţeles şi tradus cultul. Acest imn, făcând în
egală măsură parte atât din cultul public, cât mai ales din cultul particular,
a avut o influenţă majoră asupra pietăţii creştine răsăritene. După modelul
lui, au apărut nenumărate acatiste: al Mântuitorului, ale sfinţilor chiar şi
ale unor sărbători creştine. Aceste acatiste iconizau imnic viaţa sfinţilor sau
aspecte ale praznicelor. Pornind de la această idee, au apărut în spaţiul
rusesc aşa numitele icoane-acatist, care conţineau scenele iconografice
corespunzătoare fiecărui condac sau icos.
Ionut Mavrichi
Bibliografie:
- Ferguson E., Toward a Patristic Theology of Music, Studia Patristica, XXIV, Peeters Press, Leuven, 1993, p. 265 – 283.
- Hussey J. M. (ed.), The Cambridge Medieval History, vol. IV.2, Cambridge University Press, Cambridge, 1967.
- Baynes H. N., The Supernatural Defenders of Constantinople în Byzantine Studies and Other Essays, Grenwood Press, 21974, p. 248 – 260.
- Leclerq H., art. Acathistus în Dictionnaire d’Archéologie Chrétienne et de Liturgie, tome I.1, Paris 1924, col. 213 – 216.
- Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Deisis, 2000.
- Triodul, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000.
NOTE:
[1] Mt 26, 30
[2] Schuller, The Idea of Music, 206 apud
Ferguson E., Toward a Patristic Theology of Music, Studia Patristica,
XXIV, Peeters Press, Leuven, 1993, p. 267.
[5] Pseudo-Codinus, De officiis apud Hussey J.
M. (ed.), The Cambridge Medieval History, vol. IV.2, Cambridge
University Press, Cambridge, 1967, p. 136.
[6] Ferguson E., Toward a Patristic Theology of Music...,
p. 275; tocmai acest melodramatism este condamnabil în unele formule locale de
muzică bisericească (în Serbia, varianta Cunţanu în Transilvania, Lugoj etc.).
De asemenea, nu trebuie comparat melodramatismul acestor formule cu cântarea
melismatică bizantină care îşi avea utilitatea ei contemplativă.
[8] Baynes H. N., The Supernatural Defenders of
Constantinople în Byzantine Studies and Other Essays, Grenwood
Press, 21974.
[10] Leclerq H., art. Acathistus în Dictionnaire
d’Archéologie Chrétienne et de Liturgie, tome I.1, Paris 1924, col. 213.
Sursa articolului:
