KOINONIA: 10 iunie 2009

miercuri, 10 iunie 2009

Gheorghe Jijie la 90 de ani

Membru de seamă al mişcării de rezistenţă, trăitor şi mărturisitor al atrocităţilor din temniţele comuniste, Gheorghe Jijie (foto dreapta), unul dintre eroii anticomunişti ai României, a implinit ieri 90 de ani.
Motorul Federaţiei foştilor deţinuţi politici a sărbătorit acest moment cu modestia-i caracteristică. Născut la 10 iunie 1919 în oraşul Botoşani, absolvent al Facultăţii de Construcţii Hidrotehnice, şef de lucrări la aceeaşi facultate, Gheorghe Jijie este arestat împreună cu părinţii săi în mai 1948, în lotul Ştefan Iacobescu, Septimiu Pop, Dumitru Cumpăta şi Nicolae Luca. Este condamnat la zece ani ani de închisoare pentru "uneltiri contra statului" şi stă închis, alături de marile personalităţi ale elitei interbelice, la Jilava, Aiud şi Gherla, ca şi în coloniile de muncă de la Periprava şi Noua Culme, perioadă în care fratele său, Nelu Jijie, fost comandant legionar, este asasinat în temniţă. Pentru că refuză colaborarea cu Securitatea, i se prelungeşte pedeapsa cu încă trei ani. In prezent este secretarul general al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti şi îşi continuă activitatea pentru România, alături de Părintele Justin Pârvu.
Gheorghe Jijie este autorul monografiei "George Manu", despre universitarul anticomunist căzut la Aiud, apărută sub egida Fundaţiei George Manu.
La mulţi ani, Gheorghe Jijie! (V.R / ZIUA)

Sursa:

http://victor-roncea.blogspot.com/2009/06/gheorghe-jijie-la-90-un-erou.html

Domnul Gheorghe Jijie este iniţiatorul următorului apel (8 mai 2006) :

Apel pentru înfiinţarea Comitetului pentru reprezentarea victimelor comunismului

Zi de zi dispar dintre noi, fără a li se face dreptate, neconsolaţi, oripilaţi de indiferenţa generală, ultimii rezistenţi anticomunişti, foşti deţinuţi politici, supravieţuitori ai fazei de exterminare în masă comisă de către regimul comunist. Pier, neconsultaţi, martorii unei "crime împotriva umanităţii din România".

Se retrag din scenă netulburaţi şi călăii, lăsând moştenire averi fabuloase, realizate fraudulos ca pradă a spolierii poporului român întemniţat.

Ramîne o otravă care sufocă România.

Se etalează încă miturile vechilor luptători comunişti "ilegalişti" şi ale comunismului "naţional". Noile generaţii sunt intoxicate, degradate, ţinute departe de adevărul care le-ar permite să înţeleagă destinul ţării lor. De 16 ani, regimul post-comunist nu face nimic pentru a corecta această situaţie, dovedind continuitatea acaparării statului român, folosit aproape jumătate de secol ca principal instrument pentru gestiunea lagărului de muncă, exterminare şi alienare. Nu acordăm acestui stat, încă neeliberat de reţeaua securisto-comunistă, un cec în alb pentru a analiza (judeca) singur crimele comise cu ajutorul său, pe care le-a acoperit până acum. El nu poate fi şi judecător şi acuzat - un evident conflict de interese.

Luând act de iniţiative ca înfiinţarea "Institutului de investigare a crimelor comunismului" şi "Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România", rămînem lucizi şi vigilenţi faţă de previzibilele încercări de minimalizare, escamotare şi confiscare a cauzei justiţiare anti-comuniste, de către orice instituţie înfiinţată şi controlată de acest stat român. Rezultatele analizelor făcute de instituţiile sale nu vor avea legitimitate istorică, dacă nu operează în dialog cu victimele şi total transparent. Ele vor trebui validate de un număr suficient de mare de reprezentanţi legitimi ai năzuinţelor şi intereselor reale ale victimelor, organizaţi într-un comitet independent - nu numai faţă de stat ci şi faţă de orice grupări şi interese doctrinare, propagandistice, economice. Va trebui să evităm compromiterea cauzei rezistenţei naţionale din Romania cu o actiune de genul celei întreprinse de Comisia Wiesel în 2004.

Nici persoanele şi agenţiile finanţate din exterior nu au credit moral absolut, pentru că sunt conduse de alte agende (interese comerciale, dorinţa de a nu perturba mediul de afaceri, ascunderea unor participări la instaurarea comunismului şi colaborări cu regimul Ceauşescu, recuperarea unor proprietăţi pentru cetăţeni emigraţi, deschiderea subiectului incomod al raportului dintre cetăteni şi stat, etc.).

Semnalăm şi conflictul de interese produs de problema reparaţiilor pentru daune, care generează o situaţie concurenţială între diversele categorii de pretendenţi faţă de statul român: rudelele celor asasinaţi, foştii deţinuţi politici, vechii proprietari deposedaţi, muncitorii prost plătiţi în lagărul comunist, tinerii jefuiţi în ultimii 16 ani, victimele unor abuzuri mai vechi (dinainte de 1944, etc.).

Nimeni nu-şi poate aroga dreptul de a reduce pretenţiile celor cărora le-a fost distrusă viaţa la scuze formale sau despăgubiri simbolice de un ban. Numai fostele victime sau urmaşii lor pot decide dacă sunt sau nu satisfăcute de gesturile reparatorii ale statului român.

Distribuţia echitabilă a reparaţiilor va trebui stabilită prin dezbateri publice, nu prin tratative de culise.

Este inadmisibil, de exemplu, ca, în timp ce unii îşi recuperează palate sau salarii de torţionari cu dobînzi cu tot, ţăranii deposedaţi de un pogon, de o căruţă şi de o viaţă decentă să fie spoliaţi din nou, la adăpostul legii 18 (care nu a denunţat criminalitatea cooperativizării).

Semnalăm deja insuficienţa obiectivelor şi mandatului actualelor Institute şi Comisii.

Nu acceptăm eludarea fazei interbelice a activităţii PCR (în care s-a pregătit crima), sau a fazei post-decembriste (în care ea a fost fructificată copios, acoperindu-se urmele). Nici "discreţia" pe problema crucificării Basarabiei şi Bucovinei, cea mai gravă pierdere a României, pe consideraţii "geopolitice".

Semnalăm şi rezerve faţă de compoziţia ciudată a comisiilor, în care victimele sunt insuficient reprezentate iar conducerea este încredinţată urmaşului unui activist PCR. Ne îndoim că s-ar fi tolerat prezenţa fiului unui activist nazist în comisia pentru studiul Holocaustului.

Dar cea mai gravă derivă (diversiune) este tratarea exclusiv "istorică" a unui subiect care trebuia abordat de mult în registru politic (dându-se legile corespunzătoare) şi juridic (făcîndu-se corecţiile de rigoare în baza lor). Adevărul istoric e deja cunoscut - de oricine a vrut să scoată capul din nisip.

Unde sunt juriştii care să propună mecanismul reparaţiilor?

Afirmaţia că nu ar exista deja suficiente dovezi este o minciună stupefiantă şi că nu ar exista istorici români credibili pentru a spirijini cercetările juridice - o insultă şi un semn de umilinţă colonială.

Toate acestea ne fac să lansăm azi, 8 mai 2006, un Apel pentru înfiinţarea Comitetului pentru reprezentarea victimelor comunismului. Acesta va analiza şi exprima dorinţele reale ale victimelor şi le va reprezenta în raportul cu instituţiile statului român.

8 mai 2006

Aşteptăm alte semnături de susţinere (nume, calitate, adresã de contact sau email) la: mesaje@procesulcomunismului.com

Sursa:

http://www.piatauniversitatii.com/news/editoriale/comitet_victimele_comunismului.htm

Cuviosul Paisie de la Sihla : "Mai mult să faci cu fapta, decât să vorbeşti cu cuvântul"

"Dacă am putea face noi tot ce învăţăm pe alţii, am fi sfinţi ! Eu învăţam pe alţii să aibă răbdare în suferinţă. Acum când sunt în suferinţă, văd că nu am deloc răbdare. Trebuie, nu răbdare, ci îndelungă răbdare. Un frate mă întreba : " Se poate ca în timpul suferinţei să potolim durerea cu rugăciunea ? ". Aici este darul lui Dumnezeu, i-am răspuns eu. Dragostea duhovnicească biruieşte durerea, cum spune Hristos despre femeia care este în chinurile naşterii, că după naştere uită durerea " că s-a născut om pe lume ".

Mare lucru este, părinte, a ne alătura cu cel ce pătimeşte, să luam parte la durerea lui. Să cerem ajutor de la Dumnezeu, ca să putem trece cu bine valurile acestei vieţi. Dacă nu poţi face fapta bună, nu este păcat; iar dacă poţi s-o faci şi nu o faci, este păcat. Sunt oameni care nu au copii, sau nu au vrut să aiba, sau nu le-a dat Dumnezeu. Cei care nu i-au dorit, la bătrâneţe îi doresc şi plâng că nu au copii, dar este prea târziu. Când darul lui Dumnezeu se apropie de inima omului, atunci toate i se par uşoare; iar când se depărtează harul, atunci toate i se par grele. Atunci suferă, strigă şi plânge, cum face şi copilul părăsit de mama lui. Uneori mă întreb, oare suferinţa mea şi a fiecarui om nu este cumva o arvună a vieţii veşnice ? Că suferinţa ne smereşte şi ne învaţă a striga la ajutorul lui Dumnezeu. Când suntem la o răscruce în viaţă, să facem două lucruri : să ne rugăm şi să întrebăm. Eu mai degrabă mă rătăcesc în oraşe decât în pădure ! Noi trebuie să ajungem de la gândirea de Dumnezeu la simţirea lui Dumnezeu. Una este vorbirea de Dumnezeu şi alta este simţirea lui Dumnezeu. Una este vorba şi alta este fapta. La simţire duhovnicească ajunge numai acela care face voia lui Dumnezeu.

Că zice Mântuitorul : " Nu tot cel ce-mi zice : " Doamne, Doamne " , va intra întru împărăţia lui Dumnezeu ". Mai mult să faci cu fapta, decât să vorbeşti cu cuvântul. Că lumea este plină de vorbe, dar puţini sunt care pun poruncile Evangheliei în practică. Prind foarte bine şi cuvântul duhovnicesc, sfatul, mustrarea, îndemnul, predica, cărţile. Dar de la cuvinte trebuie să trecem şi la fapte, că " după faptele tale te voi judeca " zice Domnul,căci şi Dumnezeu a creat lumea numai cu cuvântul şi era bună foarte ! Incă şi sfinţii mărturiseau pe Hristos prin cuvânt, învăţau şi scriau cărţi inspirate din Sfânta Evanghelie. Dar noi cei de azi suntem oameni păcătoşi. Noi trebuie să vorbim puţin şi numai ce este de folos spre lauda lui Dumnezeu. Spunea un filozof într-o carte : " Cine spune tot ce ştie, acela ştie puţin şi prost ! " Dacă am fi făcut şi noi în viaţă măcar a zecea parte din cât am învăţat pe alţii, tot ne-ar mântui Dumnezeu !
Sunt mulţi oameni tulburaţi astăzi şi nu-i uşor să-i linişteşti. Aici este înţelepciunea duhovnicului, a păstorului de suflete. Sunt unii care au ceva înţelepciune în mintea lor, dar se mândresc în inima lor. Alţii nu au nimic în cap, dar cred că au ceva şi se mândresc degeaba. Cei mai mulţi sunt bolnavi sufleteşte din cauza mândriei. Şi ca să-i vindeci şi să-i scoţi dintr-ale lor, de multe ori te osteneşti degeaba. Eu care nu am mai nimic, cum să-i învăţ pe aceşti oameni ? Mai degraba tac ca să nu-i fac mai răi. Alteori, dacă tac, poate iar greşesc, pentru că nu dau puţin ajutor aproapelui care are nevoie. De aceea zic către toţi : multe să asculţi, dar puţine să vorbeşti, că " de tot cuvântul deşert vom da seama înaintea lui Dumnezeu ". Învăţ şi eu pe cei care vin la mine, cum îmi dă Dumnezeu în gând în ceasul acela şi cum mă îndeamnă inima. Numai de ar primi Domnul osteneala şi dragostea noastră."

Sfinţii

„Sfinţii lui Dumnezeu sunt mari neguţători, ce s-au îmbogăţit cu toate comorile sufleteşti, cu toate faptele bune: cu blândeţea, cu smerenia, cu înfrânarea, cu răbdarea, cu bogăţia credinţei, a nădejdii şi a dragostei. Drept aceea şi cerem sfintele lor rugăciuni, ca nişte săraci de la cei bogaţi, ca ei să ne ajute în sărăcia noastră duhovnicească, să ne înveţe a ne ruga şi a spori în fapte bune creştineşti, ca ei, ca ceia ce au îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, să se roage pentru iertarea păcatelor noastre şi să ne păzească de păcate noi[…]Sfinţii lui Dumnezeu sunt aproape de inimile credincioase.” (Sf. Ioan de Kronstadt)

Sinaxar

În această lună, în ziua a zecea, pomenirea Sfinţilor Mucenici Alexandru şi Antonina.

Aceştia erau din satul Crodamul său Cardamul, unde Sfânta Antonina petrecea viaţa ei cu curăţie şi cu cinste. Fiind însă prinsă de conducătorul Fest şi nevrând să se lepede de Hristos, nici să slujească demonilor, a fost băgată într-o casă de desfrânare. Şi stând acolo fără să mănânce trei zile, i s-a arătat noaptea lumina, şi făcându-se tunet mare s-au deschis uşile casei, şi s-a auzit glas din cer către dânsa, îndemnând-o să se scoale şi să se ospăteze. Deci mâncând, a ieşit iarăşi şi a stat înaintea conducătorului şi neplecându-se a jertfi la idoli, a fost călcată în picioare şi bătută cu sabie de lemn; şi iarăşi fiind adusă la casa cea de desfrânare, în care prin descoperirea îngerului, intrând Alexandru, care din pricina vârstei lui tinere (căci era de 23 de ani), se făcea şi se arăta că mergea pentru păcat, a scos pe ascuns pe sfânta din casă, acoperindu-i capul cu haina lui, iar el a rămas acolo. Peste puţin vădindu-se lucrul de către unii slujitori care voiau să ruşineze pe sfânta, a fost adus Alexandru la conducător. Şi întrebându-l pentru ce a făcut lucrul acesta, n-a tăgăduit, ci a mărturisit pricina cu însăşi gura sa, şi a fost bătut cu sabie de lemn. Apoi prinzând şi pe sfânta li s-au tăiat degetele mâinilor şi ale picioarelor şi, ungându-le trupurile cu catran, le-au dat brânci într-o groapă cu foc, şi acolo şi-au luat fericitul sfârşit, în ziua de 3 mai a anului 313.

Şi se face prăznuirea lor la 10 iunie, în mănăstirea ce se zice a lui Maximin (Maximov), care este în Constantinopol, unde se află sfintele lor moaşte, din care izvorăsc multe minuni şi tămăduiri.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului sfinţitului mucenic Timotei, episcopul Prusei.

Acesta a trăit în zilele lui Iulian Paravatul (Apostatul), chivernisindu-şi bine Biserica ce luase. Şi păstorind duhovniceşte poporul dintr-însa, şi având dar de minuni nespuse, a ucis cu ajutorul acoperământului Sfintelor Taine un balaur mare, care cu răutatea celui încuibat în locul acela, ucigaşul zic de oameni şi vechiul balaur, omora şi pe oamenii ce treceau prin acel loc şi dobitoacele numai cu suflatul lui le strica de piereau, încât în scurt timp fusese părăsit drumul ce este între Prusa şi între apele cele fierbinţi. Şi aflând paravatul Iulian minunile ce făcea sfântul, a trimis de l-au omorât. Şi se face prăznuirea lui în sfântul său martiriu, ce este înăuntrul cinstitei case de bolnavi, care se află în Devteron.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Canid.

Acesta trăia pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel mare, fiind fiu al lui Teodot şi al Teofanei, care aveau locuinţa în latura capadocienilor, cucernici aflându-se ei şi iubitori de Dumnezeu. Se spune că maica acestuia în vremea ce-l avea în pântece, se înfrâna de la tot felul de bucate grase, iar el după ce a fost născut nu primea a suge din ţâţa stângă. Iar dacă maică-sa cândva s-ar fi lăcomit la hrana mai îndestulată, el nici de ţâţa dreaptă nu se atingea. După ce a fost botezat şi înţărcat şi trecând anii copilăriei, a lăsat toate şi s-a dus la munte, şi închizându-se într-o mică peşteră, petrecea în rugăciune şi în postire, căci doar o dată în săptămână gusta puţine verdeţuri crude şi nesărate, petrecând în acest fel şaptezeci şi trei de ani. Deci fiindcă locul era foarte bântuit de ape, şi peştera se afla înconjurată de multă umezeală, i s-au stricat cu totul perii capului şi ai bărbii. Şi aşa în multă vreme răbdând fericitul, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Teofan şi Pansemnia.

Cuviosul Teofan era din cetatea Antiohiei, născut din părinţi păgâni şi rău credincioşi. Şi însoţindu-se el cu femeie, şi trei ani împreună vieţuind, aceea s-a mutat din viaţă, iar el s-a lipit de Biserica lui Hristos şi a primit Sfântul Botez; şi făcându-şi o chilioara mică aproape de oraş, s-a închis în ea curăţindu-se prin toate cele ce ştia că folosesc spre desăvârşita şi întreaga îmbunătăţire. Deci fiind înştiinţat despre o oarecare desfrânată publică, Pansemni, numită aşa pentru că multora se făcuse ea pricină de pierzare, cuviosul, făcând rugăciune şi dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu, a ieşit din chilie şi s-a dus la aceea, căreia i-a vorbit câte erau de trebuinţă a pleca o femeie rea şi desfrânată ca să-şi lase petrecerea ei şi să treacă la viaţa înfrânată şi cinstită. De aceste cuvinte luminându-i-se ei mintea şi în umilinţă venind, a primit Sfântul botez, şi după ce şi-a rânduit cele ale sale, a urmat fericitului Teofan. Care închizând-o în chilia sa a făcut-o pe ea lucratoare de tot felul de bunătate, căci atâta a bineplăcut lui Dumnezeu, încât şi demoni izgonea şi felurite boli vindeca, şi vieţuind împreună cu cuviosul Teofan un an şi două luni, s-au mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Apolon (Apolo, Apolos) episcopul.Tot în această zi, pomenirea Sfântului Alexie, episcop de Bitinia.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa: http://www.roeanz.com.au/calendar-ortodox/2009/06/10/

Sfântul Sfinţit Mucenic Timotei, Episcopul Prusiei

Luna iunie - Ziua a zecea

Cetatea Prusiei este în părţile Bitiniei şi se învecinează cu Frigia şi Misia, fiind aproape de muntele Olimpului. În această cetate a fost episcop Sfântul Timotei, iar pentru curăţenia şi sfinţenia sa a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni, căci pe un balaur ce se încuibase sub un chiparos într-o pesteră şi care vătăma dobitoacele şi oamenii, el l-a ucis cu rugăciunea şi cu semnul Sfintei Cruci, aruncându-i în gură un acoperământ cu care se acoperea sfinţita pâine pe dumnezeiescul jertfelnic. El a înviat pe un împărat cu numele Areta, care zăcea de o boală foarte grea şi care era aproape de porţile iadului. Asemenea şi pe o împărăteasă oarecare a întors-o de la moarte la viaţă şi, din întunericul închinării la idoli, a adus-o la lumina sfintei credinţe.

El toate bolile le-a tămăduit cu darul dat lui şi alte multe minuni a făcut, cu puterea lui Hristos. Şi a luminat turma sa cu învăţătura şi pe mulţi din cei necredincioşi i-a întors la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Iar după ce a venit împărat Iulian Paravatul, care, lepădându-se de Hristos, s-a închinat idolilor şi a început a prigoni cumplit Biserica lui Hristos, atunci Sf. Timotei şi mai mult se ostenea în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, întărind pe cei credincioşi în credinţă, iar pe cei necredincioşi certându-i pentru rătăcirea lor. Şi aflând despre dânsul păgânul Iulian, a trimis să-l prindă şi, aducându-l, l-a aruncat în temniţă. Iar pe când Sfântul şedea legat, mulţi veneau la el şi-i învăţa despre Hristos, adevăratul Dumnezeu. Şi s-a înştiinţat de aceasta Iulian, că episcopul cel creştin, chiar şi legat, învaţă credinţa pe cei ce se duc la dânsul, şi a trimis să-l oprească, ca să nu mai propovăduiască numele lui Iisus. Dar el nu a ascultat pe împăratul cel păgân şi fără de lege, ci făcea fără de temere cele cuviincioase lui.

Şi aflând iarăşi împăratul despre Sfântul Timotei că propovăduieşte făra de frică numele lui Hristos, s-a mâniat şi, trimiţând un calău, i-a tăiat capul în temniţă. Şi luând credincioşii sfântul lui trup, l-au îngropat cu cinste, iar de la mormântul lui se dau tămăduiri de neputinţe şi de boli, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Sursa icoană: http://molonlabe70.blogspot.com/2009/06/hieromartyr-timothy-bishop-of-prusa.html

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Miercuri[Rom. 1, 18-27; Mt. 5, 20-26]. „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” Trăsătura cărturarilor: cunoaşterea legii fără silinţa de a trăi potrivit legii. Trăsătura fariseilor: destoinicia purtării dinafară fără vreo grijă deosebită pentru îndreptarea simţirilor şi cugetelor inimii Amândouă aceste stări duhovniceşti sunt osândite a rămâne în afara împărăţiei cerurilor. Aşadar, fiecare să primească de aici lecţia de care are trebuinţă. De învăţat legea evanghelică e bine s-o înveţi; dar cu condiţia să-ţi rânduieşti viaţa pe potriva cunoştinţelor pe care le ai. În purtare caută să fii vrednic, dar vrednice să-ţi fie şi simţirile dimpreună cu stările lăuntrice ale inimii. Ai aflat ceva? Nu te opri la simpla cunoaştere, ci mergi mai departe şi trage încheierea – ce te îndatorează să faci această cunoaştere şi cu ce prilej şi pune în cugetul tău ca negreşit să faci astfel; iar purtarea ta să fie în aşa fel ca nu simţirile şi stările tale sufleteşti să se ascundă în spatele faptelor din afară, ci faptele din afară să fie stârnite de simţirile şi stările sufleteşti, oglindindu-le pe acestea cu limpezime. Rânduindu-ţi în acest chip întocmirea lăuntrică, vei fi mai presus decât cărturarii şi fariseii, iar uşile împărăţiei nu vor rămâne zăvorâte înaintea ta.

Demostene Andronescu: Reeducarea de la Aiud

X. Teama şi ispita

Afirmam într-unul din episoadele precedente că în fabrică erai mult mai vulnerabil decât în condiţiile, nu severe ci bestial de severe, ale regimului celular. Şi explicam şi de ce. În celulă, pe lângă faptul că aveai răgazul necesar pentru a te reculege şi pentru a-ţi reîncărca bateriile, relaţiile de adversitate dintre tine ca victimă şi călăii tăi de dincolo de uşă întreţineau o anume tensiune spirituală care îţi alimenta, de fapt, îndârjirea căci , ştiut este, oprimarea potenţează puterea de rezistenţă. În noile condiţii însă, această adversitate era estompată de faptul că asupritorii nu mai acţionau direct asupra ta, ci acţionau prin intermediari. Şi intermediarul era, cel mai adesea, tovarăşul tău de suferinţă, cel al cărui umăr îl simţiseşi altădată , în momentele de restrişte, alături de umărul tău. Conştiinţa colectivă şi destinul comun care fuseseră de-a lungul anilor secretul unităţii şi tăriei noastre acţionau şi acum, dar acţionau în sens invers. Pentru a rezista în noile condiţii trebuia să te singularizezi şi să-ţi creezi un destin şi o conştiinţă individuale, lucru greu de realizat dacă nu erai extrem de bine structurat şi echilibrat sufleteşte. Aici, pe lângă faptul că erai supus unei permanente agresiuni morale şi nu aveai nici un moment de răgaz pentru a te reculege şi pentru a-ţi reîmprospăta forţele, puterea de rezistenţă îţi era erodată şi de spectacolul dezolant din jur la care erai nevoit să asişti neputincios zi de zi. Era ca pe un câmp de bătălie pe care rândurile luptătorilor se răreau necontenit. În jurul tău cădeau năruite conştiinţe şi se surpau fulgerate idealuri. Slujitorii altarelor cădeau lovind în altare, intelectuali de elită capitulau ponegrind şi vestejind valorile pe care altădată le slujiseră şi care îi consacraseră, oamenii de rând cădeau ucigându-şi visele şi întinându-şi idealurile. Era ca în apocalips. Am văzut oameni în toată firea care îşi făceau autodemascarea plângând şi zbuciumul lor sufletesc intra în rezonanţă cu zbuciumul tău , amplificându-l. Destinul colectiv despre care am amintit opera implacabil şi, în aceste condiţii, era foarte greu să te singularizezi şi să-ţi creezi autonomia spirituală necesară continuării rezistenţei. Căderea lor era într-o anumită măsură şi căderea ta şi acum nu deziluzia era sentimentul pe care îl încercai, ca atunci, la începuturile reeducării când asistai la astfel de spectacole, ci spaima. O spaimă metafizică care te paraliza şi îţi crea sentimentul inutilităţii luptei. Şi dacă erai tentat, conştient sau inconştient, să te salvezi biologic (şi câţi dintre noi nu eram tentaţi oare, cel puţin instinctual, să facem acest lucru ?) era evident că nu o puteai face decât sinucigându-te moral. Colonelul Crăciun ne avertizase de fapt asupra acestui lucru atunci când, în timpul uneia dintre acele de pomină şedinţe cu care a debutat reeducarea, ne spusese, cu aroganţa-i obişnuită, aproape textual : „Nu vă faceţi iluzii căci nu veţi avea altă cale de urmat decât una din cele două pe care vi le oferim noi. Ori acceptaţi să vă reeducaţi ca să puteţi redobândi libertatea în condiţiile impuse de noi, ori vă sinucideţi. Din două una. Noi vă vom ajuta. Şi într-un caz şi în celălalt . Altă alternativă nu veţi avea. Comunitatea internaţională ne-a acceptat pe noi (era în plină eră a coexistenţei paşnice) şi acum tratăm cu ei de la egal la egal. Pe voi v-au abandonat. Nu mai aveţi ce aştepta de la ei. De altfel niciodată nu v-au luat în serios. V-au întrebuinţat doar ca pe nişte unelte pentru a întreţine aici, la noi, o relaţie tulbure, ostilă construirii socialismului de care se temeau şi de care se tem încă. Aţi pretins că vreţi să faceţi „o ţară ca soarele sfânt de pe cer” şi aţi crezut că o puteţi face prin trădare . Am făcut-o noi prin muncă. Vă veţi convinge că aceasta este realitatea. Vă vom arăta-o în filme, vă vom aduce aici muncitori care să vă vorbească despre ea, vă vor confirma acest lucru şefii voştri care s-au plimbat prin ea şi au văzut-o” .

Acum, după doi ani de la acest discurs-avertisment al colonelului Crăciun , era cât se poate de clar că acesta nu glumise. Ne demonstrase că la cele două soluţii propuse de el nu exista alternativă. De asemenea, se străduise, aşa după cum ne promisese, să ne creeze, împreună cu aparatul său represiv, toate condiţiile, fie pentru a ne determina să ne sinucidem moral, fie pentru a ne extermina fizic. Şi ne mai demonstrase ceva. Ne demonstrase că este hotărât să-şi ducă la bun sfârşit sinistra sarcină ce-i fusese încredinţată. Şi totuşi mai speram. Speram să se împlinească vreo minune, să se întâmple ceva care să pună capăt calvarului nostru.

Mulţi dintre noi , care nu prea eram luaţi în seamă, fiind consideraţi neînsemnaţi (aceasta o credeam noi) încercam să trecem neobservaţi, participând la şedinţele de demascare doar cu prezenţa fizică. Sub diferite pretexte, uneori puerile, încercam să amânăm luarea unei decizii, dar acest lucru nu făcea decât să ne prelungească agonia. În noile condiţii, din fabrică, două erau sentimentele pe care le încercam cu o mult mai mare acuitate decât în condiţiile de regim celular : teama şi ispita. Teama de a nu fi dus înapoi în infernul din care de-abia ieşiseşi şi ispita că, făcând anumite concesii - te-ai putea elibera.

După închiderea lagărelor de muncă forţată (canal, mine de plumb, etc.) din motive pe care la data respectivă nu le puteam înţelege, deţinuţii au fost întemniţaţi, după criterii politice, în închisori de execuţie. Legionarii au fost aduşi la Aiud şi deoarece erau consideraţi cei mai înverşunaţi duşmani ai regimului (ceea ce şi erau de fapt) li s-a aplicat, ca de obicei, un regim sălbatic de sever, mai întâi sub domnia lui Coler şi apoi sub cea a lui Crăciun . Din acel moment nimeni nu a mai fost scos la muncă, sub pretextul că nu merită. Când câte unul dintre noi cerea acest lucru (ţăranii şi muncitorii mai ales, care suportau extrem de greu regimul celular) i se răspundea : „Voi nu aveţi dreptul la muncă. Nu meritaţi această onoare. Voi aici veţi putrezi !” . De aceea, pentru cea mai mare parte dintre noi scoaterea la muncă era echivalent cu un fel de semieliberare. După ani îndelungaţi de claustrare, simplul fapt că te puteai mişca într-un spaţiu mai larg, că puteai privi fără restricţii un fir de iarbă, o gâză ori o floare şi că puteai să contempli noaptea, prin fereastra fără obloane, cerul înstelat, toate aceste nimicuri esenţiale îţi dădeau o stranie senzaţie de libertate, dar în acelaşi timp şi o teamă aproape nefirească că le-ai putea pierde de nu te vei mlădia. Şi călăii noştri speculau cu perfidie această teamă. Din când în când luau pe câte unul din noi considerat mai recalcitrant şi-l întorceau în Zarcă sau pe Celular. Pe unii dintre aceştia îi aduceau după un timp, „cuminţiţi” , înapoi, printre noi, pentru a ne servi drept exemplu. Şi metoda era productivă.

Mai apoi era ispita eliberării. Periodic, din rândurile celor consideraţi reeducaţi, indiferent de pedeapsă, se formau loturi care erau puse în libertate. De fiecare dată, în astfel de ocazii, eram adunaţi să asistăm la eveniment şi să ascultăm discursul colonelului Crăciun, discurs pe care îl cunoşteam pe dinafară. De fiecare dată nu omitea să ne reamintească că eliberarea noastră depinde numai şi numai de noi, de acceptarea fără rezerve, sinceră, a reeducării. Şi oricât ai fi fost de înverşunat în hotărârea ta, nu puteai să asişti indiferent la un astfel de spectacol. Nu era deloc uşor să rezişti în condiţiile în care totul părea pierdut. Cu ocazia acestor eliberări, colonelul Crăciun nu scăpa prilejul să încerce, cu perfidia-i cunoscută, să creeze oamenilor fel de fel de probleme de conştiinţă. Îmi amintesc că odată şi-a încheiat discursul în felul următor : „Cu acest lot trebuia să se elibereze şi X (şi a numit numele unui reeducat), dar ne-am gândit că nu-l putem pune în libertate decât împreună cu bunul său prieten Y (şi a numit pe unul considerat recalcitrant). Şi Y refuză să meargă acasă” . Apoi adresându-se direct lui X : „Popescule încearcă să-ţi convingi prietenul să accepte condiţiile noastre şi vă promit la amândoi, în faţa tuturor celor de aici, că cu primul lot vă veţi elibera împreună”. În felul acesta, pe lângă faptul că îi creea lui Y noi probleme sufleteşti, îi oferea şi o justificare în faţa propriei conştiinţe pentru eventuala sa capitulare. Căci aşa începeau căderile, prin construirea unui alibi moral.

Presiunile fizice şi psihologice exercitate asupra noastră au urmat o linie ascendentă până în primăvara anului 1964. Începând cu această dată exigenţele reeducării au slăbit şi au continuat să slăbească pe măsură ce timpul trecea. S-a ajuns astfel ca, în ultimele luni de dinaintea eliberării noastre (iunie şi iulie), şedinţele de reeducare să fie o simplă formalitate. Rând pe rând s-a renunţat la a se mai pretinde celor care acceptau să ia cuvântul, să mai facă aprecieri dure la adresa trecutului lor sau să întineze memoria celor pe care cândva i-au venerat. Pentru aceia dintre noi care reuşiseră să-şi păstreze cât de cât o fărâmă de luciditate era clar că „duhovnicii” noştri intraseră în criză de timp. Era clar că termenul de predare a „nobilei” lor lucrări se apropia şi colonelul Crăciun voia, ca orice comunist, să poată raporta că misiunea ce-i fusese încredinţată a fost îndeplinită într-un procent cât mai apropiat de sută la sută. S-a ajuns până acolo încât şefii colectivelor de reeducare, cu asentimentul tacit al conducerii probabil, se rugau de cei care refuzau să-şi facă autoprezentarea să ia şi ei cuvântul, aşa de formă, pentru a putea consemna în procesele lor verbale acest lucru. În aceste condiţii, mulţi dintre cei ce refuzaserăm să participăm, altfel decât cu prezenţa, la şedinţele respective, am acceptat, în sfârşit, să luăm cuvântul şi să ne facem succint un fel de autobiografie. Spre surprinderea noastră, reeducatorii s-au declarat mulţumiţi. Şi totuşi, securitatea nu a renunţat în ultimul moment de a ne compromite. După scoaterea noastră din fabrică, în cele câteva zile în care eram pregătiţi pentru eliberare, au venit în Aiud o serie de ofiţeri de la securităţile din ţară pentru a încerca să-şi racoleze, dintre noi, informatori. Îmi amintesc că într-una din zile am fost chemat şi eu în faţă, la birourile administraţiei. Când am intrat în biroul colonelului Crăciun, acesta era însoţit de un ofiţer de securitate în persoana căruia nu mi-a fost greu să recunosc pe celebrul căpitan Enoiu, fostul meu anchetator, care acum era colonel. Acesta, cum m-a văzut intrând, m-a întâmpinat cu întrebarea : „Ce faci Andronescule ? Am auzit că nu ţi-ai băgat minţile în cap. Eu totuşi am venit să te iau acasă. Eu te-am arestat, vreau ca tot eu să te pun în libertate. Uite, aici am biletul tău de eliberare. Nu-l vei primi însă până nu vei semna asta” . Şi îmi întinse o hârtie, un fel de formular tip care trebuia completat şi semnat. L-am parcurs dintr-o privire. Era o declaraţie-angajament pe care, după ce am citit-o, i-am împins-o, cu un gest moale, îndărăt, spunându-i : „Domnule căpitan (colonel, m-a corectat Crăciun, care până atunci asistase tăcut la discuţie) : domnule colonel - am reluat eu - doresc şi eu, tot atât de mult ca oricare de aici, să mă eliberez, însă nu cu orice preţ” . „Tot bandit ai rămas „ , mi-a replicat cu un început de mânie în glas Enoiu şi cu un gest tot atât de moale ca şi al meu rupse biletul de eliberare pe care mi-l arătase cu câteva momente înainte. Chemând apoi pe gardianul care mă adusese îi ordonă să mă ducă înapoi în celulă zicând : „ă sta va rămâne în continuare aici”. Peste câteva zile, cu ultimul lot care s-a eliberat din Aiud, m-am eliberat, totuşi, şi eu.