Tâlcuire la Psalmi

„Pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta;

înnoise-vor ca ale vulturului tinereţile tale”

(Psalmul 102, 5)

„Precum Dumnezeu...îţi satură...o, suflete, pofta cu cele bune prin ascultare, aşa şi tu, de toate facerile de bine acestea aducându-ţi aminte totdeauna, slavosloveşte  pe Dumnezeul Cel ce ţi-a făcut atâtea faceri de bine. Şi precum vulturul se înnoieşte şi ia tinereţea sa, lepădându-şi penele cele vechi şi scoţându-şi  altele noi, aşa şi tu, o, suflete al meu, te vei înnoi şi tânăr te vei face, lepădând bătrâneţea pe care o pricinuiesc patimile şi boala cea din patimi, luând a doua oară prin pocăinţă nouă fapte bune”.

Notă de subsol:

„Iar după Atanasie:

„Prin vultur se  arată darul învierii: că, semănându-ne întru stricăciune, ne sculăm întru nestricăciune, ca să nu ne învechim, nici să încăpem întru stricăciune. Că prin vultur a asemănat pe cei ce se  înnoiesc  cu Cel zburător întru înălţime şi împărătesc, şi Care singur poate a privi curat în  strălucirile soarelui”.

„Însă prin  aceasta însemnează, după Eusebie, înnoirea sufletului, zborul de pe pământ la cer, şi că viaţa lui se va face întru lumina cea de sus; vultur Însuşi Hristos Se zice, după aceasta: „Ca un vultur care-Şi acoperă cuibul Său”(Deut. 32: 11); şi după aceasta: „Cu neputinţă-mi este a înţelege urmele vulturului ce zboară”(Pilde 30: 18-19), căci dumnezeiasca fire este de neatins tuturor gândurilor”.

Iar Teodorit zice:

„Prin înnoirea vulturului  se însemnează întinerirea ceea ce se dăruieşte prin Sfântul Botez şi, bătrâneţea păcatului curăţind-o de la noi, tineri în loc de îmbătrâniţi ne-a făcut”.

Asemenea cu acestea zice Isaia Proorocul:

„Iar cei ce aşteaptă pe Domnul se vor îmbrăca cu tărie, se vor întraripa ca vulturii”(Is. 40: 31). Că de vreme ce atunci când ne-am zidit am primit firile... cele dumnezeieşti şi împărăteşti, apoi pe acelea le-am înnegrit şi  şi le-am stricat cu iscusinţele cele de toate felurile ale păcatului, făgăduieşte nouă acum proorocescul cuvânt câştigarea cea de-a doua  oară a Împărăţiei.Căci pasărea aceasta(vulturul adică) împărătească este şi ei îi este încredinţată împărăţia păsărilor. Însemnează însă că vulturul, deşi se înnoieşte, moare însă atunci când partea de deasupra a pliscului se va întoarce  peste cea de dedesubt a gurii sale din pricina învechirii, şi astfel nu mai poate mânca, precum zice Aristotel începutul istoriei celei despre vietăţi: „Vulturul moare plecându-i-se ciocul cel încovoiat”.

Cuviosul Eftimie Zigabenul; Sfântul Nicodim Aghioritul - Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi(vol. II), Catismele X-XX, tâlcuire verset cu verset, Editura Cartea Ortodoxă – Editura Egumeniţa, paginile 356-357

Am căutat să înţeleg din tâlcuirile Sfinţilor Părinţi de ce această frântură

de  psalm îmi dă atâta nădejde şi vorbeşte sufletului meu

când este descurajat, întristat de neputinţele şi nereuşitele sale

 sau cufundat în veac.

Răspunsul este dătător de multă încredere.
Grafica: http://garcya.us/blog/wings-and-eagles-vector-graphics/

Sfântul Kukşa de la Odessa: « Monahul nu se plânge şi nu se îndreptăţeşte. »

“După întoarcerea părintelui Kukşa la Lavra Pecerska, lui, cel iscusit şi încercat în viaţa duhovnicească, pecetluit cu dreptatea lui Hristos în diferite ispite, curăţit mai dinainte de scârbele, lipsurile şi prigoana purtată, Dumnezeu i-a încredinţat o nouă nevoinţă de slujire a lumii pătimitoare: duhovniceasca păstorire a oamenilor – stăreţia. Ateii, puţin credincioşii, cei în nevoi, cei răi, cei cuprinşi de păcate se îndreptau către preacuviosul chiar în clipele când ispitele erau de o mare ascuţime şi insuportabile, când oamenilor le secase orice nădejde[...] La rugăciunea părintelui Kukşa, ispitiţi de cele mai puternice încercări, oamenii începeau să meargă pe anevoiosul, strâmtul, însă adevăratul drum al mântuirii. Ştie numai Domnul pe câţi îi ajuta el şi pe câţi i-a cuprins cu atotiertătoarea şi cu atotacoperitoarea sa dragoste care atrăgea multă lume năzuind către el, oameni din întreaga Rusie. Aşa cum în urmă cu jumatate de veac, la Ierusalim, pelerinii îl înconjurau pe Cosma, străduindu-se să ia uleiul făcător de minuni care se prelinsese de la candela pe capul şi pe hainele lui ca să se ungă cu el, aşa şi acum, în patimitoarea Rusie, către părintele Kukşa veneau oameni credincioşi fără de număr, însetaţi de ajutorul şi harul lui Dumnezeu, revărsat prin rugăciunea, sfaturile duhovniceşti şi învăţăturile staretului sfânt.

Prin rugăciune, răbdare şi milă, cuvânt bun şi sfat duhovnicesc, stareţul întorcea pe oameni de la ateism şi de la viaţa păcătoasă şi-i aducea la Dumnezeu, întărind în credinţă pe cei puţin credincioşi şi îmbărbătând pe cei slabi şi cârtitori, îndulcind inimile celor cruzi şi împăcând pe cei învrăjbiţi, mângâind pe cei mâhniţi şi dându-le nădejde celor deznădăjduiţi de mântuire, deşteptând pe cei cuprinşi de nepăsare, pe cei fără orânduială şi pe cei ce dormeau în somnul păcatelor.

Părintele Kukşa a fost ca pâraiele de apă, curgând slăvit într-un ţinut însetat(cf. Is. 32, 2). După văpaia războiului, prigoanelor şi distrugerilor, un asemenea “ţinut al celor însetaţi” a fost pătimitorul popor rus. Oamenii şi-au venit şi mai mult în fire după seceta ateismului şi din nou au însetat după veşnica mântuire, după harul lui Dumnezeu, după mângâiere şi povăţuire duhovnicească. Stareţul, cu dragoste şi cu luare-aminte, s-a străduit să-i îndulcească şi să-i mângâie pe toţi. Pentru el, toţi oamenii erau ca propriii săi copii. El a trăit pentru ei, jertfindu-şi odihna cea atât de trebuincioasă.

Mărturisirea a fost lucrul de căpetenie al ascultării părintelui Kuksa, şi toţi tindeau să se mărturisească la el şi să primească sfat şi zidire sufletească. Stareţul nu-i condamna niciodată pe cei păcătoşi şi nu-i îndepărta, ci dimpotrivă, compătimitor, îi primea întotdeauna pe aceştia. El spunea:

 “Şi eu sunt păcătos şi iubesc pe cei păcătoşi. Nu e om pe pământ care să nu fi greşit. Numai Dumnezeu singur este fără de păcat, iar noi toţi suntem păcătoşi“.

Mitropolitul Ioan al Kievului, iubind pe binefăcătorul stareţ, l-a binecuvântat ca în fiecare zi să se împărtăşească cu Sfintele lui Hristos Taine şi să săvârşească în taină tunderea în monahism pentru cei ce vieţuiesc în lume şi sunt doritori să o primească, căci a ajunge la mănăstire în acele vremuri de prigoană ateistă era aproape imposibil.

A fi tuns în taină în monahism şi a trăi în lume era o nevoinţă foarte grea, în care se cerea deplina păstrare a acestei taine. Această nevoinţă era primejdios de purtat fără  experimentata cârmuire duhovnicească şi fără rugăciune puternică. Asemenea păstorului celui bun a fost stareţul Kukşa.

Pe cei ce se tundeau în monahism, el i-a învăţat ca nimănui să nu-i facă cunoscut aceasta. A interzis să se ţină la vedere, în mână, metaniile şi sfătuia ca la haina de deasupra să se coasă un buzunar mai adânc în care să fie ţinute metaniile, astfel încât, cu mâna stângă, acestea să poată fi atinse cu uşurinţă, spunând rugăciunea lui Iisus în biserică şi pe cale

I-a învăţat pe toţi să aibă răbdare şi să se smerească : « Monahul nu se plânge şi nu se îndreptăţeşte. »  Poruncea ca îmbrăcămintea să nu fie deosebită  de cea a oamenilor din lume. « Iar în chilie să se poarte haina monahală, dacă nimeni nu te vede. Mantia este obligatoriu să fie purtată în fiecare zi, măcar 15 minute, pentru că, trăind în lume, uiţi cine eşti. » Paramanul era îngăduit să se dea jos numai atunci când este de trebuinţă să se spele trupul. »

(Viaţa şi minunile Sfântului Kukşa de la Odessa, Ed. Sophia şi Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009, pp29-33)

Vezi la adresa :

 http://stiri.ortodoxe.org/site-uri-personale/razboi-intru-cuvant/%E2%80%9Cdomnul-nu-i-lasa-pe-ai-sai%E2%80%9D-%E2%80%93-viata-si-harismele-unui-proroc-al-veacului-xx-sfantul-cuvios-kuksa-de-odessa

 o amplă selecţie din această carte .