"Pentru ce Îl numesc oamenii pe Hristos Domn, dar nu fac voia Domnului...?"

Miercuri[Filip. 2, 24-30; Lc. 6, 46; 7, 1]. „Pentru ce Mă chemaţi: Doamne! Doamne! Şi nu faceţi ce vă spun?” Pentru ce Îl numesc oamenii pe Hristos Domn, dar nu fac voia Domnului, adică de ce nu recunosc prin fapte stăpânirea Lui? Pentru că-L numesc Domn doar cu limba, nu şi cu inima. Dacă inima ar rosti : „Doamne, Tu eşti Domnul meu”, ar fi gata pe deplin să se  supună Celui pe care-L mărturiseşte Domn; dar întrucât nu se întâmplă aşa, faptele se împotrivesc vorbelelor, căci ele sunt întotdeauna pe măsura inimii. Dar cum, nu trebuie să strigăm: „Doamne! Doamne!”? Nu, nu-i vorba de asta. Trebuie să adaugi  la cuvântul din afară şi cuvântul lăuntric – simţirea şi starea inimii. Şezi şi cugetă la Domnul şi la tine însuţi: cine e Domnul şi cine eşti tu; ce a făcut şi face Domnul pentru tine, pentru ce trăieşti şi unde vei ajunge după moarte…Vei ajunge îndată la încredinţarea că n-ai altceva de făcut decât să împlineşti voia Domnului în întregime, neabătut; pentru noi altă cale nu-i. Această încredinţare te va face să fii gata a împlini cu fapta ceea ce rosteşti cu cuvântul. Astfel vei ajunge să simţi nevoia ajutorului de sus, iar de aici ia naştere rugăciunea: „Doamne, Doamne! Ajută-mă şi dăruieşte-mi puterea de a umbla după voia Ta!”. Şi strigarea ta către Domnul va fi plăcută înaintea Lui.

Sf. Teofan Zăvorâtul

Părintele Profesor Gheorghe Holbea: "cea care dă valoare este iubirea, cultura iubirii"

 

Un fragment din predica Părintelui Gheorghe Holbea „Despre iubire”, pe care o puteţi asculta pe siteul  „Război întru cuvânt”:

 http://www.razbointrucuvant.ro/2009/10/07/doua-predici-ziditoare-de-ascultat-si-de-urmat/

 O recomand din toată inima, fiind rostită în duhul iubirii creştine şi cu limpezimea smereniei binecunoscute a profesorului nostru de la Teologie.

„Iubirea noastră faţă de Dumnezeu trece întotdeauna prin inima aproapelui nostru şi atunci înţelegem că noi nu trebuie vreodată să cădem în capcana, în această mreaja a lumii de astăzi, o lume care are cultul succesului, o lume care are cultul meritocaraţiei. Ce înseamnă cultul meritocraţiei? Adică eu am mai multe merite decât celălalt; eu am mai multe merite sau merit  mai mult decât celălalt; şi suntem mereu nemulţumiţi că ni se pare că nu suntem asezati intr-o ierarhie lumească care ar trebui să fie. Însă Dumnezeu nu ne cheamă pe noi creştinii să ne aşezăm într-o ierarhie lumească, pentru că niciodată ierarhia lumească nu se întemeiază pe criteriul de valoare şi cea care dă valoare este iubirea, cultura iubirii.

În Biserica lui Dumnezeu, în conştiinţa creştinilor,  nu exista merit – eu merit mai mult decât celălalt - , ci există doar această conştiinţă că tot ceea ce facem pentru ceilalţi, nu facem pentru decât  pentru noi înşine, că, de fapt, cultivând iubirea pentru ceilalţi, nu ne îmbogăţim decât pe noi înşine, pentru că aşa face Dumnezeu; ca, daruind altora, să ne îmbogăţim pe noi înşine şi darul nostru, fiind în starea de dăruire, cum ar spune Pr. Nicolae Steinhardt, dăruind vei dobândi,  şi darul nostru să facă în noi să dospească bucuria iubirii, singura bucurie adevarată, pe care o putem numi bucuria  vieţii.”