« Cum a scăpat Doamna Arşicu de furtună.
În 1740 a fost ridicată, de către Suzana Arşicu, fondatoarea mănăstirii, o biserică din bârne. Suzana Arşicu, femeie înstărită, venea de la Săcele, din Ardeal şi a mulţumit astfel Domnului că a scăpat teafără dintr-o furtună care a prins-o pe drum. A fost cea dintâi stareţă.
Biserica, purtând hramul Sf. Ierarh Nicolae, a trăit un veac şi a fost înlocuită cu o alta. Soborul mănăstirii hotârase atunci să schimbe hramul cu acela al unui sfânt a cărui sărbătoare să fie vara. Dar în ajunul sfinţirii cerul s-a acoperit cu nori, râurile au ieşit din matcă, inundând văile. Puhoiul i-a surprins pe toţi cei ce veneau la serbare, luându-le bagajele, veşmintele, cărţile şi mirodeniile sfinte. Au scăpat totuşi teferi şi, în locul slujbei de sfinţire, au făcut una de mulţumire lui Dumnezeu pentru înlăturarea pericolului, hotărând ca şi în viitor hramul bisericii să se serbeze la 6 decembrie, ziua Sf. Ierarh Nicolae.
Biserica de azi s-a ridicat între 1880 şi 1882, în timpul stăreţiei maicii Natalia Perlea. S-a păstrat acelaşi hram, fără a îndrazni cineva să se mai gândească la vreo schimbare. Mănăstirea mai are o bisericuţă - Paraclisul - construită în 1911, pe vremea maicii stareţe Tomaida Perlea, cu hramul Acoperâmantul Maicii Domnului.
Aceasta este casa mea.
Povesteşte maica stareţă Singlitichia Marin:
"La noi nu este propriu-zis o viaţă de obşte, fiindcă nu prea avem ce munci la câmp, unde să ne întâlnim. E mai mult o viaţă de sine. Măicuţele primesc fiecare o casă şi îngrijesc de ea. Unele au pe lângă ele o ucenică, iar când trec în lumea drepţilor, aceasta le ia locul. Maicile stau câte două sau trei într-o casă. E loc destul".
Curtea mănăstirii respiră larg, dar clădirile ţin una de cealaltă, alcătuind un spaţiu compact, menit să reziste. Casa aceea şi cu cealaltă sunt cele mai vechi care au rămas în acest aşezământ. Sunt de pe la 1860. Dincolo este casa pentru oaspeţi. Nu are multe camere. Mai vin directori, ambasadori...Pot fi primiţi omeneşte. Şi măicuţele găzduiesc oameni în casele lor. Toate închiriază camere. Dar dacă s-ar face turism organizat, n-ar mai putea fi ţinuţi deoparte vizitatorii de treburile mănăstirii. Ar fi un du-te vino prin curte, prin biserică...A, cu acareturi separate, altfel ar sta lucrurile. Aceea verde este casa mea. Aici unde v-am primit este stăreţia, cum scrie pe uşă, dar aceea verde este casa mea".
Nu se poate nimic fără trudă.
"Eu am venit la mănăstire în 1940. Acum am 79 de ani. În 1990 m-am dat deoparte. Le-am spus: "Poate vreţi să puneţi pe o maică mai tânără". Dar ce să facă o maică tânără cu aşa o povară pe umeri? E răspundere mare".
Măicuţele mai câştigă bani, puţini, cu icoanele, cu lumânările...Banii se duc iute, totul e scump în ziua de azi. S-au zugrăvit pereţii bisericilor şi uite-i numai cum se cojesc. A fost o firma de la Bucureşti. N-au curăţat zugrăveala veche.
În rest, doar nişte fâneţe, care sunt date oamenilor în parte. Jumătate oamenii, jumătate mănăstirea. Pun cartofi, că altceva nu se face cu vremea de aici. Plouă, e răcoare... Şi fructele se trec repede, de atâta ploaie. Două măicuţe lasă furcile cu care strâng iarba şi încep să vorbească. Omul cu coasa le priveşte liniştit.
"Avem cinci vaci, am avut şapte. Şi mai avem patru viţei. E mult de muncă, nu se face nimic fără trudă. Acum aducem tot ce ne trebuie la mănăstire cu Dacia, dar am cărat şi cu spinarea, multă vreme".
Nu s-ar putea face lucrările dacă n-ar fi cei cu stare, care fac donaţii. Stranele acestea le-au plătit niste oameni pe care i-a cunoscut măicuţa stareţă la masă la protopop. Acum se fac aleile cu nişte meşteri şi abia apoi poate fi chemat cineva să cosească iarba, că s-a mărit peste măsură.
Vor oamenii să vină la noi.
Pictura bisericii, în ulei, este opera maestrului Petre Nicolau, ucenic al lui Gheorghe Tăttărescu. Tot ale mănăstirii sunt o colecţie de icoane pictate pe lemn şi sticlă, numeroase cărţi vechi, obiecte de cult. Icoanele sunt îmbrăcate în argint aurit.
O măicuţă de 18 ani îndrumă grupurile de copii printre minunile făurite de mâinile omeneşti. Nu e destulă lumină, iar maicuţa ghid ne explică, bine ancorată în peisajul civilizaţiei moderne, că neonul este de 60 de wati, iar starterul numai de 20. Trebuie potrivit ca să facă aprinderea.
Copiii au scris în caietul de 48 de file de la intrare: "Această mănăstire este cu adevărat deosebită."; "Am fost în vizită la această mănăstire frumoasă."; "Mi-a plăcut foarte mult această vizită in care am văzut lucruri vechi, deosebite." ("Trebuie să ne luăm un registru mai mare, unul adevărat", zice maica stareţă Singlitichia Marin).
[...]
"La sărbătorile mari facem slujba la şapte şi jumătate seara şi ţine până noaptea la douăsprezece. Mai vin din oraş, din Văleni şi chiar din Ploieşti, să se cunune sau să-şi boteze copiii. La început am fost criticate, că oamenii nu sunt din parohia noastra, de ce vin la noi? Le-am zis: "Ce să facem, să-i dam înapoi de pe poarta mănăstirii? Biserica nu poate să facă asta. Faceţi dumneavoastră ceva, să vină la dumneavoastră, să nu mai vrea să vină la noi". N-a mai zis nimeni nimic de-atunci".
***
La hramul Mănăstirii Suzana – 1 octombrie 2007 –
Binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru!
Să ne acopere Maica Domnului cu preacinstitul ei Acoperământ, ce s-a prăznuit astăzi! Am trăit o mare şi nesperată bucurie, la Suzana, mănăstirea unde mă duceam foarte des într-o vreme, prima în care am intrat după ce am simţit nevoia acută de a mă întoarce la Dumnezeu.
Dar nu sărbătoarea hramului în sine, cât maica Stareţă, Singlitichia stavrofora, m-a umplut de bucurie fără să înţeleg exact cum. Sunt încă sub imperiul celor trăite, care scapă atât înţelegerii, cât şi cuvintelor mele sărace. Am emoţii, pentru că aş vrea să pot evoca personalitatea acestei stareţe cât mai viu şi mai apropiat de realitate, pe măsura celor ce a deşteptat în mine. Are 85 de ani, e născută pe 14 octombrie, de Cuvioasa Parascheva. Ca vârstă şi duh, aparţine aceleiaşi generaţii cu Părintele Justin Pârvu de la Petru –Vodă. Are aceeaşi vitalitate surprinzătoare cu Bătrânul. Îmi părea cea mai tânără din toată obştea şi cea mai frumoasă, cu faţa iluminată de har. Are o voce gravă, guturală chiar, este foarte rapidă în mişcări, sprintenă, micuţă de statură şi ascetică, cu privirile învăluite de o aură dumnezeiască, cufundată în rugăciune deseori. Am înţeles, după ce ne-a spus câteva cuvinte de întâmpinare şi de folos, că era foarte bucuroasă de oaspeţi, pentru a căror bună primire a pus în mişcare o întreagă mănăstire de sine, în care maicile nu sunt obişnuite cu primirea străinilor, fiecare având, periodic, musafirii personali, cunoscuţi şi uşor de găzduit. A stat în picioare printre noi până ce a găsit loc fiecăruia, încercând să-i mulţumească pe toţi. Cea mai mare grijă a avut să se respecte rânduiala slujbei şi obiceiurile îndătinate, moştenite de la maicile bătrâne, aşa cum ne-a explicat.
Am simţit un regret imens că e atât de bătrână şi nu o mai lasă Domnul mult cu noi, ca să ne folosim de înţelepciunea şi harismele ei, acumulate într-o viaţă dăruită lui Hristos. Deşi o mai văzusem, n-o mai auzisem vorbind niciodată. M-a cucerit. I-am sorbit cuvintele de pe buze. A spus că noi, mireni şi monahi, muncim prea mult, ba chiar ca nebunii, fiindcă aşa e secolul, şi uităm să ne bucurăm sufletele. Au fost aşa de impresionate de muzica psaltică a băieţilor de la Ploieşti, Ne-a spus că maicile au plâns, iar bătrâna Pamfilia i-a mărturisit că nu-i mai trebuie nici mâncare, atât s-a hrănit cu cântările duhovniceşti. Ce suflete au! Nu le putem noi pricepe curăţia şi sfinţenia! Dar o simţim! Spunea că Domnul ne mai lasă pe lume ca să ne îndreptăm, să facem faptele iubirii de aproapele, să-i spunem o vorbă bună când are nevoie, să nu ne supărăm pe el atunci când ne supără, să-i dăm fiecăruia ce are nevoie. Cât mi-am dorit să nu-i uit cuvintele! dar tot le-am uitat.
La urmă, după ce s-a terminat masa, am alergat la ea şi, cu un curaj incredibil, i-am cerut binecuvântare şi am rugat-o să mai spună şi altă dată cuvânt de folos pentru noi; a zâmbit, mi-a zis că numai părinţii dau binecuvântări, dar mi-a pus amândouă mâinile pe cap. Am fost fericită! I-am sărutat mâna cu toată dragostea. Şi-a amintit că am mai fost la ele în mănăstire, ceea ce m-a făcut şi mai fericită. La plecare, i-am spus părintelui Andrei, duhovnicul lor, că au o adevărată comoară duhovnicească în maica stareţă. Am văzut o maică duhovnicească în carne şi oase! Mare e Dumnezeu! Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, ca să citez şi eu Psaltirea, cum a făcut şi maica, zicând: „Fereşte-te de rău şi fă binele!”(Ps 36, 27), din catisma ce se citeşte lunea dimineaţa.
Mănăstirea Suzana. Situată la o distanţă de 40 km de oraşul Valenii de Munte, pe valea râului Teleajen, Mănăstirea Suzana – monument istoric – este aşezată pe un tăpşan înconjurat de păduri de brazi şi fagi. Pe aceste locuri, prima aşezare monahală a fost ridicată în anul 1740. Aceasta era o biserică din bârne ce purta hramul ‘’Sf. Ierarh Nicolae’’, hram pe care îl are şi astăzi.
Numele de Suzana îl moşteneşte de la ctitora Stanca Arşicu din Săcele Braşov, care, călugărindu-se, s-a numit Suzana.
Biserica din lemn a durat 100 de ani şi, devenind necorespunzătoare, a fost înlocuită cu o alta din zid care şi aceasta, din păcate, s-a năruit la un cutremur. Actuala biserică a fost construită între anii 1880-1882 în vremea stăreţiei maicii Natalia Perlea, mătuşa marelui dirijor Ionel Perlea, şi cu ajutorul ctitorului Filip Treti precum şi al altor oameni de bună credinţă. Pictura deosebită a bisericii este executată în ulei şi se datoreşte mesterului Petre Nicolau, ucenic al lui Gh. Tăttărescu. Ea a fost restaurată în anul 1976 de pictorul Gheorghe Vânătoru. Mănăstirea mai are încă o bisericuţă – Paraclisul- cu hramul ‘’ Acoperământul Maicii Domnului’’ care a fost construit în anul 1911 în vremea maicii stareţe Tomaida Perlea.
Intr-un spaţiu special amenajat, mănăstirea mai deţine şi o minunată colecţie în care sunt expuse icoane pictate pe lemn şi pe sticlă, numeroase cărţi vechi cu litere chirilice, precum şi alte obiecte de cult.
Întregul ansamblu al mănăstirii a fost restaurat între anii 1965-1970, în timpul adormitului întru Domnul, Fericitul Patriarh Justinian, dându-i-se o nouă şi frumoasă înfăţişare.
Pe larg despre Mănăstirea Suzana:
Imagini la :
