miercuri, 22 aprilie 2009
Sf. Mare Mucenic Gheorghe
Sfantul mare mucenic Gheorghe este unul dintre cei mai cunoscuti si onorati sfinti ai crestinismului.
Cu toate acestea istoria vietii sale este foarte putin cunoscuta si multe legende avandu-l ca erou, au aparut de-a lungul timpului.
El este sarbatorit atat de Biserica Ortodoxa cat si de cea Romano Catolica (fiind totodata patronul Angliei), imaginea sa fiind intotdeauna asociata cu vitejia nemarginita si credinta in biserica crestina pana la sacrificiu suprem.
Traditia ortodoxa este ca Sf. Gheorghe s-a nascut in Capadocia intr-o familie crestina, tatal sau fiind general roman, iar la varsta de 30 ani Sf. Gheorghe a devenit la randul sau general in armata lui Diocletian. Sf. Gheorghe s-a ridicat impotriva hotararilor anti-crestine ale Consiliului de la Nicomedia (303), ceea ce i-a adus persecutii din partea lui Diocletian. A fost chinuit in cele mai cumplite chipuri, otravit si mai apoi decapitat.
Cercetarile istorice mai recente par sa indice ca Sf. Gheorghe a murit ca martir in Palestina la Diospolis langa Lydda cu putin timp inaintea domniei lui Constantin.
Scrieri datand din secolele VI-VIII ale lui Teodosius, Antonius si Arculphus vorbesc despre Diospolis ca loc de venerare a Sf. Gheorghe.
Faptul ca Eusebius mentioneaza un martir necunoscut atunci cand relateaza despre Consiliul de la Nicomedia, i-a facut pe unii teologi timpurii sa creada ca este vorba despre Sf. Gheorghe.
De asemenea, unii teologi au confundat pe Sf. Gheorge cu episcopul Capadociei, Gheorghe care a trait mult mai tarziu.
O popularitate imensa a capatat Sf. Gheorghe in Anglia dupa traducerea "Faptelor" sale in anglo-saxona in secolul VIII, devenind totodata protectorul armatei.
In timpul cruciadelor importanta sa a crescut si mai mult, existand relatari cum ca Sf. Gheorge a asistat la lupta de la Antioh din 1098.
Insemnele Sfantului Gheorghe au fost introduse de Richard Inima de Leu, iar crucea Sf. Gheorghe (rosie pe fond alb) a aparut pentru prima data ca steag al corabiei "Lyme Regis" in 1284. Steagul actual al Angliei (Union Jack) are la origine crucea Sfantului Gheorghe.
In credinta populara Sf. Gheorghe este asociat adesea cu omorirea balaurului. Aceasta legenda dateaza din secolul XII si una din variantele sale este "Legenda Aurea".
Se povesteste cum un balaur imens si feroce a aparut langa orasul Selena din Lybia. Locuitorii trebuiau sa-i ofere zilnic oi pentru a-i potoli foamea, iar cand nu au mai avut oi, balaurul a cerut pe fata imparatului. Atunci a aparut un viteaz crestin care s-a oferit sa rapuna balaurul.
In unele icoane timpurii fata imparatului este infatisata in gura balaurului, in timp ce un viteaz cu o sulita se lupta cu acesta.
Dupa ce a strapuns balaurul cu sulita tinarul a dus-o pe printesa la palatul imparatului, care i-a oferit mana ei si jumatate din imparatie. Viteazul a refuzat spunand ca mai are multe alte lucruri de indeplinit in lupta sa pentru apararea bisericii si ajutorul saracilor si nedreptatitilor; apoi le-a spus ca numele lui este Gheorge si a plecat.
Misterul si legenda care invaluie pe Sf. Gheorghe nu vor dispare niciodata, la fel cum cauza sa nobila va genera intotdeauna admiratie si respect.
Poate cea mai corecta afirmatie despre el este aceea facuta de un ierarh din secolul V: "Numele Sfantului Gheorghe este onorat de credinciosii de pretutindeni, dar adevaratele sale fapte sunt stiute numai de Dumnezeu".
Sursa articolului:
El este sarbatorit atat de Biserica Ortodoxa cat si de cea Romano Catolica (fiind totodata patronul Angliei), imaginea sa fiind intotdeauna asociata cu vitejia nemarginita si credinta in biserica crestina pana la sacrificiu suprem.
Traditia ortodoxa este ca Sf. Gheorghe s-a nascut in Capadocia intr-o familie crestina, tatal sau fiind general roman, iar la varsta de 30 ani Sf. Gheorghe a devenit la randul sau general in armata lui Diocletian. Sf. Gheorghe s-a ridicat impotriva hotararilor anti-crestine ale Consiliului de la Nicomedia (303), ceea ce i-a adus persecutii din partea lui Diocletian. A fost chinuit in cele mai cumplite chipuri, otravit si mai apoi decapitat.
Cercetarile istorice mai recente par sa indice ca Sf. Gheorghe a murit ca martir in Palestina la Diospolis langa Lydda cu putin timp inaintea domniei lui Constantin.
Scrieri datand din secolele VI-VIII ale lui Teodosius, Antonius si Arculphus vorbesc despre Diospolis ca loc de venerare a Sf. Gheorghe.
Faptul ca Eusebius mentioneaza un martir necunoscut atunci cand relateaza despre Consiliul de la Nicomedia, i-a facut pe unii teologi timpurii sa creada ca este vorba despre Sf. Gheorghe.
De asemenea, unii teologi au confundat pe Sf. Gheorge cu episcopul Capadociei, Gheorghe care a trait mult mai tarziu.
O popularitate imensa a capatat Sf. Gheorghe in Anglia dupa traducerea "Faptelor" sale in anglo-saxona in secolul VIII, devenind totodata protectorul armatei.
In timpul cruciadelor importanta sa a crescut si mai mult, existand relatari cum ca Sf. Gheorge a asistat la lupta de la Antioh din 1098.
Insemnele Sfantului Gheorghe au fost introduse de Richard Inima de Leu, iar crucea Sf. Gheorghe (rosie pe fond alb) a aparut pentru prima data ca steag al corabiei "Lyme Regis" in 1284. Steagul actual al Angliei (Union Jack) are la origine crucea Sfantului Gheorghe.
In credinta populara Sf. Gheorghe este asociat adesea cu omorirea balaurului. Aceasta legenda dateaza din secolul XII si una din variantele sale este "Legenda Aurea".
Se povesteste cum un balaur imens si feroce a aparut langa orasul Selena din Lybia. Locuitorii trebuiau sa-i ofere zilnic oi pentru a-i potoli foamea, iar cand nu au mai avut oi, balaurul a cerut pe fata imparatului. Atunci a aparut un viteaz crestin care s-a oferit sa rapuna balaurul.
In unele icoane timpurii fata imparatului este infatisata in gura balaurului, in timp ce un viteaz cu o sulita se lupta cu acesta.
Dupa ce a strapuns balaurul cu sulita tinarul a dus-o pe printesa la palatul imparatului, care i-a oferit mana ei si jumatate din imparatie. Viteazul a refuzat spunand ca mai are multe alte lucruri de indeplinit in lupta sa pentru apararea bisericii si ajutorul saracilor si nedreptatitilor; apoi le-a spus ca numele lui este Gheorge si a plecat.
Misterul si legenda care invaluie pe Sf. Gheorghe nu vor dispare niciodata, la fel cum cauza sa nobila va genera intotdeauna admiratie si respect.
Poate cea mai corecta afirmatie despre el este aceea facuta de un ierarh din secolul V: "Numele Sfantului Gheorghe este onorat de credinciosii de pretutindeni, dar adevaratele sale fapte sunt stiute numai de Dumnezeu".
http://cazacugheorghe.blogspot.com/2009/04/despre-sfantul-mare-mucenic-gheorghe.html
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri
Miercuri[Fapte 2, 22-36 ; In. 3, 35-51]Raţiunea poate dovedi adevărul Învierii prin cugetările sale , pe temeiul Scripturii, iar puterea dovezilor sale nu poate să nu o recunoască necredinciosul , dacă simţul adevărului nu e cu totul înăbuşit în el ; iar credinciosul nu are nevoie de dovezi, fiindcă Biserica lui Dumnezeu e plină de lumina Învierii. Vrednici de crezare şi cu mare putere de încredinţare sunt toţi aceşti martori, dar împotriva cugetelor minţii se pot naşte şi pot ieşi în întâmpinare alte cugetări, iar credinţa poate fi luptată şi clătinată de nedumeriri şi îndoieli care vin dinafară ori care răsar dinăuntru. Nu este oare nicio îngrădire de netrecut pentru adevărul Învierii ? Este. Aceasta se va întâmpla atunci când puterea Învierii, primită încă de la botez, va începe să se arate în chip lucrător, nimicind stricăciunea trupului şi sufletului, încetăţenind în el temeiurile vieţii noi. Un astfel de om va umbla în lumina Învierii şi nebun îi va părea oricine îşi ridică glasul împotriva adevărului Învierii, aşa cum celui care umblă ziua i se pare nebun cel ce grăieşte că e noapte.
Pastorala de Paşti a IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu: "la capătul fiecărei încercări se înscrie o victorie"
Fragment:
† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
către iubitul meu cler şi popor, har şi milă de la Dumnezeu,
iar de la mine arhierească binecuvântare.
"Dragii mei, a porni la drum înseamnă a avea o ţintă, ceea ce denotă existenţa unui scop. De cele mai multe ori, între tine şi ţintă se interpun unul sau mai multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanţa dintre punctul de pornire şi cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Știţi care e cheia succesului?: să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ţinta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare.
Să ne amintim de experienţa poporului lui Israel. După ce au fost eliberaţi din robia egipteană şi au trecut de Marea Roşie, au luat drumul prin pustia Sinai, o călătorie care a durat nu mai puţin de patruzeci de ani, în cursul căreia pribegii au întâmpinat numeroase obstacole, precum zăduful zilei, frigul nopţii, furtunile de praf, foamea, setea, oboseala, disperarea, nervozitatea, răscoalele, certurile interne, amintirea morţilor căzuţi pe drum. Pe toate însă le-au biruit, datorită faptului că aveau în minte un singur scop: să ajungă în Ţara Făgăduinţei. Și au ajuns.
Și istoria profană ne oferă destule exemple. Aţi auzit, desigur, de spaniolul Cristofor Columb, care în anul 1492 a pornit spre vestul Oceanului Atlantic, crezând că acesta e drumul spre India. Călătorie de durată, ziua şi noaptea, pe vreme bună sau bântuită de furtuni, înaintând spre necunoscut. Pe vremea aceea, mulţi credeau că oceanul se termină undeva într-o prăpastie fără fund, ceea ce i-a făcut pe oamenii săi de pe corabie să se răscoale, bântuiţi de frica unei morţi năpraznice. Columb însă nu s-a clintit, el avea un ţel, să ajungă undeva. Și, până la urmă, a ajuns pe ţărmul unui continent necunoscut, descoperind America.
Peste trei secole, americanul Robert Peary şi-a propus să descopere Polul Nord. L-a atins de abia la 6 aprilile 1909, după 17 ani de calcule, exerciţii şi tatonări, în cursul cărora a traversat pe jos Nordul Groendlandei pe o distanţă de 800 de kilometri, învingând nenumărate obstacole.
Peste numai doi ani, Roald Amundsen a înfipt steagul norvegian în gheaţa Polului Sud, după o călătorie de trei luni şi jumătate, în cursul căreia el şi echipajul său au înfruntat ceţuri, viscole şi temperaturi de minus 50 de grade Celsius, având de parcurs câte 25 de kilometri pe zi.
Aţi observat, desigur, că la capătul fiecărei încercări se înscrie o victorie.
În zilele noastre se afirmă tot mai des că trăim „vremuri apocaliptice”. Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvântare a lui Iisus consemnată în Evanghelia după Matei: „Luaţi aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos!, şi pe mulţi îi vor amăgi. Și veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă’nspăimântaţi, căci toate trebuie să fie, dar încă nu-i sfârşitul. Că neam peste neam se va ridica şi’mpărăţie peste’mpărăţie, şi va fi foamete şi ciumă şi cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci mulţi se vor poticni şi unii pe alţii se vor vinde şi unii pe alţii se vor urî. Și mulţi profeţi mincinoşi se vor scula şi pe mulţi îi vor amăgi. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui“.[4]
În vremea noastră, nu puţini sunt tinerii curaţi la suflet, bine intenţionaţi şi dornici să se iniţieze în tainele vieţii religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adică la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experienţă, bine pregătiţi şi gata să-i asiste pe cei neajutoraţi, ci preferă să se cultive prin internet sau televizor, unde nu de puţine ori apar profeţi improvizaţi, cu evidentă poftă de publicitate sau stăpâniţi de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugăciuni generale, colectivae, cu mare răsunet în popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeşte de pe o zi pe alta, uitând că apocalipsa va veni oricum, ea făcând parte din iconomia divină, şi că grija noastră nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevătămaţi de propriile noastre păcate. De obicei, o furtună se anunţă prin înteţirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariţia luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică şi spaimă. Aşa se anunţă şi vremurile apocaliptice. Eu nu ştiu dacă ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naşte, dar ştiu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufleteşti, fără vina fraţilor de a-şi fi vândut fratele, aşa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif.
Or, pentru aceasta există o singură armă: răbdarea.
Răbdarea însă trebuie însoţită, neapărat, de conştiinţa că tot începutul are un sfârşit, şi că acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea se termină anunţând Cerul cel nou şi pământul cel Nou; şi, în final, Noul Ierusalim."
Sursa: http://theologhia.wordpress.com/2009/04/15/pastorala-de-pasti-a-ips-arhiepiscop-si-mitropolit-bartolomeu-2/Imagine: sfnicolae.wordpress.com/.../
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
