Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

Miercuri(a cincia săptămână a Postului)

“Înţelepul merge pe cărarea vieţii care duce în sus, ca să ocolească drumul iadului, care duce în jos”(Pilde 15, 24). Toţi ştiu ce este iadul şi că fiecare poate nimeri acolo pentru faptele sale; însă nu toţi îşi amintesc asta şi nu toţi trăiesc cum se cuvine, aşa încât să se vadă că se îngrijesc să scape de iad. Trăiesc aşa, în voia sorţii: “Poate avem noroc să nu nimerim în iad”. Dar unde ne este raţiunea? Şi în treburile lumeşti “norocul” poate să ne scape din mână, însă într-un lucru atât de însemnat, care o dată săvârşit, rămâne neschimbat în vecii vecilor, folosirea cuvântului “noroc” vădeşte cea mai mare lipsă de raţiune. Deci, nu te făli, raţiune, cu puterea ta de înţelegere, dacă nu-ţi aduci aminte de aceste lucruri şi nu ne îmbii cu cugetări ale vieţii, despre cum am putea, izbăvindu-ne de iad, să ne mântuim.”

Bucuria zilei

Am participat la Canonul cel Mare. Slavă lui Dumnezeu! Toţi norii s-au risipit. Simt nădejdea curgând prin venele mele. Slavă lui Dumnezeu ! S-a slujit apoi Sfântul Maslu, prilej cu care Domnul ne-a trimis un Părinte drag nouă : Protos. Antonie, stareţul Mănăstirii Sf. Pantelimon din Teleorman. Ce bucurie ! Darul dumnezeiesc s-a revărsat din plin. În final, Părintele ne-a ţinut cuvânt de folos. Pentru cei ce îl cunosc, nu e lucru necunoscut că Protos. Antonie are darul povestirii şi harisma mişcării sufletului în adânc. Nu poţi să te întorci de la vreo întâlnire cu el fără să fi simţit lacrimile calde ale căinţei sau ale recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Cuviosul vorbeşte simplu, te-ar putea face să crezi că nu spune nimic deosebit, dar e o părere falsă.

Nu încerc să conving prin idei, goale, ci prin exemple. Prima poveste :

In copilărie, o soră a mea, care voise viaţă călugărească, dar sănătatea nu i-o permisese, văzând o femeie de la noi din sat, care era tare bolnavă, a exclamat: Dacă îşi duce boala cu mulţumire, se va mântui. Eu, copil fiind, mi-am zis în sine-mi: Dă-mi, Doamne şi mie o boală, ca să mă mântuiesc şi eu! Şi domnul mi-a ascultat rugăciunea: mi-a dat chiar mai multe! Dar pentru rugăciunile dvs., ale credincioşilor, încă mă mai ţine Domnul pe lume.

Dumnezeu a pus dragostea de Dumnezeu în dragostea de aproapele. Un călugăr se întreba odată : Oare pentru ce mă iubeşte Acela ? Şi singur şi-a dat răspuns, arătând spre fratele : Pentru că şi eu îl iubesc pe acela. Iubeşte-l pe aproapele şi Domnul te va iubi!

Cuviosului îi place mult o altă poveste, pe care ne-a spus-o şi altă dată, dar care nu şi-a pierdut tâlcul ei, ci l-a sporit parcă :

“Un pusnic vieţuise pe un munte vreme îndelungată treizeci, patruzeci de ani, şi nu mai văzuse faţă de om. Un corăbier a urcat la ţărm şi cutreierând prin locurile pustii, a dat de bătrân care, cum l-a văzut, l-a întrebat :

_ Frate, mai este credinţă în lume?

Ezitând puţin, cuprins de îndoială, corăbierul a răspuns:

_Mai este...

_Mai este sau nu mai este? a insistat pusnicul.

_Mai este, i-a repetat la fel de îndoielnic omul.

_Frate, a strigat bătrânul, ştii cuvântul Domnului: De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia să se mişte şi el se va mişca.

În timp ce rostea aceste cuvinte, o zguduitură grozavă a însoţit muntele ce începea să se mute din loc, dar la certarea pusnicului, s-a întors. Cutremurat, corăbierul a strigat:

_Nu mai este credinţă în lume, Părinte, nu mai este.”

Minunate sunt cântările Canonului celui Mare, ne-a amintit Părintele Stareţ, dar, fraţilor, când strigaţi: “Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!” să o faceţi cu lacrimi şi din toată simţirea inimii! Mulţi se plâng că nu au timp să citească atâtea rugăciuni şi acatiste câte au primit de la duhovnic, dar la Dumnezeu nu contează cantitatea, ci calitatea. Câteva rugăciuni făcute cu simţire, Psalmul 50 rostit de mai multe ori în zi sau Cuvine-se cu adevărat... sau Tatăl nostru, valorează mai mult pentru Domnul decât să stai ore întregi în genunchi la rugăciune, dar apoi să te cerţi cu cei din casă, să nu-ţi faci treburile zilnice, de mamă şi soţie, sau să-i judeci pe alţii că nu se roagă.

Încă povesteşte Cuviosul despre sentimentul milei, care nelipsind din om, îl apropie de Dumnezeu: O familie din Tg. Mureş, soţ şi soţie, călătorind cu maşina, dă peste un câine ciobănesc mort în drum. Femeii i se face milă şi-l roagă pe bărbatul ei să oprească şi să-l dea de acolo, ca să nu-l strivească maşinile. În grabă fiind, el nu opreşte, promiţându-i să o facă la întoarcere. Într-adevăr se întorc şi, minune, nicio maşină nu atinsese animalul mort! Femeia coboară, trage de trupul greu al câinelui, dar aude un scâncet; îngrozită, îşi strigă soţul. Stupoare: în pântecele câinelui tăiat şi cusut, o tânără ascunsese un biet copil nou-născut, cu gândul că-l va ucide vreo maşină iar ea nu va fi descoperită. Dar Domnul a lucrat altfel: prin mila femeii care n-a îndurat gândul că trupul unui biet câine va fi strivit, a fost salvat un copilaş, iar familia salvatoare l-a adoptat.

Mărturisesc că s-au spus şi alte pilde şi alte întâmplări adevărate despre care aş putea să scriu, dar nu vreau să obosesc. De altfel, oricând puteţi veni în casa lui Dumnezeu şi vă veţi întâlni cu El şi prin cuvântul Părinţilor care, cu smerenie, fac lucrarea Lui. Dumnezeului nostru slavă!

Simplu

Azi dimineaţă, coborând din autobuz, m-a izbit imaginea unui zarzăr înflorit pe deplin. Ia te uită! E primăvară. Ce uimitor să constat asta atât de târziu!

Venind către casă, în iarbă, simţurile mele trezite au zărit…o păpădie! în floare, solară cu galbenul ei atât de nou.

Descoperirea mă obligă să reflectez mai adânc: a fost o zi aparte. Elevii noştri au dat un spectacol, încercând să strângă ceva bani pentru bătrâni şi pentru copiii cu disabilităţi. Au interpretat chitară clasică şi folk. Nu mă aşteptatam. Parcă erau din altă epocă, din altă generaţie! S-a interpretat o piesă şi la pian. Deci am idei preconcepute şi false despre tineri, nu-i cunosc mai deloc! A, n-a fost ideea vreunui profesor, nu! O iniţiativă a lor.

Bun! Adică rău. Pentru mine. E timpul să cobor pe pământ, să las realitatea să-şi trimită spre mine forma, culoarea, parfumurile, densitatea şi mai ales altitudinea, greu sesizabile când le aplici tipare sau când eşti legat la ochi de propria experienţă.

Dar mirările mele nu aveau să se termine aici. Frunzărind o revistă locală, am descoperit această poezie, scrisă de o elevă a colegiului nostru, şi m-a impresionat!

Iat-o!

Cândva ieri

Imi trimiteai note de chitară

Pe net

Şi eu îţi spuneam daimon

Mă sărutai virtual de sute de ori

Şi număram iconurile

Ce aveau să se transforme în realitate

Cândva.

Cândva a trecut.

Te-am avut cândva

Şi ne-am pierdut.

Secundele nu se opresc din drum

Timpul nu se face fum

Cândva nu vine înapoi

Eram unul, suntem iarăşi doi

A rămas acel cândva

Şi conversaţiile salvate în word.

Iconurile nu s-au salvat

Depărtarea nu s-a scurtat

Kilometrii devin din ce în ce mai lungi,

Mai grei,

Mai surzi

Parcă ieri alergam după tren

Să ajung la tine

Parcă ieri te aşteptam zâmbitoare-n

Gară

Parcă ieri ne-am sărutat prima oară…

Timpul e la fel de subiectiv

La fel de dur

La fel de nefum

Timpul e o ţigară ce nu se stinge

Nicicând

O ţigară pe care noi am împărţit-o

studenţeşte

În acel cândva.

Tempus nostrum nu mai e

Doar al meu şi al tău

Un ceas tăiat în două.

Eu vorbesc o limbă,

Tu alta.

Aştept să se facă fix

Să-ţi fiu puţin aproape.

Timpul e o ruletă

De casino.

Îmi arunc viaţa în faţa ei

Şi se opreşte la…mine

Nu la noi.

Cândva mi-ai cântat la chitară.

Adnana Dincă

(în revista Atitudini a Casei de Cultură din Ploieşti, nr.1, ianuarie-martie 2009)

Aş vrea să nu mă doară iluziile pierdute ale tuturor.

Viaţa Preacuvioasei Maici Maria Egipteanca - IV -

"Iar când s-a apropiat întâia Duminică a sfântului marelui Post, îndată după obiceiul şi rânduiala Monastirii, făcând rugăciune, ceilalţi toţi fraţii, cântând au ieşit în pustie, iar Zosima, bolnav fiind, nevoie a fost ca să rămâie în Monastire. Şi şi-a adus aminte acela de Cuvioasa ce i-a zis, că şi vrând tu să ieşi din Monastire, nu-ţi va fi cu putinţă. Dar nu dupre multe zile sculându-se din boală, petrecea în Monastire. Iară după ce s-au întors fraţii şi s-a apropiat seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise. A pus într-un păhar mic din preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, a pus într-o coşniţă şi puţine smochine uscate, finice şi puţină linte muiată în apă, şi s-a dus într-o seară foarte târziu şi a şezut pe malul Iordanului, aşteptând pe Cuvioasa. Şi zăbovindu-se Sfânta, Zosima n-a dormitat, ci cu neabatere privea spre pustie, aşteptând ca să vadă pe cea cu osârdie dorită. Şi grăia întru sineşi Stareţul: Au doară nu cumva nevrednicia mea o a oprit să vie?[...] Aşa cu lacrămi rugându-se, a trecut la altă gândire, zicând întru sineşi: Dar ce va fi, de va şi veni, că luntre nu este, şi cum va trece Iordanul, şi la mine, nevrednicul, cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine m’a făcut să mă lipsesc de un bine ca acesta! Aşa gândind bătrânul, iată Cuvioasa a venit şi a stătut de ceea parte de râu de unde venea. Iar Zosima s-a sculat, bucurându-se şi veselindu-se şi slăvind pe Dumnezeu. Ci încă cu gândul se lupta, cum că nu va putea aceea să treacă Iordanul. Şi o a văzut pe ea însemnând Iordanul cu semnul Crucii, şi o dată cu acea însemnare s-a suit sfânta pe apă, şi umblând pe deasupra apei, venea la dânsul. Iar acela a vrut să se închine ei, ci aceea l-a oprit când călătoria încă pe apă, zicându-i: “Ce faci, Avva, Preot fiind, şi purtând dumnezeieştile Taine?”. Iar el a ascultat-o, şi pogorându-se ea de pe apă, a zis către bătrânul: “Blagosloveşte, părinte, blagosloveşte!” Iar el răspunzând cu cutremur, a zis: Cu adevărat, Dumnezeu nemincinos este, Cel ce au făgăduit ca să asemene Lui pe aceia care se curăţesc pe sineşi după putere. Slavă ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat prin roaba ta aceasta, cât sânt de departe de la măsura desăvârşirii!

Aceasta zicând, l-a rugat aceea ca să-i cetească Simbolul sfintei credinţe: Crez întru unul Dumnezeu, şi rugăciunea Domnului: Tatăl nostru carele eşti în Ceruri. Şi sfârşindu-se rugăciunea, s-a împărtăşit Sfânta cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, şi după obicei a sărutat pe bătrânul. După aceea, ridicându-şi mâinile la cer, a suspinat, a lăcrămat şi a strigat: “Acum slobozeşte pe roaba ta, Stăpâne, după graiul tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea ta”. Şi a zis către bătrânul: Iartă-mă, Avva Zosima, încă şi altă dorire a mea să plineşti: Mergi acum la Monastirea ta, cu pacea lui Dumnezeu păzindu-te, iar în anul viitor, să vii iarăşi la acelaşi pârău, unde întâi cu tine am vorbit; să vii dar, să vii pentru Domnul, şi iarăşi mă vei vedea pe mine, precum va voi Domnul. Iar el a zis către dânsa: “Gustă puţin din hrana pe care o am adus aicea”. Şi aceasta zicând, i-a arătat ei cele ce, adusese în coşniţă. Iar ea cu vârfurile degetelor atingându-se de linte, şi ca trei grăunţe luând, la gura sa le-a adus şi a zis: “Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte firea sufletului nespurcată.” Şi iarăşi a zis către bătrânul: “Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te, aducându-ţi aminte totdeauna de a mea ticăloşie”. Iar el s-a închinat înaintea picioarelor ei şi o poftea să se roage lui Dumnezeu pentru Biserici şi pentru împăraţi şi pentru dânsul. Şi aceasta cerându-o cu lacrămi, o a lăsat să se ducă, singur suspinând şi tânguindu-se; pentru că nu îndrăznea să o oprească pe ea mai mult, că de ar fi şi voit, neoprită era. Iar aceea iarăşi însemnând Iordanul, a trecut pe deasupra apei, ca şi mai nainte; iar bătrânul s-a întors, cuprins de bucurie şi de frică, şi se defăima pre sine, şi-i era jale, că nu ştia numele Cuvioasei; nădăjduia însă să o câştige aceasta în anul viitor.

Trecând anul, a mers Zosima iarăşi în pustie, toate plinindu-le după obicei, şi alerga spre acea prealuminată vedenie. Şi trecând lungimea pustiei [...]căuta cu ochii, ca un vânător preaiscusit, unde şi-ar fi putut câştiga vânatul cel plăcut. Iar după ce de nicăiri n-a văzut aşa ceva mişcându-se, a început a se uda pe sineşi cu lacrămile, şi ridicându-şi la Cer ochii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: “Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pe care în pustia aceasta o ai ascuns! Arată-mi, rogu-mă, pre îngerul cel în trup, căreia a se asemăna nu este vrednică toată lumea”. Aşa rugându-se, a ajuns la locul pe care pârâul acela îl însemna, şi stând pe marginea aceluia, a văzut pe partea ce era spre răsărit pe Cuvioasa moartă zăcând, cu mâinile strânse precum se cădea şi cu faţa întoarsă spre răsărit. Spre care alergând, picioarele fericitei cu lacrămile sale le-a spălat, pentru că n’a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plângând mult, şi Psalmii cei cuviincioşi la trebuinţa vremii aceleia cetindu-i, a făcut rugăciunea cea de îngropare, şi zicea întru sineşi: Oare îngropa-voi trupul Cuvioasei, sau doară nu-i va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta? Şi acestea în gândul său socotindu-le, a văzut lângă capul ei pre pământ închipuită scrisoarea aceasta: “Îngroapă, Avva Zosima, la acest loc trupul smeritei Maria. Dă ţărâna ţărânei, şi te roagă Domnului pentru mine, ceea ce am răposat în luna lui Farmutie eghipteneşte, iar greceşte Aprilie întâi, în chiar noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui Hristos, după împărtăşirea Dumnezeieştii Cinei celei de Taină”.

Această scrisoare cetindu-o bătrânul, mai întâi gândea, cine este cel ce a scris? Pentru că ea, precum zicea, nu ştia carte. Însă s’a bucurat foarte, că s’a înştiinţat de numele Cuvioasei. [...] Atunci bătrânul, lăudând pre Dumnezeu, şi cu lacrămile udând pământul şi trupul Cuvioasei, a zis întru sineşi: “Vremea este, o, bătrânule Zosima, ca cea poruncită ţie să o săvârşeşti; ci cum vei săpa, ticăloase, neavând nimic în mâini?” Şi aceasta zicând, a văzut nu departe un lemnişor mic aruncat în pustie, pre carele luându-l, a început a săpa cu dânsul. Însă uscat fiind pământul, nicidecum nu asculta pre bătrânul cel ce se ostenea, carele săpa udându-se cu sudorile şi nimic nu putea să sporească. Şi suspinând foarte dintru adâncul sufletului, a văzut un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei Măriei şi lingându-i picioarele. Deodată s-a cutremurat, temându-se de acea fiară, iar mai apoi aducându-şi aminte de ceea ce zisese fericita, că adecă niciodată fiară nu a văzut, şi însemnându-se cu semnul crucii, a crezut că nevătămat se va păzi cu puterea celeia ce zăcea. Leul a început a se apropia cu linişte de bătrânul, cucerindu-se cu semnele lui, ca cum i s-ar închina. Iar Zosima a zis către leu: “De vreme ce, o, fiară, această mare Cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul, şi eu sânt bătrân şi nu pot să-i sap groapă, neavând nici unealtă spre trebuinţa săpatului şi fiind întru atâta depărtare de la Monastire, nu pot degrab să mă întorc şi să o aduc pe ea; deci sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pământului trupul Cuvioasei”. Şi îndată auzind leul cuvântul acesta, a săpat groapă cu picioarele cele dinainte, pre cât destul era ca să acopere pre ceea ce se îngropa. Deci, iarăşi bătrânul spălând cu lacrămi picioarele Cuvioasei, şi mult rugându-se ei ca pentru toţi să se roage, a acoperit trupul ei cu pământ.

După aceea s-au dus amândoi, leul în pustia cea mai dinlăuntru, ca o oaie cu linişte s-a despărţit, iar Zosima întru ale sale s-a întors, binecuvântând şi lăudând pe Hristos, Dumnezeul nostru. Şi mergând în Monastirea aceea, a spus tuturor monahilor despre Cuvioasa aceasta Maria, neascunzând nimic din cele ce a văzut şi din cele ce a auzit de la dânsa; încât toţi cei ce au auzit slăvirile lui Dumnezeu s-au minunat, şi cu frică şi cu credinţă şi cu dragoste au început a-i face pomenire şi a cinsti ziua mutării Cuvioasei Mariei. [...]Iar Zosima, petrecând cu dumnezeiască plăcere, când era aproape de o sută de ani şi-a sfârşit întru acea Monastire viaţa cea vremelnică şi s-a dus spre cea veşnică către Domnul.

Şi a rămas monahilor Monastirii aceleia nescris cuvântul acesta pentru Cuvioasa aceasta Maria, care după auzire, unii dela alţii îl grăiau, şi spre folosul de obşte puneau înainte povestirea aceasta la cei ce ascultau, iar în scris nu se afla. Eu însă, zice Sfântul Sofronie, pe acea nescrisă primind-o, o dau în scris. [...]Iar Dumnezeu, Cel ce face preaminunate minuni şi răsplăteşte cu mari dăruiri celor ce cu credinţă scapă la Dânsul, Acela să dea plată celor ce vor câştiga folos din cetirea şi ascultarea acestei povestiri; asemenea şi celui ce s-a silit să dea povestirea aceasta în scris, şi să-i învrednicească pe toţi părţii celei bune a fericitei Mariei, împreună cu toţi cei ce cu cugetarea de Dumnezeu şi cu ostenelele bine au plăcut lui din veac.”