Azi dimineaţă, coborând din autobuz, m-a izbit imaginea unui zarzăr înflorit pe deplin. Ia te uită! E primăvară. Ce uimitor să constat asta atât de târziu!
Venind către casă, în iarbă, simţurile mele trezite au zărit…o păpădie! în floare, solară cu galbenul ei atât de nou.
Descoperirea mă obligă să reflectez mai adânc: a fost o zi aparte. Elevii noştri au dat un spectacol, încercând să strângă ceva bani pentru bătrâni şi pentru copiii cu disabilităţi. Au interpretat chitară clasică şi folk. Nu mă aşteptatam. Parcă erau din altă epocă, din altă generaţie! S-a interpretat o piesă şi la pian. Deci am idei preconcepute şi false despre tineri, nu-i cunosc mai deloc! A, n-a fost ideea vreunui profesor, nu! O iniţiativă a lor.
Bun! Adică rău. Pentru mine. E timpul să cobor pe pământ, să las realitatea să-şi trimită spre mine forma, culoarea, parfumurile, densitatea şi mai ales altitudinea, greu sesizabile când le aplici tipare sau când eşti legat la ochi de propria experienţă.
Dar mirările mele nu aveau să se termine aici. Frunzărind o revistă locală, am descoperit această poezie, scrisă de o elevă a colegiului nostru, şi m-a impresionat!
Iat-o!
Cândva ieri
Imi trimiteai note de chitară
Pe net
Şi eu îţi spuneam daimon
Mă sărutai virtual de sute de ori
Şi număram iconurile
Ce aveau să se transforme în realitate
Cândva.
Cândva a trecut.
Te-am avut cândva
Şi ne-am pierdut.
Secundele nu se opresc din drum
Timpul nu se face fum
Cândva nu vine înapoi
Eram unul, suntem iarăşi doi
A rămas acel cândva
Şi conversaţiile salvate în word.
Iconurile nu s-au salvat
Depărtarea nu s-a scurtat
Kilometrii devin din ce în ce mai lungi,
Mai grei,
Mai surzi
Parcă ieri alergam după tren
Să ajung la tine
Parcă ieri te aşteptam zâmbitoare-n
Gară
Parcă ieri ne-am sărutat prima oară…
Timpul e la fel de subiectiv
La fel de dur
La fel de nefum
Timpul e o ţigară ce nu se stinge
Nicicând
O ţigară pe care noi am împărţit-o
studenţeşte
În acel cândva.
Tempus nostrum nu mai e
Doar al meu şi al tău
Un ceas tăiat în două.
Eu vorbesc o limbă,
Tu alta.
Aştept să se facă fix
Să-ţi fiu puţin aproape.
Timpul e o ruletă
De casino.
Îmi arunc viaţa în faţa ei
Şi se opreşte la…mine
Nu la noi.
Cândva mi-ai cântat la chitară.
Adnana Dincă
(în revista Atitudini a Casei de Cultură din Ploieşti, nr.1, ianuarie-martie 2009)
Aş vrea să nu mă doară iluziile pierdute ale tuturor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu