Cuvântul Părintelui Justin

Domnilor senatori,
cu multă părere de rău pentru că din pricina neputinţelor trupeşti nu mă găsesc în mijlocul onoratului Senat al României, îmi exprim de aici, din chilia mea din Mănăstirea Petru Vodă, către domniile voastre frământările şi controversele care preocupă societatea noastră creştin-ortodoxă şi la care am contribuit în mare parte.

Domnilor senatori,
rugându-vă să mă iertaţi, găsesc de cuviinţă să vă adresez sentimentele mele de ortodox român şi mărturisitor: ne găsim în faţa unor stări de lucruri cu totul neobişnuite. Nu e vorba de o problemă financiară, economică sau teritorială, ci este vorba despre ducerea unei naţiuni spre pierzanie, este vorba despre un act care are urmări asupra copiilor şi nepoţilor noştri. Poporul nostru a fost un popor cinstit, care nu a vătămat şi nici nu a atacat alt popor în istorie. Noi, şi eu personal, nu suntem împotriva cipurilor şi a sistemelor biometrice - să facă cine ce crede în ţara lui. Însă pentru noi, pe lîngă Constituţia oficială, avem o Constituţie care se bazează pe conştiinţa Ortodoxiei, o Constituţie mai presus de om.

Noi nu avem nevoie de sisteme de control - de acte de identitate electronice, de cărţi de identitate, de carnete de conducere electronice, ş.a.m.d. Controlul nostru este Adevărul şi Dreptatea cu care ne-am născut din liberul arbitru cu care ne-a creat bunul Dumnezeu. Cine vrea poate să-şi construiască viaţa cum doreşte: să-şi pună fluturi în vârful nasului, bicicletă la ureche sau să strige pe străzile Bucureştiului: “Vrem incest! Vrem uciderea pruncilor! Vrem homosexualitate! Vrem să avem cipuri!”. Noi credem că fiecare poate să-şi păstreze conştiinţa fără să atace caracterul neamului românesc.

Domnilor senatori,
dumneavostră reprezentaţi ţara şi neamul - trecutul, prezentul şi viitorul. Domniile voastre trebuie să vă orientaţi spre cei care au stat înainte pe locurile pe care staţi acum: spre Ştefan cel Mare şi Sfânt, spre Matei Basarab, spre Vasile Lupu, spre Mihai Viteazul, spre Vlad Ţepeş.

Domnilor senatori,
dacă nu se ia o hotărâre conform vederilor şi aspiraţiilor noastre româneşti şi ortodoxe, vom avea de suferit nu numai aici şi acum, ci şi dincolo în veşnicie. Domniile voastre reprezentaţi Ortodoxia şi neamul nostru; ca urmare, ştim că nu vă este uşor a delibera propuneri şi decizii care să vatăme viitorul copiilor noştri.

Noi ne rugăm cu toţii în mănăstiri pentru sănătatea, liniştea şi bunăstarea familiilor voastre. Ne rugăm ca Dumnezeu să vă lumineze inimile şi minţile în acest moment crucial. Noi ne rugăm ca tot darul desăvîrşit, de sus, să fie de le Părintele Luminii.

Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă lumineze în Hristos Domnul nostru.

Amin!

15 martie 2009
Preluat de pe blogul d-lui Rafael Udriste!

Duminica a doua a Postului(a Sf. Grigorie Palama)

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptura pentru fiecare zi din an

[Evr. 1, 10-14; Mc. 2, 1-12]. „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui”(In. 10, 9). Acelaşi lucru Îl spune Domnul şi în altă parte: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine"(In. 14, 6). Şi mai limpede a spus-o atunci când a grăit: „Fără Mine nu puteţi face nimic”(In. 15, 5). Aşadar, creştin e cel ce este cu totul în Hristos şi trupul lui tot al lui Hristos este. Cel ce se mântuieşte se mântuieşte tocmai pentru că este îmbrăcat întru Hristos. Numai astfel se poate apropia de Tatăl. Noi am căzut de la Dumnezeu şi, ca atare, suntem fii ai mâniei.. Numai atunci când ne apropiem de Tatăl în Hristos şi în numele lui Hristos dreptatea dumnezeiască se dă în lături şi El îşi tinde mila către noi, primindu-ne. Pecetea lui Hristos se întipăreşte în întreaga fire a creştinului, iar cel care o poartă va merge prin mijlocul umbrei morţii şi nu se va teme de rău.

Ca să fim astfel, avem Tainele: Botezul şi Împărtăşania, căreia îi premerge Spovedania la cei care au păcătuit după botez. Acestea ni le-a pus la îndemână Domnul; dar noi, pentru a le primi, trebuie să avem următoarele stări ale duhului: credinţa, care mărturiseşte: eu am pierit şi mă mântuiesc numai prin Domnul Iisus Hristos; dragostea, care râvneşte să jertfească totul Domnului fără a cruţa nimic; nădejdea, care nu aşteaptă nimic de la sine însăşi, încredinţată că Domnul nu o va părăsi, ci va avea de la El tot ajutorul, atât lăuntric, cât şi din afară, întreaga viaţă, până ce va fi luată acolo unde e El Însuşi.”

(Editura „Sophia”, Bucureşti, 1999, pag. 43-44)

Sfânta Evanghelie

„Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să o aibă. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi ale mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi. Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau.”(Ioan, 10, 9-17)

Rânduiala Spovedaniei celei mântuitoare

Arh. Serafim Alexiev, Leacul uitat

„Toţi creştinii, fără excepţie, trebuie să se spovedească, dacă doresc să se mântuiască.”

` A. Ce trebuie să facem înainte de a merge la duhovnic?

[…]Cum s-a mântuit Petru şi cum s-a osândit Iuda? Ce trebuia să facă nefericitul Iuda? După ce a păcătuit, trebuia, oare, să se mărturisească? Dar iată că, la prima vedere, el s-a mărturisit, căci a mers la cărturari şi la bătrâni, spunându-le: „am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat”(Mat. 27:4). Şi o dată cu mărturisirea, le-a întors şi cei treizeci de arginţi. Dar aceasta, nu a fost de-ajuns? Vai, nu! Singură, spovedania stearpă, nu mântuieşte! În afară de înfrângerea inimii, e nevoie încă şi de credinţă vie în dumnezeiasca milă. Însă Iuda a deznădăjduit de mântuirea sa. Pentru aceea, după mărturisire a mers şi s-a spânzurat. Trupul său zăcea agăţat într-un copac, iar sufletul a mers la iad în veşnicele munci.

Nu astfel a făcut, însă, Petru. În curtea lui Caiafa, el s-a lepădat de trei ori de Hristos, de Binefăcătorul şi Învăţătorul său: „nu cunosc pe Omul Acesta” (Mat. 26:74). Dar la a treia lepădare, auzind cântatul cocoşului, şi-a adus aminte cum îi proorocise Mântuitorul despre aceasta, şi-a dat seama de greşeala sa, s-a căit în inima lui, a ieşit din acea curte şi s-a îndepărtat îndată de slugile arhiereşti, iar ceea ce este mai de luat în seamă, e că a început să verse lacrimi amare – lacrimi ale unei sincere, vii şi adânci căinţe. După o tradiţie, toată viaţa sa, de câte ori auzea cântatul cocoşului, Sfântul Apostol Petru îşi aducea aminte de greul lui păcat, iar ochii lui se prefăceau în două izvoare de lacrimi, ale celei mai adânci pocăinţe. El nu a deznădăjduit, a crezut în milostivirea dumnezeiască şi astfel s-a mântuit.

Astfel, Sfântul Petru ne-a lăsat o pildă vie, despre cea mai importantă condiţie la care trebuie să răspundem, când dorim să ne întoarcem, după căderea în păcat, iarăşi către Dumnezeu. Aceasta este credinţa în milostivirea dumnezeiască, care izgoneşte orice deznădejde. Dumnezeu este dragoste. Oricât ar fi de greu păcatul nostru El ni-l va ierta, ajunge doar să ne căim din inimă. Chiar dacă ar fi înalte ca şi munţii păcatele noastre ele vor fi înecate în oceanul milostivirii dumnezeieşti. Cel care însă deznădăjduieşte, acela este pierdut. Deznădejdea este biruinţa diavolului. Aşadar, să ne păzim mai ales de deznădejde, pentru că făcând astfel, nimeni nu poate să ne mai mântuiască.

[…]Şi tu, frate ori soră, care doreşti să te mărturiseşti şi să te întorci către Dumnezeu, ieşi din acea blestemată curte a păcatului, unde până acum te-ai aflat şi unde prin tot felul de îndemnuri, nu de trei ori, ci în fiecare zi de treizeci şi trei de ori, te-ai lepădat de Hristos, ieşi afară cu trupul, cu inima, precum şi cu mintea ta! Petru s-a îndepărtat de slugile arhiereşti. Lasă şi tu prietenia acestei lumi, care te învaţă la păcat, şi fără să vrei îţi slujeşte ca ispită.

Dar cea mai de seamă învăţătură, din pilda de pocăinţă lăsată de Apostol, este următoarea: când a rămas singur, Sfântul Apostol Petru şi-a venit în sine, şi-a amintit grozăvia păcatului său şi din adâncul suferinţei sale a plâns cu amar. Astfel şi tu, când te pregăteşti să mergi la duhovnic nu păşi către el fără o pregătire mai dinainte. Îndepărtează-te mai întâi de toată tulburarea de zi cu zi, lasă orice altă grijă, adună-ţi gândurile tale, fă o rugăciune scurtă, dar din inimă, aminteşte-ţi de toate păcatele tale şi chiar scrie-le pe o foiţă de hârtie ca să nu se întâmple, ca atunci când mergi la spovedanie, din tulburare, nu cumva să le uiţi şi să rămâi astfel necurăţit de ele. Adu-ţi aminte cele zece porunci dumnezeieşti, vezi pe care ai călcat-o, adu-ţi aminte dacă nu ai săvârşit vreun păcat de moarte, cercetează-ţi conştiinţa, judecă-te pe tine, plângi pentru căderea ta, şi într-o astfel de stare mergi la duhovnic! Astfel, fii încredinţat, că vrei primi adevărata iertare, pentru că „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu n-o va urgisi” (Ps. 50:19).

Întristarea pentru păcatele noastre este de neapărată trebuinţă, dacă dorim să primim de la Dumnezeu iertare. Mai ales în acestea constă pocăinţa – să verşi lacrimi şi să simţi o adâncă tristeţe pentru căderile tale. După mărturia Sfântului Isaac Sirul, Dumnezeu primeşte întristata noastră pocăinţă ca pe o nevoinţă. Iată, aceasta trebuie să facem înainte de a merge la duhovnic.

B. Ce trebuie să facem când am ajuns la duhovnic?

1.Să ne amintim că am venit la bolniţa lui Hristos, unde doctorul văzut este preotul, iar cel nevăzut - Însuşi Hristos.

2.Să ne spovedim păcatele noastre fără de amăgitoare ruşine.

3.Să nu ne dezvinovăţim.

4. Să nu ascundem voit nici unul dintre ele.

5. Să nu ne spovedim cu pălăvrăgeli fără de nici o însemnătate.

6. Să vorbim pe scurt, dar precis, despre fiecare dintre păcatele noastre.

7. Să nu ascundem păcatele străine, şi, să trecem sub tăcere, cât este cu putinţă, numele persoanelor care ne-au atras către păcat, ori care din vina noastră au păcătuit cu noi.

8. Să nu ne lăudăm în faţa duhovnicului cu vreo oarecare virtute.

9. Să nu aruncăm vina asupra altora, ci numai asupra noastră.

10. Să avem o sinceră dorinţă, ca de atunci înainte, să nu mai greşim.

1. Când mergem la spovedanie intrăm în bolniţa lui Hristos. Aici Însuşi Dumnezeu este Doctorul, pentru că numai El poate să ne ia viaţa şi să ne facă vii, să ne osândească şi să ne miluiască, să ne certe şi să ne ierte. Preotul e numai martor şi împuternicit al lui Dumnezeu. De aceea, ne aflăm văzut în faţa duhovnicului, iar nevăzut – chiar în faţa lui Hristos. Cu mare cutremur trebuie să păşim către marea taina a curăţirii sufleteşti! Preotul ascultă spovedania noastră şi Dumnezeu o va primi! Preotul va consulta sufletul nostru, iar Dumnezeu îl va tămădui! Preotul va prescrie medicamentul, iar Dumnezeu va săvârşi minunea renaşterii sufleteşti! Ia aminte, pentru aceasta, creştine, în ce bolniţă ai venit! Ca nu cumva, pentru nechibzuinţă ori nepăsare, ori pentru necuviinţă şi teamă fără rost, să pleci netămăduit!

Dacă cu adevărat te temi de Dumnezeu, fii neînfricat când mergi să-ţi spovedeşti păcatele tale! Nu te teme, Judecătorul în faţa căruia stai este Multmilostiv! El este înfricoşător numai cu aceia care nu se tem de El şi care cu nechibzuinţă se leapădă de pocăinţă.

2. Spovedania ta trebuie făcută fără de amăgitoare ruşine . În această lume, aproape fiecare dintre noi trăim într-o făţărnicie fariseică! Într-un fel suntem şi altfel dorim să părem; astfel, nu ne arătăm în afară după cum suntem înăuntru. Dorim ca lumea să aibă o părere bună despre noi, şi de aceea ascundem părţile rele şi le arătăm doar pe cele bune. Şi dacă nu avem părţi bune, ne lăudăm cu părute virtuţi. De aceea, vom întâlni, nu o dată în viaţă, oameni care au pe chip bunătatea, nu însă şi în inimă.[…]

E adevărat, nu e uşor să descoperi duhovnicului păcatele tale, când în faţa oamenilor te arăţi bun. Îţi este ruşine să-ţi mărturiseşti păcatele . Dar cum te vei tămădui dacă-ţi tăinuieşti boala ? Tu îţi birui ruşinea când mergi la doctor să te consulte şi astfel îţi tămăduieşti trupul tău. Atunci de ce te ruşinezi, când mergi la duhovnic pentru vindecarea sufletului tău? Tu nu vezi că ruşinea este o piedică în calea mântuirii tale? De aceea aruncă ruşinea şi întrarmează-te cu îndrăzneala! Trebuie să te ruşinezi când greşeşti şi nu când îţi mărturiseşti greşeala ta! Dumnezeu a legat ruşinea de păcat, iar îndrăzneala - de spovedanie. Nu asculta pe cel rău care a stricat rânduiala lui Dumnezeu şi-ţi insuflă ruşine la spovedania păcatului tău, iar îndrăzneală la săvârşirea lui. El a dat totul peste cap, ca să te piardă!

Odată, marele filosof Socrate trecea pe o stradă din Atena şi a zărit un discipol de-al său care ieşea dintr-o casă a unei oarecare desfrânate. Tânărul s-a ruşinat de învăţătorul său când l-a văzut şi s-a retras îndată, ascunzându-se înăuntru. „Tinere, i-a spus atunci Socrate, - nu este o ruşine să ieşi dintr-o astfel de casă, ci e ruşine să rămâi în ea!” O, creştine! Ce-ţi voi spune eu, - nu-i ruşine să arăţi greşeala ta la spovedanie, ruşine este să rămâi în ea, adică să o ascunzi de duhovnicul tău. Sfântul Vasile cel Mare a spus: „A-ţi ascunde păcatul este o boală fără de leac a sufletului”. Cum vrei tu să-ţi tămăduieşti boala ta când o ascunzi de doctori?

[…]de ce să ne ruşinăm, în taină, în faţa unui slujitor al Domnului, să ne mărturisim păcatele? Îndată ce le vom mărturisi, ele încetează să mai fie greşeli. Când David şi-a mărturisit păcatele în faţa lui Natan, a auzit îndată mângâierea „Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta” (2.Regi.12:13). Păcatul nemărturisit rămâne neiertat, rană de moarte pentru suflet. Pentru aceea să îndrăznim deci să ne mărturisim!

3. Când am ajuns în faţa judecăţii, a spovedaniei de bună voie, nu trebuie să căutăm dezvinovăţire pentru păcatele noastre. Să ne ostenim de bună voie în a ne învinovăţi pe noi înşine! Această muncă este izbăvitoare! Fie să roşim de timiditate! În flăcările învinovăţirii de sine ard păcatele noastre, dar dacă începem să ne dezvinovăţim, să ne îndreptăţim, s-a terminat cu folosul spovedaniei noastre. Ce înseamnă a te spovedi? A te pocăi! Şi omul care se căieşte cu adevărat ştie numai un singur lucru – să plângă şi să ceară îndurare. Dacă începem să ne îndreptăţim, să viclenim, orice stare de pocăinţă sufletească va dispărea. În Taina Mărturisirii starea sufletească de pocăinţă e un lucru de foarte mare însemnătate! Toate acestea trebuie să ni le aducem aminte, căci sunt mulţi creştini care se spovedesc şi toţi doresc să se îndreptăţească pe sine însuşi cu ceva. Deşi îşi spun păcatul lor, cu toţii caută să-i scadă din importanţă, „să-l înmoaie”, toţi caută circumstanţe atenuante la vina lor ca să iasă mai mult nevinovaţi! Ei trebuie să ştie că judecăţile cereşti nu se aseamănă cu cele de pe pământ. În faţa judecătorului pământesc condamnatul apare mai puţin vinovat, daca se va îndreptăţii pe sine. În faţa judecăţii lui Dumnezeu e cu totul altfel: cine se învinovăţeşte mai mult pe sine, mai mult capătă dreptate.

De aceea, Iisus Hristos ne cheamă la Sine ca să ne ierte toate păcatele cele cu voie şi cele fără de voie! Nici o religie nu propovăduieşte o astfel de iubire de oameni a lui Dumnezeu ca a noastră!

Se spune că, fericitul Ieronim, pe când trăia în Palestina şi se nevoia la peştera de la Bethleem, unde s-a născut Mântuitorul nostru, a avut de Crăciun o vedenie minunată. I s-a arătat Domnul Iisus Hristos ca un prunc şi l-a întrebat: „Ieronime, acum când toţi îmi dăruiesc câte ceva, tu ce-mi vei dărui?” „Virtuţile şi rugăciunile mele” i-a răspuns fericitul Ieronim. „E foarte bine, dar altceva, îmi mai dăruieşti?” „Inima mea, sufletul meu şi chiar pe mine însumi!” „Şi aceasta o primesc; dar Eu doresc şi altceva de la tine!” „Ce altceva aş putea să-ţi dau, Doamne?” – a întrebat nedumerit, iubitorul de Hristos. „Dăruieşte-mi păcatele tale!” Fericitul Ieronim, cu inima înfrântă, a început să plângă. El a întrebat printre lacrimi: „Şi la ce-ţi trebuie, Doamne, păcatele mele?” – „Vreau să le iau asupra mea!”

Aţi auzit? – „Dă-mi păcatele tale!” Iisus Hristos doreşte păcatele noastre. Să i le dăm în Sfânta Taină a Spovedaniei şi El ni le va ierta!

4. În faţa duhovnicului nu trebuie să ascundem voit nici cel mai mărunt lucru. Dacă uităm fără de voie vreun oarecare păcat, trebuie să-l spovedim rândul următor, dar să nu ascundem nimic din cele ce ne mustră conştiinţa noastră, căci aceasta înseamnă să facem păcat îndoit, o dată pentru că l-am săvârşit, iar a doua oară pentru că l-am tăinuit!

Nu-ţi ascunde păcatul în suflet! Aceasta este boală de moarte. Aceasta este rana pe care dacă nu o operăm, poate să ne ducă în mormânt. Prin ascunderea păcatelor, facem cel mai mare serviciu diavolului, care ne îndeamnă să săvârşim fărădelegi, şi după aceea să le ascundem în sufletul nostru ca pe o comoară a lui, ce îi va sluji ca învinovăţire împotriva noastră. Mărturiseşte tot ceea ce îţi întinează conştiinţa ! Pe cât de mult gunoi scoţi din sufletul tău, pe atâta va fi şters şi de darul lui Dumnezeu. Cine păcătuieşte intră în unire cu diavolul. Iar cine se mărturiseşte, rupe prieteşugul său cu demonii. Spovedania este trădare a părţii diavoleşti. Ea este unica trădare virtuoasă.

Sfântul Ignatie Briancianinov învaţă în chip minunat: „Prin spovedania păcatelor se rupe prietenia cu demonii. Ura faţă de păcate este praznicul adevăratei pocăinţe şi al tăriei omului de a duce o viaţa virtuoasă. Dacă ai dobândit obişnuinţa de a păcătui, spovedeşte-ţi adesea păcatele tale şi îndată te vei slobozi din prinsoarea lor. Uşor şi bucuros vei urma Domnului Iisus Hristos. Cel care îşi trădează prieteni, aceştia îi devin duşmani, se îndepărtează de el ca de un trădător, care caută în mod sigur pieirea lor, iar cel care îşi spovedeşte păcatele sale, acestea se retrag de la el, pentru că păcatele se întemeiază şi se întăresc peste mândria firii căzute care nu suferă învinovăţire şi ruşine.

5. Nu trebuie să ne spovedim cu pălăvrăgeli fără de nici o însemnătate. Mulţi, mai ales dintre cei care se spovedesc pentru prima oară, învaţă de la alţii ce trebuie să spună înaintea duhovnicului când merg la el. Fie din sfială, fie din neştiinţă, ei povestesc adesea, de multe ori, lucruri nesocotite şi pleacă de la spovedanie fără nici un folos.

O creştină a hotărât să se spovedească, dar nu ştia cum să procedeze. A urmat atunci sfatul unei alte femei şi aceasta a învăţat-o: „spune: „sunt vinovată întru toate!”, şi cu asta, basta.” – Iar ea, fiind foarte naivă, a luat de bune cele spuse de prima creştină şi, încurajată, a mers la slujitorul lui Dumnezeu.

Când preotul a întrebat-o despre păcatele ei, ea a răspuns liniştită: „părinte, întru toate sunt vinovată!” şi gândea, că şi-a încheiat spovedania sa. „Dar cai, ai furat?” – a întrebat surprins părintele. „Cum să fi furat cai?!” – s-a minunat ea. Nici nu mi-a trecut prin minte să săvârşesc un asemenea păcat!” „A, înseamnă că tu nu eşti în toate vinovată!” – a zis înţeleptul duhovnic. „E lume care fură şi cai. Şi tu, se vede, nu ai săvârşit acest păcat. Hai să vedem, în parte, cu ce ai greşit!” – astfel el a adus-o la adevărata spovedanie.

6. Când ne spovedim, trebuie să vorbim pe scurt dar precis despre fiecare din păcatele noastre. Am văzut că pălăvrăgelile nu ne ajută la spovedanie. Trebuie să arătăm, în parte, fiecare păcat înaintea lui Dumnezeu. Se înţelege, că aceasta nu înseamnă că trebuie să începem să povestim lungi şi amănunţite istorii. Duhovnicul este, în mod obişnuit, un om foarte ocupat. În vremea postului, mai ales înainte de Sfânta Împărtăşanie, mulţi aşteaptă să le vină rândul să se spovedească. De aceea, este nevoie de scurtime a frazei, precizie şi exactitate. Ca să ajungem la aceasta e recomandabil să ne scriem mai dinainte, pe o foiţă de hârtie, păcatele, şi să le citim în timpul spovedaniei. Să nu aşteptăm ca preotul să ne pună întrebări. E mult mai folositor când tu singur îţi spui păcatele. Dacă duhovnicul te opreşte ca să lămurească starea ta duhovnicească, punându-ţi o întrebare, e nevoie să răspunzi exact şi fără ocolişuri.[…]

7. La spovedanie nu trebuie să spovedim păcate străine, ci numai pe ale noastre, trecând sub tăcere pe cât este cu putinţă, numele persoanelor care ne-au atras către păcat ori pe care le-am ispitit să păcătuiască cu noi.

Mulţi nu ţin această regulă firească şi cad în următoarea cursă: când merg să-şi spovedească păcatele mai tot timpul se răfuiesc singuri cu cele străine: „ea, noră-mea, a făcut aşa şi aşa! Bărbatul meu este peste măsură de prost crescut!” ori „femeia mea nu mă ascultă, are un caracter foarte rău şi se ceartă tot timpul cu mine şi cu cei ai casei. Un prieten de-al meu, pe nume cutare şi cutare – îl cunoaşteţi, părinte, - mult mă necăjeşte. Cutăriţă, părinte, mi-a făcut aşa şi aşa!”

Aceasta nu este spovedanie, ci învinovăţire a altora, în loc de a ne învinovăţi pe noi înşine. Aceasta este judecată a altora. Cine procedează astfel, merge la duhovnic ca un păcătos şi pleacă de acolo încă şi mai păcătos!

8. Anumite persoane care merg la spovedanie, în loc să se învinovăţească pe sine, cum este şi firesc, şi de trebuinţă, şi mai uşor a se spovedi, încep în modul cel mai neaşteptat să se laude: „Eu părinte, n-am omorât pe nimeni, n-am furat de la nimeni! N-am băut! Trăiesc cinstit. Mă bucur de consideraţia vecinilor şi a prietenilor. Eu, ca om, poate că uneori să fi greşit cu ceva, dar acum deja nu-mi mai amintesc. Conştiinţa mea este liniştită!”

Această groaznică mulţumire de sine este mai mare păcat şi decât acele păcate pe care un astfel de om se laudă că nu le-a săvârşit, pentru că s-a împotmolit în bezna păcatului, - oarba mândrie a mulţumirii de sine.

Mulţi oameni ajung la o tocire a simţirii duhovniceşti, nemaivăzându-şi starea de păcătoşenie din pricina timpului îndelungat în care au stat despărţiţi de harul lui Dumnezeu, care se dă prin tainele Bisericii lui Hristos.[…]

9. Când ne spovedim trebuie să dăm vina nu pe alţii, ci numai pe noi înşine.

În rai, protopărinţii noştri Adam şi Eva au păcătuit: au mâncat din pomul cu roade oprite. Dumnezeu i-a chemat ca să-şi mărturisească păcatul, fiind gata să-i ierte: „Adame, unde eşti? Eva, ce-ai făcut? Oh, dacă şi-ar fi mărturisit cu vitejie păcatul lor! Dacă şi-ar fi recunoscut vina ! Dacă nu ar fi aruncat răspunderea unul pe celălalt! Să fi spus Adam despre sine:

- Doamne, iartă-mă! Sunt vinovat! Şi Eva să se fi grăbit să recunoască: „nu Doamne, Adam nu e vinovat, pentru că eu i-am dat să mănânce din fructul oprit!” Dacă ar fi procedat aşa nu ar fi fost izgoniţi din rai.

În schimb, ei ce-au făcut ? – când Dumnezeu i-a cercetat, au început să se îndreptăţească fiecare, şi să arunce vina unul asupra altuia: „Adame, ce-ai făcut?” – „Nu eu Doamne, ci femeia, ea e vinovată!” –„Eva, ce-ai făcut?” – „Nu eu Doamne, şarpele, el m-a înşelat”. Şi amândoi şi-au ascuns vina lor. Pentru aceasta au fost izgoniţi din rai.

Dar nu procedează mulţi dintre noi asemenea lui Adam şi Evei?

Când mergem la spovedanie, duhovnicul ne întreabă: „Adame, care este starea ta sufletească? Eva, ce-ai făcut?”. Noi ne îndreptăţim, ascundem păcatele noastre, aruncăm vina asupra altuia. Aceasta nu este spovedanie. Adevărata spovedanie este smerirea de sine, de bună voie, în faţa duhovnicului, învinovăţirea de sine fără de teamă, adâncă înfrângere a inimii, nefăţarnica părere de rău pentru greşelile săvârşite şi adevărată dorinţă de îndreptare cu ajutorul lui Dumnezeu.

10. Cununa adevăratei pocăinţe este hotărârea puternică de a nu mai păcătui după spovedanie.

Sunt oameni care se spovedesc, numai ca să se poată împărtăşi. Ei se conduc după principiul că a lua Sfânta Împărtăşanie fără spovedanie este un grav păcat sufletesc. Însă în inima lor ei nu i-au hotărârea să înceapă o nouă viaţă. Ei gândesc aşa: să păcătuiesc până la următoarea spovedanie şi apoi mă voi pocăi. Dacă există spovedanie, nu-i aşa de mare păcatul! Unii chiar se grăbesc să săvârşească poftele voite, dar nesăvârşite, ca să le poată socoti la viitoarea spovedanie. Toate acestea sunt dezgustătoare şi josnice în faţa lui Dumnezeu! Spovedania nu foloseşte acelora care de bunăvoie merg după toanele voii lor stricate şi calcă cu ştiinţă poruncile lui Dumnezeu. Un astfel de om care poartă în sine deprinderi păcătoase, în zadar se minunează, că după ce se spovedeşte, nu poate să se îndrepte! El nu poate să facă aceasta pentru că chiar n-o doreşte .

Sfântul Vasile cel Mare spune: „Nu acela care îşi mărturiseşte greşeala spunând: „am greşit” – se spovedeşte - iar după aceea continuă să rămână în greşeală, ci acela, care după cuvintele psalmistului „şi-a cunoscut păcatul său şi l-a urât pe el”[…]. Preaînţeleptul Ziditor al vieţii noastre doreşte ca acela care a trăit în păcat, iar după aceea a făgăduit să înceapă o viaţă nouă, să pună capăt trecutului său şi după săvârşirea păcatelor, să pună început bun, renăscând la o viaţă nouă prin pocăinţă”.

Ca să avem un adevărat folos din spovedanie, trebuie să luăm cu tărie hotărârea ca de acum înainte să nu mai păcătuim. Adevărata pocăinţă, după Sfinţii Părinţi constă tocmai în aceasta, în a nu mai repeta greşeala! „Acela care cu nădejdea că se va pocăi, dă totuşi frâu liber păcatului, mărturisind greşelile făcute – spune sfântul Isaac Sirul, păşeşte către Dumnezeu pe calea vicleniei. Moartea îl va lovi pe neaşteptate şi nu va trăi cât îi este dat, căci a făgăduit să-şi închine viaţa virtuţii”.

Şi ca să se întâmple aceasta cu noi, trebuie ca la spovedania noastră să dorim din toată inima, să începem de atunci înainte o nouă viaţă. Să avem această dorinţă mântuitoare, şi să fim siguri că Dumnezeu negreşit ne va ajuta.