„Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!”
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!”
Poate vreun contemporan al nostru, cu mâna pe inimă, să îi conteste fina cunoaştere a slăbiciunilor omeneşti de tot felul, care în proliferarea lor accelerată transformă societatea şi lumea în care trăim într-un infern. Al singurătăţii, al dezolării, al invidiei şi răutăţii, al prefăcătoriei şi minciunii ? Este vreunul atât de lipsit de onestitate încât să nu simtă revărsarea de lumină care a dus la naşterea atâtor versuri ale sale ? Pe mine nu mă miră detractorii lui Eminescu, ei fiind constrânşi de interese străine esteticii să demoleze fără complexe opera eminesciană în totalitatea ei. Mă miră mai tare sărăcia intelectuală şi absenţa sensibilităţii faţă de înalta simplitate a stilului său poetic. Îndrăznesc să spun că mie îmi place poezia eminesciană, privind cu mare tristeţe la generaţia tânără care tinde să-l bagatelizeze tocmai în ceea ce are valoros cu adevărat. Ştim că gusturile nu se discută, dar indiscutabilă este existenţa valorii estetice perene, întemeiată pe o doză de har(nu râdeţi !) care se încăpăţânează să reziste oricărei încercări de analiză şi prefacerii periodice a gustului estetic.
Dacă vrei să înţelegi firea umană, nu vei fi dezamăgit aplecându-te asupra paginilor eminesciene. Puţini au pătruns natura umană reală, aşa cum a pătruns-o, meditând adânc, un spirit luminat, un iubitor al adevărului şi un căutător al desăvârşirii precum Eminescu. Melancolia ce se insinuează inevitabil în urma lecturii unui poem precum Scrisoarea I poate că ne deranjează şi ne sperie, obişnuiţi fiind să avem despre noi înşine, ca oameni, impresia că debordăm de calităţi şi nu avem decât defecte neglijabile. Poate că simţim întâi nevoia să-l pălmuim pe nesăbuitul care ne-a smuls masca de pe faţă, dar, revenindu-ne luciditatea, nu putem să nu-i dăm dreptate. Domnilor, versurile eminesciene sunt terapie intensivă, ne vindecă de mândrie, slavă deşartă, părere de sine, înălţare de sine şi toate celelalte fiice ale egoismului ce ne-a îmbolnăvit.
Să-l luăm în serios pe Eminescu – poetul. Ştia ce scria, luptase cu duhurile rele dinlăuntru şi din afară toată viaţa lui. Ostenise de atâta luptă, încât , amărât, a strigat că n-ar mai vrea decât să moară, nemaisuportând să ardă de viu în cuptorul patimilor. Nu există frumos fără adevăr, o scriu în cel mai simplu mod cu putinţă. Dar când adevărul şi frumosul se întâlnesc se naşte poetul. Cred că nu sunt mulţi pe care să-i încânte doar vorbele goale, să guste doar forma, indiferenţi la sensuri şi la mesajul artei. Cred că mult mai mulţi caută în carte şi în lume « adevăr ». Omule care vrei să te cunoşti în toată dramatica ta cădere interioară, citeşte-l pe Eminescu ! Dar nu te răzbuna pe poet pentru hidoşenia chipului pe care ţi l-ai întrezărit acolo, în poeme ! Nu-i vina lui.
Mi-am amintit de ce nu voiam să scriu despre Eminescu. Pentru că de fiecare dată mă doare, pentru că îmi umple inima de lacrimi şi laşitatea mă împiedică să plâng. Imi cer iertare de la Domnul Eminescu. El sigur m-ar înţelege.
« Rămâneţi în umbră sfântă », Domnule Mihai Eminescu – don Quijote vă mai poartă încă în inimă.
« Rămâneţi în umbră sfântă », Domnule Mihai Eminescu – don Quijote vă mai poartă încă în inimă.
