In memoriam – Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica(III)

Măreţia tainei şi frumuseţea lucrării duhovniceşti a Spovedaniei

O parte dintre preoţii călugări duhovnici, în dorinţa lor sfântă de a ajuta la mântuirea altora, fac ucenicie pe lângă duhovnicii bătrâni, ca să deprindă toate tainele sufletului omenesc, căci numai aşa pot  să-i ajute şi să-i ridice pe cei căzuţi.

Duhovnicii adevăraţi nu se consideră mari. Îşi ascund virtuţile, nu vorbesc despre ele, ci îşi arată neputinţele şi limitele lor omeneşti.

Duhovnicia e o mare taină şi în acelaşi timp o mare artă.

Duhovnicii sporiţi în iubirea faţă de oameni plâng împreună cu cei care vin la mărturisire, se roagă pentru ei, le dau curaj şi îi iubesc chiar şi atunci când sunt căzuţi, ca să-i ridice şi să-i îndrepte spre Împărăţia Cerurilor.

Adeseori Părintele Gavriil se întâlnea cu Părintele Arsenie Papacioc şi cu alţi mari părinţi duhovnici, pe care îi întreba şi cu care se ajuta ca să rezolve multele cazuri grele ce veneau la spovedanie, potrivit cu canoanele Bisericii Ortodoxe şi Pravila bisericească.

Lucrării duhovniceşti a spovedaniei, Părintele Gavriil îi acorda o foarte mare atenţie, pentru că de această Sfântă Taină depindea salvarea şi mântuirea  multor suflete. Când se adunau mai mulţi credincioşi pentru spovedit, după ce le citea rugăciunea de pregătire pentru spovedanie, le vorbea credincioşolor sa înţeleagă cât de mult dăunează sufletului păcatul şi cum îl depărtează de Dumnezeu, lipsindu-l de darurile Sale cele mântuitoare.

Celor care se spovedeau pentru prima dată, Părintele Gavriil le rezerva multe ore, în funcţie de vârsta fiecăruia şi de modul lor de viaţă.

Mulţimea sfaturilor şi a întrebărilor, căldura sufletească, abilitatea şiu dragostea  cu care se apropia de cei ce se spovedeau, le deschidea inima şi le câştiga încrederea să se destăinuie până în străfundurile sufletului, curăţindu-i şi uşurându-i de toate păcatele, ca după dezlegare, adeseori mulţi, cu lacrimi în ochi, să spună că se simt ca nou născuţi.

Slujirea la Sfântul Altar, şi în special a Sfintei Liturghii, era pentru Părintele Gavriil o preocupare de căpetenie, pentru că acolo era locul cel mai sfânt, unde se întâlnea cu Dumnezeu şi unde putea să mijlocească pentru toate trebuinţele credincioşilor şi mântuirea sufletelor lor. Se pregătea cu mare grijă şi se străduia foarte mult ca să fie pomeniţi la Sfânta Proscomidie toţi cei care aduceau pomelnice la Sf. Altar. În zilele în care nu slujea Sfânta Liturghie, mergea la ora 11 noaptea în Sf. Altar, citea acatiste şi paraclise, pe care le alterna cu citirea pomelnicelor până la 3-4 spre dimineaţă, când se întorcea la chilia sa pentru 2-3 ore de odihnă, după care revenea la slujbele de dimineaţă ale Bisericii.

În timpul dintre slujbe, când nu era solicitat de treburile gospodăreşti, citea ore în şir din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale dascălilor bisericeşti, ajungând să cunoască foarte bine învăţătura şi tradiţia liturgică a  Bisericii, putând totdeauna să dea răspunsul  cel mai bun la întrebările puse de mulţimea credincioşilor.

Ca preot slujitor şi duhovnic, adesea lua cunoştinţă de situaţii grele din viaţa oamenilor, împovăraţi de boli grele, sărăcie mare, rămânerea fără serviciu, desfacerea căsătoriilor şi rămânerea copiilor pe drumuri etc., care-l afectau foarte mult sufleteşte. Le venea în ajutor bieţilor oameni cu sfaturi, îndrumări ; îi punea în legătură cu persoane care i-ar fi putut ajuta...şi îi ajuta şi economic, în măsura posibilităţilor. Pe cei aflaţi în situaţii grele îi pomenea mult timp la Sf. Liturghie şi la alte slujbe fără sa le primească banii.

Era foarte milostiv şi venea în ajutorul oamenilor ori de câte ori putea. Foarte mulţi oameni au observat la Părintele Gavriil dorinţa, dar mai ales bucuria de a da şi a ajuta pe cei aflaţi în necazuri.[...]

Multe amărăciuni şi împotriviri pricinuite prin lucrarea celui rău , de cei cu care vieţuia în mănăstire şi de cei din afara mănăstirii, de-a lungul timpului, au putut fi depăşite numai prin iertare şi iubire. Adesea l-am auzit spunând către maici : « Dacă nu ne facem educaţia iertării şi a iubirii nu putem  nădăjdui să ne mântuim sufletele. Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu şi-a putut îndeplini misiunea Sa mântuitoare decât numai prin iertare şi iubire. »

Ca părinte duhovnicesc, zilnic, cu îndelungă răbdare şi cu dragoste făcea tot  ce era cu putinţă ca să ajute, să ridice, să îndrume, să se roage pentru toţi cei care îl căutau şi-i cereau ajutorul. Zilnic se jertfea pe sine, consumându-se ca o lumânare, discret şi în tăcere, până când bunul Dumnezeu a socotit că a sosit timpul să-i împlinească rugăciunea, adică să se sfârşească din viaţă lângă Sfântul Altar.

În ultimele zile ale vieţii sale, cei cu care se ajuta la diferite treburi l-au auzit spunând de mai multe ori : « Eu în curând am să mor ! »

A trecut la cele veşnice în linişte[1], fără să îngreuneze mănăstirea sau pe altcineva, cu suferinţa sa, dar  cu o dorinţă neîmplinită şi cu o amărăciune în suflet că nu a reuşit să introducă vieţuirea de obşte la Mănăstirea Zamfira. 

Din volumul « De o mie de ori dacă mă năşteam, tot călugăr eram », apărut la Editura Lumea Credinţei, 2009.

Sursa imaginii: http://www.librarie.net/editura/Lumea%20credintei

---

[1] Părintele Gavriil a adormit întru Domnul « la ora 1, 30 noaptea, spre luni 25 august 2008, după judecăţile necunoscute ale lui Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii :, op. cit. p. 174

In memoriam – Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica(II)

Sosit la Mănăstirea Zamfira, cu principiile de viaţă morală şi duhovnicească ce şi le-a însuşit până atunci şi înţelegând că aici are câmp larg de activitate pe multe planuri, s-a apucat de lucru cu voinţă fermă şi cu nădejde în ajutorul şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Este normal să se înţeleagă că pe parcursul celor 30 de ani de slujire  la Mănăstirea Zamfira, Părintele Gavriil a întâmpinat multe greutăţi, a avut de suportat  multe supărări şi amărăciuni, dar cu răbdare, cu rugăciune,  şi cu dragoste le-a suportat pe toate.

În toată această perioadă a fost într-o legătură neîntreruptă cu Părintele Arsenie Papacioc, cu care se întâlnea destul de des şi se ajutau duhovniceşte, spovedindu-se totodată unul altuia.

Când participa la şedinţele  preoţeşti de la Protopopiatul Vălenii de Munte, aproape întotdeauna era aşteptat să dea ultimul cuvânt pentru multele probleme de viaţă liturgică a preoţilor, căci unii dintre ei cu multă uşurinţă înclinau spre inovaţii şi compromisuri, pe care însă Părintele Gavriil le combătea bine argumentat şi cu documentarea patristică necesară.

Pentru că citise mult şi a aplicat în viaţa personală ceea ce a citit  de la Sfinţii Părinţi, ajunsese un foarte bun sfătuitor pentru fiii săi duhovniceşti, dar şi pentru toţi cei care îl căutau în mod special pentru nevoile lor sufleteşti. Era căutat pentru faptul că mulţi s-au convins de bogăţia cunoştinţelor sale, din predicile pe care le rostea la Sfânta Liturghie, din articolele publicate în revista Lumea credinţei, din interviurile acordate unor periodice, ca şi din emisiunile televizate.

S-a întâmplat de câteva ori să fiu prezent când Părintele Gavriil răspundea la întrebările unor credincioşi  şi observând  bogăţia cunoştinţelor şi siguranţa răspunsurilor sale, m-am bucurat foarte mult, dar în acelaşi timp m-am ruşinat şi m-am văzut mic, eu, care mă consideram un bun cunoscător al acelor probleme, dar în realitate le ştiam corect numai 30-40%, din cât ştia Părintele Gavriil.

Şi Patriarhul Daniil, în cuvântul său panegiric citit la înmormântarea Părintelui Gavriil, spunea că : « numeroşii săi fii duhovniceşti l-au intervievat în discuţii pe diverse teme, iar cuvintele sale înţelepte au fost publicate în ultimii ani ».[...]

Când cei care îl căutau  erau însoţiţi de copii, totdeauna îi invita în casă sau în faţa casei şi cu multă bucurie le dădea cărţi să citească pentru educaţia lor moral-creştină, căci acest lucru îl considera foarte important pentru viaţa credincioşilor. Cu multă râvnă, toată viaţa lui a făcut acest lucru. De câte ori avea posibilitatea să ajungă la Bucureşti, trecea pe la câteva librării bisericeşti , de unde cumpăra, de ordinul sutelor, pachete întregi cu cărţi .

Dacă-l căutau cei cunoscuţi, cu care se ajuta, şi fiii săi duhovniceşti, pe toţi îi invita în casă, apoi în grădina din spatele casei, unde aveau surpriza să vadă un alt fel de preocupare, gospodărească : solar, mici spaţii amenajate pentru culturi succesive, răsadniţe pentru flori, spaţii pentru plante medicinale, viţă-de-vie pe crevatar, ţarc pentru păsări de curte, etc., toate într-o ordine desăvârşită, care-i uimea pe toţi. Acest lucru se datora faptului că în tot ce făcea se transpunea cu toată fiinţa sa, fiind foarte meticulos. Mulţimea florilor din curtea mănăstirii, în grădina sa erau semănate şi răsădite, iar la timpul potrivit plantate de-a lungul aleilor, formând cu ele tricolorul românesc.

La plecarea musafirilor, le dăruia diferite cărţi pentru citit, îi conducea până la poarta mănăstirii, îi îmbrăţişa pe toţi şi nu se întorcea la casa sa până nu le binecuvânta drumul, făcând de trei ori cruce preoţească în direcţia în care plecau.

***

Închinându-mă în urmă cu o săptămână la mormântul său din curtea Mănăstirii Zamfira, mi-am amintit cu emoţie de cele două ocazii pe care mi le-a dăruit Domnul de a-l vedea şi asculta învăţând poporul pe Părintele Arhimandrit Gavriil. Mereu în trecere pe la Zamfira, am ajuns prima oară după sfânta Liturghie, târziu, într-o zi de hram la M-rea Mălăieşti. Era vară, de Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, prin anul 2004, probabil. Ne-am oprit mai mult pentru pictura lui Grigorescu şi am întâlnit pe omul plin de harul cuvântului care umple şi mişcă inima. Nu ştiam atunci nici măcar numele slujitorului la acel Sfânt Altar, dar după ce i-am auzit cuvântul adresat credincioşilor, care nu se mai îndurau să plece de lângă el, nu l-am mai uitat. Îmi înflăcărase inima şi a rămas acolo fără greutate şi fără vreo intenţie anume. Anii au şters minunatele învăţături pe care ni le-a dat atunci, dar nu au ştirbit convingerea că lângă acest Cuvios sufletul primea vindecare şi mângâiere.

A doua oară, în 2005, tot în timpul verii, întorcându-mă de la Mănăstirea « Petru-Vodă », m-am oprit la « Zamfira », de data aceasta sperând tainic să-l întâlnesc iar pe Părintele Gavriil şi să primesc binecuvântarea sa. Domnul mi-a ajutat şi a ieşit Cuviosul din Sfântul Altar pe uşa din spate. Ce bucurie ! A vorbit cu noi destulă vreme. Era însufleţit de dorinţa de a demonstra nevinovăţia Părintelui Daniel şi canonicitatea slujbelor de exorcizare. Scrisese un articol şi ne-a dat cele câteva foi pe care consemnase argumente zdrobitoare în apărarea acuzaţilor de la Tanacu. L-am însoţit până la uşa chiliei şi acolo l-am zărit pentru ultima oară. Am aflat de trecerea sa la Domnul cand fusese deja înmormântat, de la câteva surori creştine ce s-au învrednicit să participe la slujbă.

Această carte, din care am transcris câteva pagini de evocare, am primit-o cu bucurie şi cu nădejdea regăsirii Părintelui Gavriil, a cărui personalitate duhovnicească dăinuie în cuvântul scris şi tipărit lăsat nouă moştenire. Există o legătură pe care moartea nu o frânge. Nu pot explica cum se întâmplă să te împărtăşeşti de duhul cuiva prin cuvânt, dar cu siguranţă veţi înţelege, prin experienţa dumneavoastră, acestă comuniune tainică între creştini. Bucuria ei nu se uită.

Părinte Gavriil, roagă-te şi pentru noi !

In memoriam – Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica(I)

Portret moral şi duhovnicesc al Părintelui Gavriil Stoica

Nicio casă care se construieşte din nou nu va rezista  mulţi ani, dacă temelia casei nu este adânc îngropată în pământ şi nu este zidită solid. Niciun răsad, niciun pom plantat nu va creşte şi nu va aduce rod dacă nu este plantat după toate regulile agricole.

Copiii unei familii, dacă nu au exemplul cel bun al părinţilor lor, dacă în familie nu sunt respectate şi împlinite rânduielile creştineşti, dacă la şcoală nu se învaţă religie de la dascăli care să fie mai întâi ei buni creştini, dacă la biserică nu sunt catehizaţi de către preoţi luminaţi şi evlavioşi şi dacă nu li se administrează Sfintele Taine cu evlavie şi frică de Dumnezeu, copiilor nu li se poate face educaţia celor şapte ani de acasă.

Fără o educaţie sănătoasă primită în casa părintească, la şcoală şi la biserică, copiii, când ies în societate, nu pot rezista tuturor influenţelor negative cu care vin în contact prin vedere, auzire şi prin exemplul cel rău.

În  casa familiei Stelian Stoica, în care s-au născut şi crescut 10 copii, rânduielile creştineşti erau respectate şi împlinite, iar preceptele morale, care deveniseră ca şi cuvintele Evangheliei, ajunseseră normă de viaţă pentru toţi .

Copiii familiei Stelian Stoica, beneficiind de o  educaţie deosebită, au intrat bine formaţi în societatea de atunci, care, trebuie să recunoaştem, nu era atât de viciată ca aceasta de acum.

Cei ce au intrat în vâltoarea vieţii, căsătorindu-se, au întemeiat familii creştine cu trăinicie solidă, pentru toată viaţa. Au născut şi au crescut copii, care la rândul lor s-au integrat bine în societate, devenind exemple bune pentru cei din jurul lor.

Cu un fond moral creştin foarte sănătos, tânărul Gheorghe Stoica a plecat din familie la vârsta de 18 ani, închinoviindu-se ca frate în obştea Schitului Slănic – Argeş, unde a devenit călugăr.[1]

La mănăstire a continuat  să-şi îmbunătăţească înţelegerea cea duhovnicească a lucrurilor şi să-şi întărească voinţa în  formarea personalităţii duhovniceşti, care i-a devenit stâlp de neclintit în viaţă.

Studiile Seminarului Teologic Bucureşti, terminat în 1961, şi citirile din scrierile Sfinţilor Părinţi, l-au ajutat foarte mult să înţeleagă că viaţa închinată slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor este un lucru la care trebuie să se angajeze cu toată fiinţa sa.

Din momentul când a fost hirotonit ieromonah, la 25 august 1972, a înţeles că de acum totul a devenit slujire cu preţul vieţii, fără jumătăţi de măsură şi fără compromisuri.

Făcând trei ani de închisoare în perioada comunistă, pe unde trecuse cu demnitate şi  căpătase multă experienţă, acum avea formarea necesară ca să se angajeze în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, fără să mai ia în calcul  şicanările şi intimidările pe care i le făcea periodic Securitatea.

Din volumul « De o mie de ori dacă mă năsteam, tot călugăr eram », apărut la Editura Lumea Credinţei, 2009.

---

[1] Părintele Gavriil Stoica s-a născut la 21 februarie 1935 şi a copilărit în comuna Aninoasa din Argeş; părinţii săi, Stelian şi Maria Stoica “se trăgeau şi ei din părinţi foarte buni creştini şi gospodari”, mărturiseşte Pr. Iustinian Stoica, fratele arh. Gavriil de la Zamfira.