Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

vineri, 11 septembrie 2009

In memoriam – Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica(III)


Măreţia tainei şi frumuseţea lucrării duhovniceşti a Spovedaniei
O parte dintre preoţii călugări duhovnici, în dorinţa lor sfântă de a ajuta la mântuirea altora, fac ucenicie pe lângă duhovnicii bătrâni, ca să deprindă toate tainele sufletului omenesc, căci numai aşa pot  să-i ajute şi să-i ridice pe cei căzuţi.
Duhovnicii adevăraţi nu se consideră mari. Îşi ascund virtuţile, nu vorbesc despre ele, ci îşi arată neputinţele şi limitele lor omeneşti.
Duhovnicia e o mare taină şi în acelaşi timp o mare artă.
Duhovnicii sporiţi în iubirea faţă de oameni plâng împreună cu cei care vin la mărturisire, se roagă pentru ei, le dau curaj şi îi iubesc chiar şi atunci când sunt căzuţi, ca să-i ridice şi să-i îndrepte spre Împărăţia Cerurilor.
Adeseori Părintele Gavriil se întâlnea cu Părintele Arsenie Papacioc şi cu alţi mari părinţi duhovnici, pe care îi întreba şi cu care se ajuta ca să rezolve multele cazuri grele ce veneau la spovedanie, potrivit cu canoanele Bisericii Ortodoxe şi Pravila bisericească.
Lucrării duhovniceşti a spovedaniei, Părintele Gavriil îi acorda o foarte mare atenţie, pentru că de această Sfântă Taină depindea salvarea şi mântuirea  multor suflete. Când se adunau mai mulţi credincioşi pentru spovedit, după ce le citea rugăciunea de pregătire pentru spovedanie, le vorbea credincioşolor sa înţeleagă cât de mult dăunează sufletului păcatul şi cum îl depărtează de Dumnezeu, lipsindu-l de darurile Sale cele mântuitoare.
Celor care se spovedeau pentru prima dată, Părintele Gavriil le rezerva multe ore, în funcţie de vârsta fiecăruia şi de modul lor de viaţă.
Mulţimea sfaturilor şi a întrebărilor, căldura sufletească, abilitatea şiu dragostea  cu care se apropia de cei ce se spovedeau, le deschidea inima şi le câştiga încrederea să se destăinuie până în străfundurile sufletului, curăţindu-i şi uşurându-i de toate păcatele, ca după dezlegare, adeseori mulţi, cu lacrimi în ochi, să spună că se simt ca nou născuţi.
Slujirea la Sfântul Altar, şi în special a Sfintei Liturghii, era pentru Părintele Gavriil o preocupare de căpetenie, pentru că acolo era locul cel mai sfânt, unde se întâlnea cu Dumnezeu şi unde putea să mijlocească pentru toate trebuinţele credincioşilor şi mântuirea sufletelor lor. Se pregătea cu mare grijă şi se străduia foarte mult ca să fie pomeniţi la Sfânta Proscomidie toţi cei care aduceau pomelnice la Sf. Altar. În zilele în care nu slujea Sfânta Liturghie, mergea la ora 11 noaptea în Sf. Altar, citea acatiste şi paraclise, pe care le alterna cu citirea pomelnicelor până la 3-4 spre dimineaţă, când se întorcea la chilia sa pentru 2-3 ore de odihnă, după care revenea la slujbele de dimineaţă ale Bisericii.
În timpul dintre slujbe, când nu era solicitat de treburile gospodăreşti, citea ore în şir din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale dascălilor bisericeşti, ajungând să cunoască foarte bine învăţătura şi tradiţia liturgică a  Bisericii, putând totdeauna să dea răspunsul  cel mai bun la întrebările puse de mulţimea credincioşilor.
Ca preot slujitor şi duhovnic, adesea lua cunoştinţă de situaţii grele din viaţa oamenilor, împovăraţi de boli grele, sărăcie mare, rămânerea fără serviciu, desfacerea căsătoriilor şi rămânerea copiilor pe drumuri etc., care-l afectau foarte mult sufleteşte. Le venea în ajutor bieţilor oameni cu sfaturi, îndrumări ; îi punea în legătură cu persoane care i-ar fi putut ajuta...şi îi ajuta şi economic, în măsura posibilităţilor. Pe cei aflaţi în situaţii grele îi pomenea mult timp la Sf. Liturghie şi la alte slujbe fără sa le primească banii.
Era foarte milostiv şi venea în ajutorul oamenilor ori de câte ori putea. Foarte mulţi oameni au observat la Părintele Gavriil dorinţa, dar mai ales bucuria de a da şi a ajuta pe cei aflaţi în necazuri.[...]
Multe amărăciuni şi împotriviri pricinuite prin lucrarea celui rău , de cei cu care vieţuia în mănăstire şi de cei din afara mănăstirii, de-a lungul timpului, au putut fi depăşite numai prin iertare şi iubire. Adesea l-am auzit spunând către maici : « Dacă nu ne facem educaţia iertării şi a iubirii nu putem  nădăjdui să ne mântuim sufletele. Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu şi-a putut îndeplini misiunea Sa mântuitoare decât numai prin iertare şi iubire. »
Ca părinte duhovnicesc, zilnic, cu îndelungă răbdare şi cu dragoste făcea tot  ce era cu putinţă ca să ajute, să ridice, să îndrume, să se roage pentru toţi cei care îl căutau şi-i cereau ajutorul. Zilnic se jertfea pe sine, consumându-se ca o lumânare, discret şi în tăcere, până când bunul Dumnezeu a socotit că a sosit timpul să-i împlinească rugăciunea, adică să se sfârşească din viaţă lângă Sfântul Altar.
În ultimele zile ale vieţii sale, cei cu care se ajuta la diferite treburi l-au auzit spunând de mai multe ori : « Eu în curând am să mor ! »
A trecut la cele veşnice în linişte[1], fără să îngreuneze mănăstirea sau pe altcineva, cu suferinţa sa, dar  cu o dorinţă neîmplinită şi cu o amărăciune în suflet că nu a reuşit să introducă vieţuirea de obşte la Mănăstirea Zamfira. 
Din volumul « De o mie de ori dacă mă năşteam, tot călugăr eram », apărut la Editura Lumea Credinţei, 2009.
Sursa imaginii: http://www.librarie.net/editura/Lumea%20credintei

[1] Părintele Gavriil a adormit întru Domnul « la ora 1, 30 noaptea, spre luni 25 august 2008, după judecăţile necunoscute ale lui Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii :, op. cit. p. 174

Un comentariu:

  1. Îmi cer iertare că nu fac referire la articolul postat şi cer permisiunea de a vă face o invitaţie ( ţie şi cititorilor tăi ) la a vă expune părerea despre ce înseamnă prietenia şi ce este un prieten. Pentru o mai bună provocare, reamintesc ceea ce spunea Napoleon Bonaparte şi anume că ,,Nu există prieteni ci doar momente de prietenie..." Vă aştept cu mare drag aici, la Psalmdedor.

    RăspundețiȘtergere