Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

joi, 30 iulie 2009

"Postul adevărat şi curat este abţinerea de la orice rău."


Postul

După cum ştim, există post trupesc şi există post duhovnicesc. Postul trupesc este atunci când pântecele se înfrânează de la mâncare şi băutură. Postul duhovnicesc este atunci când sufletul se abţine de la gânduri, fapte şi cuvinte rele.

Postitor adevărat este cel care se reţine de la desfrânare, preadesfrânare şi de la orice necuraţie.

Postitor adevărat este cel care se stăpâneşte să nu se mânie, să nu se înfurie, sa nu facă răutate şi să nu se răzbune.

Postitor adevărat este cel care îşi pune pază gurii sale şi se abţine de la flecăreli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguşeli, minciuni şi de la orice defăimare.

Postitor adevărat este cel care îşi înfrânează mâinile de la hoţie, răpire, prădare, iar inima de la dorirea lucrurilor străine. Într-un cuvânt, adevărat postitor este cel care se îndepărtează de la orice rău.

Iată, creştine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor şi postul trupesc, pentru că slujeşte omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinţă, pentru că, fără el, nici postul trupesc nu este nimic.

Mulţi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.

Mulţi postesc de mâncare şi băutură, dar nu postesc de gânduri, fapte şi cuvinte rele. Şi care le poate fi folosul din aceasta ?

Mulţi postesc o zi, două sau mai mult, dar de mânie, de ţinerea de minte a răului şi de răzbunare nu vor să postească.

Mulţi se înfrânează de la vin, carne, peşte, dar cu limba îi muşcă pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta ? Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mită, răpire şi prădarea bunului străin – ce folos au deci din aceasta ?

Postul adevărat şi curat este abţinerea de la orice rău. Dacă vrei, creştine, să-ţi fie postul folositor, atunci, postind trupeşte, să posteşti şi duhovniceşte şi să posteşti întotdeauna. Cum pui frâu pântecelui tău, tot aşa pune-l şi gândurilor şi patimilor tale celor rele.

Să postească mintea ta de gândurile cele deşarte.

Să postească mintea ta de ţinerea de minte a răului.

Să postească voia ta de dorirea cea rea.

Să postească ochii tăi de vederea cea rea: întoarce-ţi ochii tăi ca să nu vada deşertăciunea(Psalm 118, 37).

Să postească urechea ta de cântece spurcate şi de şoapte clevetitoare.

Să postească limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcare şi de orice cuvânt deşert şi vătămător.

Să postească mâinile tale de la bătaie şi de la răpirea bunurilor celor straine.

Să posteasca picioarele tale de la a umbla întru răutate. « Fereşte-te de rău şi fă bine »(Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)

Iată postul creştinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi ! Pocăieşte-te şi te înfrâneaza de la orice cuvânt, faptă şi gând rău, deprinde-te cu virtuţile şi întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.

Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, « Comoara duhovnicească », pp. 241-242

Sfântul Sfinţit Mucenic Valentin şi cei împreună cu dânsul (prăznuiţi la data de 30 iulie)


Într-un hotar din părţile Italiei, care se numeşte Umbria, în cetatea care se cheamă Interamna, a fost episcop Sfântul Valentin, care luase de la Dumnezeu darul tămăduirilor şi, tămăduind toate neputinţele şi bolile oamenilor cu rugăciunea şi cu chemarea preasfântului nume al lui Iisus Hristos, îi întorcea pe cei necredincioşi de la păgânătatea închinării la idoli spre Dumnezeu, căci atunci credinţa idoleasca cuprindea înca multă lume şi împăraţii păgâni stăpâneau Apusul si Rasăritul şi prigoneau pe creştini. În acea vreme, trei scolastici din Atena cu neamul şi cu credinţa elini, cu numele Procul, Efiv şi Apolonie, au mers la Roma pentru învăţătură, vrând sa deprinda bine limba şi filosofia romană.

Şi, aflând pe un ritor preaînţelept şi iscusit în amândouă limbile – latină şi elină – cu numele Craton, s-au încredinţat aceluia spre învăţătură şi petreceau în casa lui. Şi unul din fiii lui Craton, cu numele Herimon, s-a îmbolnăvit foarte tare şi în boală i s-a gârbovit spatele, astfel că capul lui era între genunchi şi nu putea să se întindă deloc. Şi au chemat mulţi doctori şi nu au putut să-i aduca bolnavului niciun folos ; deci a pătimit trei ani, fără nădejde de la doctori. Dar s-a întâmplat de a mers la casa lui Craton un tribun cu numele Fronton. Acela, văzând pe bolnav, a zis : « O boală ca aceasta s-a întâmplat unui frate al meu şi l-a tămăduit un episcop creştin, care se numeşte Valentin şi care petrece în cetatea Interamna » .Tribunul spunând aceasta, sfătuia pe Craton să trimită pe fiul său bolnav la acel episcop. El a mai adăugat încă şi aceasta despre fratele său, că după primirea tămăduirii n-a voit să se despartă de episcopul acela, fiind atras de bunătatea aceluia; astfel s-a legat de el prin dragoste frăţească.

Craton, auzind acestea, a trimis nişte bărbaţi cinstiţi, prieteni de-ai săi la acel episcop, rugându-l să vină la dânsul, de vreme ce nu era cu putinţă să poarte atâta cale pe copilul cel bolnav. Dar, omul lui Dumnezeu nu s-a lenevit să meargă din cetatea sa în Roma, la omul care-l chema şi de care a fost primit cu cinste. Craton, arătând arhiereului pe Herimon, fiul său cel bolnav, l-a rugat să-l tămăduiască pe el, precum a tămăduit şi pe fratele tribunului. Sfântul Valentin i-a zis: "De vei vrea tu, fiul tău se va tămădui!" Craton a zis: "Jumătate din avuţia mea o voi da, de vei putea să tămăduieşti pe fiul meu".

Sfântul a zis: "Mă minunez de tine că eşti dascăl înţelept şi nu pricepi cuvintele cele zise de mine. Deci, iarăşi îţi spun, că de vei vrea tu, se va tămădui fiul tău; adică, de vei crede în Hristos, toate se vor putea da credinciosului, căci credinciosul este mai cinstit înaintea lui Dumnezeu decât cel necredincios. Necredinciosul îşi pune nădejdea sa în cele deşarte şi în lucruri proaste; iar pe idolii făcuţi din lemn, din piatră şi din alte materii, care au fost oameni răi, îi are ca pe nişte zei. Au, doar pot oamenii să creadă că aceia sunt zei, care se tăvalesc în lucruri necurate şi se îndeletnicesc cu păcate cumplite, neavând niciun ceas liber de fărădelegile cele urâte? De aceea, de vei primi credinţa la care eu te sfătuiesc, şi te vei lepăda de pagânătatea zeilor şi îţi vei pune nădejdea în singurul Dumnezeu, Cel nevăzut şi atotputernic, se va da sănătate fiului tău, precum doreşti. Jumătate din averea ta, pe care mi-o făgăduieşti, împarte-o săracilor, ca să se roage lui Dumnezeu pentru tine şi pentru fiul tău. Iar pe mine cu niciun chip nu mă vei putea îndemna să iau ceva de la tine pentru tămăduirea lui, decât numai singura credinţa ta îmi trebuie. Deci, să crezi că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este adevăratul Dumnezeu şi să te lepezi de toti idolii tăi şi atunci vei vedea sănătos pe fiul tău".

Craton i-a zis: "Deşi nu ştiu în ce fel de rânduială se cuprinde credinţa voastră, însă am auzit, că fiecare se mântuieşte cu credinţa sa. Căci, credinţa unuia nu poate să ajute altuia, nici credinţa cuiva să vatăme pe a altuia". Sfântul Valentin a răspuns: "Sunt cazuri în viţtile omeneşti, care altuia nici nu pot să ajute, nici să-l vatăme; pentru că necredinţa tataăui nu poate să vatăme credinţa fiului, dar la nevoie şi la trebuinţa sănătăţii, credinţa cuiva poate să ajute altuia. Prin aceasta, tatăl ajută fiului, sora, fratelui şi stapânul, slugii. Noi citim că sutaşul, pentru credinţa lui, a luat sănătoasă pe sluga sa, care murea. Mai-marele sinagogii a văzut întoarsă la viaţă pe fiica sa, care murise. Şi surorile care plângeau pe Lazăr, fratele lor, care murise şi-l îngropaseră, prin glasul Domnului l-au văzut înviat a patra zi şi s-au bucurat. Sunt şi alte multe în Scriptura veche şi nouă. Iar acestea le-am arătat ca dovezi că credinţa unuia poate să ajute altora. Se întâmplă încă şi aceasta, ca necredinţa cuiva să aducă vătămare asupra altora; căci şi necredinţa unui om ca a lui Faraon, a adus diferite pedepse asupra Egiptului, încât şi pe el însuşi l-a pierdut cu toată oastea".

Acestea şi mai multe altele zicând sfântul episcop, ritorul Craton a căzut la picioarele lui şi a zis:

"Cred că Cel propovăduit de tine este adevăratul Dumnezeu si nu este altul afară de El. El porunceşte bolilor şi morţii să fugă. El porunceşte vieţii şi vine".

Sfântul episcop Valentin i-a zis: "Credinţa creştinească se cădea a o arăta nu numai prin cuvinte, ci şi cu faptele".

Ritorul a zis: "Care sunt faptele prin care poate să se arate credinţa?" Episcopul a zis: "Să te lepezi de idolii cei făcuţi de mâini şi să primeşti Sfântul Botez, ca să te rânduieşti între fiii lui Dumnezeu!" Craton a zis: "Apa care spală întinăciunea trupească, cum poate să spele şi păcatele?" Arhiereul a răspuns: "Apa, când se va chema asupra ei numele Preasfintei Treimi, primeşte într-însa pe Sfântul Duh, Care curăţeşte toate păcatele omului, ce se botează în apa aceea".

Craton a zis: "Lungindu-se vorba noastră, se scurtează viaţa fiului meu Herimon".

Sfântul Valentin a zis: "De nu vei crede acestea pe care niciodată nu le-ai putut auzi şi vedea, fiul tău nu va putea să fie sănatos".

Craton a zis: "Ce este aceea, pe care eu niciodată n-am putut auzi şi nici vedea?"

Arhiereul a zis: "Oare ai auzit vreodată de Fecioara cea neîntinată care a zămislit, adică, fiind fecioară, a născut şi după naştere a rămas tot fecioară? Oare ai văzut cândva pe cineva umblând pe apele mării ca pe uscat şi cu cuvântul să fi schimbat valurile mării în alinare? Auzit-ai oare pe Hristos, Care mai în urma a fost răstignit, mort şi ingropat şi a treia zi a înviat din morţi şi apoi S-a înălţat la cer? Şi la a Cărui înălţare îngeri în vederea ochilor arătându-se oamenilor, au mărturisit că iarăşi va veni din cer ca să judece viii şi morţii? De le crezi acestea că sunt aşa, apropie-te şi te boteaza, ca să câştigi sănătatea fiului tău şi singur să te învredniceşti vieţii veşice".

Ritorul a zis: "Toate câte mi le grăieşti le voi face, numai fiul meu să se facă sănătos". Atunci episcopul a zis: "Deoarece înţelepciunea lumii acesteia se pare că este nebunie la Dumnezeu, dă-mi cuvânt că dacă fiul tău, prin credinţa mea va câştiga sănătate, tu împreuna cu toată casa ta te vei întoarce spre Hristos şi te vei boteza".

Atunci ritorul Craton, chemând pe femeia sa şi pe toţi casnicii săi, s-au aruncat înaintea picioarelor lui, făgăduind că toţi se vor face creştini, dacă se va tămădui Herimon. Acolo erau şi tinerii cei mai sus zişi: Procul, Efiv şi Apolonie, care şi ei dorind sănătatea fiului dascălului lor, au făgăduit că se vor face creştini. De aceea, episcopul Valentin a poruncit să se pregătească o cameră deosebită şi în ziua aceea şi în noaptea viitoare să fie tăcere. Apoi, luând pe bolnav în camera aceea, s-a închis singur cu dânsul. Deci, bolnavul îşi strânsese tot trupul ca un ghem, având capul între genunchi şi picioarele pe umeri, încât nici o parte nu avea liberă între încheieturile trupului. El nu putea vorbi cu limba, ci numai gemea. Deci, nici unul dintre doctori nu putea să cunoască şi sa vindece neputinţa lui. Dar Sfântul Valentin episcopul a aşternut pe pământ rasa de păr, pe care obişnuia a se ruga, şi punând pe dânsa pe bolnav, mai mult mort decât viu, s-a rugat toata noaptea lui Dumnezeu. Iată, la miezul nopţii a strălucit în camera aceea o lumină cerească, încât celor ce erau afară li s-a părut că s-a aprins camera.

Iar după ce a trecut miezul nopţii, copilul s-a sculat sănatos cu trupul şi a început cu glas mare a lauda pe Dumnezeu. Atunci, părinţii lui şi toţi care erau cu dânşii în casa aceea, auzind glasul lui Herimon, s-au bucurat foarte mult, că de trei ani nu-l mai auziseră pe el vorbind, decât numai gemând. Deci, apropiindu-se, au bătut în uşă, rugând pe sfânt să le deschidă si să vadă pe Herimon. Însă sfântul le-a răspuns lor: "Pâna ce nu voi săvârşi obişnuitele mele rugăciuni şi cântări de laudă, nu va voi deschide". Deci, aşteptând ei până la ziuă, sfântul episcop le-a deschis uşa şi scoţând pe copil sănătos cu trupul, ca şi cum niciodată n-ar fi fost bolnav, l-a dat pe el părinţilor lui. Atunci, ritorul Craton, cu toată casa sa, a crezut în Hristos şi s-a botezat, veselindu-se cu duhul întru Dumnezeu Mântuitorul lor.

Deci, Herimon, copilul cel tămăduit, dupa primirea Sfântului Botez nu mai voia să se despartă de doctorul său, de Episcopul Valentin. Asemenea şi cei trei tineri, pomeniţi mai sus, după botez, lăsând filosofia cea din afară, s-au alăturat cu toată osârdia de duhovnicescul învăţator, de Valentin, arhiereul lui Dumnezeu şi s-au făcut ucenicii lui, fiind următorii vieţii lui cele sfinte şi căutători ai mântuirii lor. Pentru că pe şcolarii cei tineri şi de o vârstă cu dânşii, prin îndemnările lor si cu chipul vieţii celei cinstite şi înţelepte îi aducea la credinţa în Hristos şi la Sfântul Botez. La dânşii se adunau mulţime de şcolari, care, ascultând învăţătura lor cea insuflata de Dumnezeu, se învăţau la cereasca înţelepciune şi se povăţuiau la calea cea adevarată. Dupa ce şi fiul eparhului cetăţii, cu numele Avundie, a crezut în Hristos şi s-a botezat, s-a aprins de dragoste dumnezeiască şi mărturisea înaintea tuturor că este robul lui Hristos.

Atunci, tatăl lui şi ceilalţi senatori, umplându-se de mânie, au prins pe învăţătorul credinţei creştine, pe Sfântul Valentin şi bătându-l fără cruţare, îl sileau la închinarea de idoli. Dar el, nevrând să le facă voia, a fost muncit cumplit, apoi l-au dus la închisoare în temniţă. Dar sfântul se bucura că s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos Domnul său, rănile cele suferite, căci se înfrumuseţa ca şi cu nişte podoabe scumpe si se lăuda apostoliceşte, zicând: Rănile Domnului meu pe trupul meu le port. Acelea împlinesc patimile lui Hristos în trupul meu. Iar pe ucenicii săi care veneau la dânsul, pe când şedea în temniţă, îi întărea în sfânta credinţă. De acest lucru înştiinţându-se eparhul, s-a mâniat foarte mult si, trimiţând noaptea, l-a scos din temniţă şi i-a tăiat capul.

Astfel şi-a sfârşit nevoinţa sa cea mucenicească Sfântul Episcop Valentin; iar ucenicii lui, Procul, Efiv şi Apolonie, luand cinstitul lui trup, l-au dus în cetatea Interamna şi acolo, înaintea cetăţii, cumparând o parte mică de pământ, l-au îngropat cu cinste. Ei au petrecut lângă mormânt ziua si noaptea în post şi rugăciuni, lăudând pe Dumnezeu. La dânşii se adunau toţi credincioşii câţi erau în cetate şi mulţi din cei necredincioşi veneau si ascultau cuvintele lor cele mântuitoare de suflet şi la propovaduirea lui Hristos, luminându-se cu credinţa.

După o vreme oarecare, ajungând toate acestea la cunoştinţa lui Leontie, dregătorul cetăţii, a poruncit de a prins pe cei trei sfinţi si i-a băgat în temniţă. Dar, de vreme ce a văzut pe popor făcând zgomot pentru prinderea lor, pentru ca tuturor erau iubiţi, a poruncit să-i ucidă pe dânşii noaptea, pentru că se temea ca să-i osândească pe dânşii la moarte ziua, ca să nu fie liberaţi de mâinile poporului.

Deci, sfinţii mucenici au fost tăiaţi noaptea şi s-au dus la lumina cea neînserată a cereştii împărăţii. Iar Sfântul Avundie, cel mai sus pomenit, fiul eparhului Romei, care mersese acolo la iubiţii săi prieteni, când a auzit de uciderea lor, i-a fost jale de aceasta foarte mult. Deci, luând cinstitele lor trupuri, le-a îngropat cu cinste lângă mormântul Sfântului Valentin, învăţătorul lui, slăvind pe Domnul Iisus Hristos, Care viază şi împărăţeşte împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin."

"Vieţile Sfinţilor pe luna iulie", retipărită şi adăugită cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, după ediţia din 1901-1911, Editura Episcopiei

Sursa : http://www.deleanoua.ro/valentin.html

Copilaşi, păstraţi sfânta credinţă!


« În ultimul timp mulţi hoţi au apărut pe la noi. Nu dintre aceia care bagă mâna în buzunar sau fuăa din case, nu! Ci aceştia mai noi sunt mult mai răi şi mai periculoşi. Sunt cei care vi se înfăţişează în costume, vă spun cuvinte înalte, iar până la urmă vă lipsesc de cel mai scump lucru – de credinţă. Şi, după ce omul rămâne fără ea, întreabă pe învăţătorii săi :

- Şi cum să trăim acum ?

- După mintea voastră, li se răspunde. Însă mintea fără credinţă, după câte se ştie, nu este totdeauna un bun povăţuitor, iar omul începe să-şi urmeze dorinţele trupeşti şi cade din ce în ce mai jos.

Copilaşi, păstraţi sfânta credinţă, pentru că este o comoară nepreţuită cu care veţi intra în Împărăţie, şi încă ce fel de Împărăţie – cea Cerească !

(Cuviosul Varsanufie, 3, pp. 66-67, din 04. 08. 1909)

Din Filocalia de la Optina, pagina 89.

Cândva a fost omul bogat, dar pe neaşteptate a sărăcit. E greu, dar se poate îndrepta. A fost sănătos, dar s-a îmbolnăvit – şi aceasta se îndreaptă, pentru că şi cu cel sărac şi cu cel bolnav este Hristos. Însa dacă vei pierde credinţa, să ştii că este mare nenorocire. Acest lucru este înfricoşător, pentru că omul nu are niciun sprijin... (Cuviosul Varsanufie, 5, p. 9, din 20. 12. 1908)

Din Filocalia de la Optina, pagina 90.

"Patima rămâne înlăuntrul omului până la moarte, pe când nepătimirea poate fi doar relativă"

Întrebare: “Poate un om împătimit să aibă rugăciunea inimii?

Răspuns: “Poate, dar iată cum: în prima perioadă de acţiune a rugăciunii lui Iisus, patima biruieşte pe om, iar în cea de-a doua, oricât de puternică ar fi patima, omul o biruieşte. Patima rămâne înlăuntrul omului până la moarte, pe când nepătimirea poate fi doar relativă. Aceasta o putem vedea în faptul că mulţi nevoitori, precum Cuviosul Iacov, petrecându-şi viaţa în întreagă nevoinţe, alunecau în păcat. Cel ce se sileşte în nevoinţa rugăciunii, acela negreşit simte în sine mişcarea patimilor. Însă omul care a dobândit rugăciunea lăuntrică are patima ca un mort înlăuntrul său, ce nu-l mai poate tiraniza şi, cu cât mai puternică este rugăciunea, cu cât se întăreşte mai mult în inima nevoitorului, cu atât mai puţin şi mai puţin acţionează patimile, de parcă ar dormi. Mortul stă întins – înseamnă că există şi n-a dispărut, pentru că-l vedem cu ochii noştri. Tot astfel, patima este ca un mort în cel ce petrece în nevoinţa rugăciunii şi a dobândit rugăciunea lăuntrică... »(Cuviosul Varsanufie, 5, p. 126, din 26. 10. 1909)

Din Filocalia de la Optina, pagina 79.

miercuri, 29 iulie 2009

Viaţa Cuviosului Stareţ Varsanufie de la Optina(1845-1913) - V -


În toată vremea vieţii sale monahale, cuviosul Varsanufie a părăsit Optina doar de câteva ori – numai sub ascultare. În anul 1910, fiind sub ascultare, a mers la gara Astapovo pentru a-şi lua rămas bun de la Lev N. Tolstoi, care era pe patul de moarte.[...] În anul 1912 cuviosul Varsanufie este numit conducătorul Mănăstirii Teofania din Vechiul Golutvin. Cei ce l-au numit, neţinând cont de marile daruri duhovniceşti ale stareţului, s-au arătat nemulţumiţi de activitatea lui : din cauza reclamaţiilor şi a denunţurilor, el a fost îndepărtat de la Optina. Cu smerenie a cerut să fie lăsat în schit pentru a trăi în linişte şi s-a rugat sa i se dea voie sa rămână chiar şi în calitate de simplu frate.

Trecând cu bărbăţie peste necazul despărţirii de Optina iubită, stareţul a început să lucreze pentru bunăstarea mănăstirii ce îi fusese încredinţată şi care se afla într-o cumplită neorânduială şi paragină. Şi, la fel ca înainte, mulţimea de oameni năvălea la cuviosul Varsanufie pentru ajutor şi mângâiere, deşi era istovit din cauza nenumăratelor boli, care îl chinuiau, îi primea pe toţi, fără excepţie, vindeca bolile lor sufleteşti şi trupeşti, îi învăţa şi-i îndruma pe calea cea strâmtă si dureroasă, dar în acelaşi timp mântuitoare. Aici, în Vechiul Golutvin, s-a săvârşit o minune a vindecării unui tânăr surd : « Boala cea cumplită este urmarea păcatului greu, săvârşit de tânăr în copilărie », i-a explicat stareţul mamei lui nefericite şi a şoptit ceva la urechea celui surd. « Batiuşka, dar el nu vă aude – a strigat mama care si-a pierdut cumpătul – căci el este surd ». « Pe tine nu te aude – a răspuns stareţul – dar pe mine mă aude » ; şi iarăsi a rostit ceva în şoaptă la urechea tânărului. Ochii acestuia s-au mărit de groază şi cu umilinţă a dat din cap... După spovedanie, cuviosul Varsanufie l-a împărtăşit şi boala l-a părăsit pe cel chinuit.

Stareţul a cârmuit mănăstirea mai puţin de un an. Suferinţele lui din timpul bolii dinainte de moarte au fost cu adevărat muceniceşti. Refuzând ajutorul doctorului, a spus numai : « Lăsaţi-mă, sunt deja pe cruce... » Stareţul s-a împărtăşit în fiecare zi.

În ziua de 1/ 14 aprilie în anul 1913, şi-a predat cinstitul lui suflet în mâinile Domnului. Cuviosul părintele nostru Varsanufie a fost înmormântat la Optina, în rând cu părintele său duhovnicesc şi învăţătorul său, cuviosul Anatolie cel Mare.

Din volumul : Stareţul Varsanufie de la Optina. Moştenire duhovnicească, capitolul 2.

Viaţa Cuviosului Stareţ Varsanufie de la Optina(1845-1913) - IV -

Cuviosul Iosif de la Optina

Schitul de maici Şamordino

“Mâine să vii la mine şi să-mi repeţi tot ce ţi-am spus eu. Am vrut să te învăţ cum trebuie să te spovedeşti. »

... Cum s-a apropiat de schitul Optina, o femeie care se afla în « hibarca » stareţului Ambrozie pe neaşteptate a spus cu bucurie :

- A venit Pavel Ivanovici.

- Într-adevăr, slavă lui Dumnezeu, a răspuns liniştit stareţul Ambrozie...

Tot aici, în « hibarcă », a şi auzit Pavel Ivanovici cuvintele cuviosului, care l-au uimit : « Să veniţi după doi ani şi vă voi primi ». După ce au trecut doi ani, colonelul Plihankov şi-a dat demisia. A ajuns la Optina în ultima zi a termenului stabilit de către cuvios, însă stareţul nu se mai afla printre cei vii.

Pe 10 februarie, în anul 1892, Pavel Ivanovici a fost primit în obştea schitului Sf. Ioan Botezătorul şi îmbrăcat în rasă. Timp de trei ani a mers în fiecare seară să vorbească cu stareţii : la început a mers la cuviosul Anatolie, iar apoi la cuviosul Iosif.

După un an, pe 26 martie 1893, în Postul Mare, fratele Pavel a fost tuns rasofor, iar în luna decembrie a anului 1900, după boală, a fost tuns călugăr cu numele Varsanufie ; pe 29 decembrie 1902 a fost hirotonit diacon, iar pe 1 ianuarie în anul 1903 a fost hirotonit ieromonah.

În anul 1903, cuviosul Varsanufie a fost numit ajutorul stareţului şi în acelaşi timp duhovnicul schitului de maici Şamordino şi a rămas aşa până la începutul războiului cu Japonia[...] cuviosul Varsanufie, ca ascultare, a fost trimis pe front : acolo i-a spovedit, i-a împărtăşit pe cei răniţi şi i-a îngropat pe cei morţi şi el însuşi a fost supus de multe ori primejdiei morţii. După sfârşitul războiului, cuviosul Varsanufie s-a întors la slujirea de duhovnic. În anul 1907 a devenit egumen şi a fost numit conducatorul schitului. În această vreme, renumele lui se răspândise deja în toată Rusia[...].

Ca într-un port mântuitor veneau mulţimile de oameni în binecuvântatul schit al Optinei la cuviosul Varsanufie.

Pentru vindecarea nu numai a trupurilor, ci şi a sufletelor chinuite şi istovite de păcat şi căutau răspuns la întrebarea : cum să trăiască pentru ca să se mântuiască ? El vedea sufletul omului şi prin rugăciuni i se dezvăluiau lucrurile cele mai tainice din om, iar aceasta îi dădea posibilitatea să-i ridice pe cei cazuţi, să îi îndrepte de pe drumul greşit pe cel adevărat, să vindece bolile lor cele sufleteşti şi trupeşti şi să alunge demonii. Darul clarviziunii lui se arăta cu deosebire în timpul Tainei Spovedaniei săvârşite de el. S. M. Lopuhina a povestit cum, sosind la Optina pe când avea şaisprezece ani, a mers în « hibarcă », unde primea stareţul femeile. Cuviosul Varsanufie a văzut-o, a chemat-o la spovedanie şi acolo i-a redat toată viaţa ei, an după an, greşeală după greşeală, arătând nu numai datele exacte la care au fost săvârşite, ci şi numele oamenilor care au avut legătură cu ele. După ce a terminat această mărturisire înfricoşătoare, a poruncit: “Mâine să vii la mine şi să-mi repeţi tot ce ţi-am spus eu. Am vrut să te învăţ cum trebuie să te spovedeşti. »


Citiţi şi :

http://logos.md/carti/optina/pater_opt.html#xiiVARSANUFIE

http://logos.md/carti/optina/pater_opt.html#xiIOSIF

http://logos.md/carti/optina/pater_opt.html#viiiAMBROZIE

Viaţa Cuviosului Stareţ Varsanufie de la Optina(1845-1913) - III -



Optina azi

La vârsta de nouă ani, Pavluşca a intrat la liceu. După ce a terminat liceul, nu totul a curs lin pentru Pavel Ivanovici.

În anul 1870 a început să studieze la Şcoala Militară din Orenburg, apoi a terminat cursurile de ofiţer de stat major în Petersburg.

Stareţul niciodată nu s-a lăsat pradă amintirilor despre şcoala militară, despre cursurile de ofiţer sau despre războiul din Turkestan(cu excepţia momentului când, în şcoala pentru viitorii ofiţeri de cavalerie, el a fost dus la potcovar şi i s-a arătat cum sunt făcute potcoavele). Din 1870 până în 1880 viaţa lui şi-a petrecut-o în Orenburg, apoi în Kazan, apoi în Petersburg şi iarăşi în Kazan, unde, după cursurile de ofiţeri, a fost numit ofiţer de stat major al cartierului militar din Kazan. În scurt timp a devenit comandantul diviziei de mobilizare. Treptat, s-a ridicat în rang şi la sfârşitul anului 1880 era deja colonel.

În Orenburg a locuit cu mama şi mătuşa lui(tatăl lui murise în vremea aceea, însă anul morţii lui rămâne necunoscut). Pavel Ivanovici încă nu se gândea la intrarea în mănăstire ; dimpotrivă, îşi închipuia că « este cumplit de plictisitor – acolo sunt numai ridichi, untdelemn şi metanii ». Însă el fusese deja chemat. Deseori neobservat, însă uneori foarte clar, Domnul l-a îndrumat cu precizie spre mănăstire ; de aceea ofiţerul Pavel Ivanovici Plihankov avea numeroase « ciudăţenii ».

Drumul lui spre mănăstire a fost lung şi nu prea uşor., petrecând în lume 46 de ani- cea mai mare parte din viaţa lui. A fost în corpul de cadeţi şi în serviciul militar, având o carieră strălucitoare. A putut să dobândească toate bunătăţile lumeşti. Şi... s-a lepădat de toate. Colegii şi cunoscuţii lui nu au putut nicicum să înţeleagă : ce « cusur » exista în colonelul zvelt şi frumos, a cărui înfăţişare întreagă răspândea o uimitoare nobleţe lăuntrică ? Nu voia să se căsatorească şi fugea de baluri şi de ospeţe, la fel ca şi de celelalte desfătări lumeşti. S-a întâmplat să meargă la teatru, dar şi la acela a renunţat.

Era un ofiţer tânăr, iar colegii lui îşi petreceau viaţa în dezmăţ şi desfătări, însă el îşi apropia viaţa de un mare ascetism. Camera lui amintea de chilia unui călugăr : cu mobilierul ei simplu, cu ordinea ei şi cu mulţimea de icoane şi de cărţi.[...]

Printre altele au existat momente importante pe drumul lui Pavel Ivanovici către părăsirea celor din vale şi urcarea pe munte. Într-un fel, chiar picioarele lui l-au condus la o mănăstire mică şi saracă cu hramul Sfântului Ioan Înaintemergătorul. Acolo i-a plăcut să se roage la moaştele Sfântului Varsanufie din Kazan şi a stat multe ceasuri la racla sfântului în biserica mănăstirii.

Gândul pentru mănăstire la speriat la început, iar plecarea la mănăstire i se părea un lucru imposibil, însă treptat a crescut hotărârea de a părăsi lumea. Ii mai rămăsese doar să aleagă mănăstirea în care să pună început bun vieţii monahale. În timpul acestor şovăieli, a ajuns în mâinile lui Pavel Ivanovici o revistă duhovnicească, iar în ea a găsit un articol despre schitul Optina şi despre cuviosul stareţ Ambrozie. [Despre viaţa lui la : http://www.geocities.com/levitki/ghidul/ambrozie.htm http://ro.orthodoxwiki.org/Ambrozie_de_la_Optina]

Imagini de la:

http://ro.orthodoxwiki.org/M%C4%83n%C4%83stirea_Optina

Viaţa Cuviosului Stareţ Varsanufie de la Optina(1845-1913) - II -



Părintele Varsanufie îşi amintea că în vremea aceea îi plăcea foarte mult viaţa Sf. Malchus, care este pomenit în ziua de 26 martie. După ce a citit această viaţa, tatăl lui i-a spus că Domnul îl scapă de vrăjmaşii cei văzuţi şi de cei nevăzuţi pe cel care Îl iubeşte pe El. Mai târziu, când părintele Varsanufie a ajuns la Optina, a fost tuns rasofor chiar în acea zi de 26 martie. Sfântul Malchus, care era călugăr sirian, a plecat din mănăstire pentru a săvârşi un lucru bun – acela de a vinde averile părinţilor lui după moartea lor şi de a împărţi banii celor săraci. Stareţul mănăstirii a încercat sa îl sfătuiască să nu facă acest lucru, spunându-i să nu se ducă în lume, prevenindu-l şi zicându-i că acestea sunt uneltirile diavolului şi că, dacă s-ar duce, lucrurile nu s-ar sfârşi cu bine. Malchus a plecat şi pe drum a fost luat prizonier de tâlharii lui Saracen, cu care a petrecut mulţi ani, muncind pentru un stăpân nemilos şi căindu-se pentru neascultarea lui faţă de stareţ. ; Şi Domnul, pentru suferinţa şi pentru credinţa lui deplină în El, l-a izbăvit în chip minunat de robie şi l-a întors în mănăstirea lui dinainte.

Uimitoare scene erau zugrăvite în imaginaţia băieţaşului Pavel – îşi închipuia deşertul galben şi fierbinte, prin care îşi târau picioarele fugarii istoviţi, Malchus şi o femeie sclavă, care l-a implorat să o ducă la orice mănăstire(ea scăpase împreună cu el). În spatele lor, apropiindu-se din ce în ce mai mult, veneau călare pe cămile Saracen şi slujitorul lui – ei îi văzuseră deja pe fugari şi cu bucurie răutăcioasa le pregăteau o execuţie nemiloasă...Fugarii s-au ascuns într-o peşteră, iar slujitorul lui Saracen a intrat în ea cu o sabie în mână ; se părea ca nu există scăpare pentru sărmanii svlavi...Însa deodată, din înunericul peşterii, a sărit o leoaică uriaşă şi tâlharul a fost rupt în bucăţi într-o clipă. Stăpânul lui, crezând că se ducea o luptă în peşteră si că trebuia să-l ajute pe slujitorul lui, a alergat înăuntru şi, de asemenea, a fost sfâşiat de colţii fiarei. Însă leoaica nu s-a atins de fugari. Ei s-au urcat pe cămilele, în ale căror curele au găsit mâncare şi apă şi, după ce au scăpat, au mers mai departe...Acum erau aproape de Antiohia. Malchus s-a întors la mănăstirea lui după ce, mai întâi, a dus-o pe femeie la o mănăstire de maici. Domnul i-a mântuit. « Nu », gândea probabil tânărul, « dacă ei voi avea de gând să ajung monah, niciodată nu voi face neascultare faţă de stareţ şi niciodată nu voi pleca din mănăstire pentru treburi lumeşti. »

Imagini de la :

http://www.mainlesson.com/display.php?author=langm&book=saints&story=malchus

Viaţa Cuviosului Stareţ Varsanufie de la Optina(1845-1913)

Stareţul Varsanufie de la Optina

Icoana Maicii Domnului din Kazan

Cuviosul părintele nostru Varsanufie, care în lume s-a numit Pavel Ivanovici Plihankov, s-a născut în Samara pe 5 iulie în anul 1845. Aceasta este ziua pomenirii Sfinţilor Athanasie de la Muntele Athos şi Serghie de la Radonej, unii dintre cei mai mari monahi. El dintotdeauna l-a considerat pe Sf. Serghie ca fiind protectorul său. Mama băiatului, al cărei nume era Natalia, a murit în timpul naşterii lui, iar el a rămas în viaţă datorită Tainei Botezului, care a fost savârşită imediat de către preot. Tatăl lui, Ivan, se trăgea din cazacii din Orenburg, care, oricum, nu se mai ocupau cu agricultura de mult timp, ci se ocupau cu negustoria. Străbunicul şi bunicul Stareţului fuseseră foarte bogaţi. Aproape toate casele de-a lungul Străzii Cazan, care se întindea de la Râul Samara până digul de pe Volga, aparţineau familiei Plihankov. Pe această stradă era o catedrală închinată icoanei din Kzan a Maicii Domnului, numită « Vechea Catedrală » de către enoriaşii evlavioşi. Familia Plihankov se afla printre enoriaşi de vreme ce fiecare membru al ei era credincios. Ei ajutau foarte mult biserica cu bogăţia lor şi socoteau că familia lor se află sub ocrotirea deosebită a icoanei din Kazan a Maicii Domnului.









Samara

Mama băiatului, al cărei nume era Natalia, a murit în timpul naşterii lui, iar el a rămas în viaţă datorită Tainei Botezului, care a fost savârşită imediat de către preot. Tatăl lui, Ivan, se trăgea din cazacii din Orenburg, care, oricum, nu se mai ocupau cu agricultura de mult timp, ci se ocupau cu negustoria. Străbunicul şi bunicul Stareţului fuseseră foarte bogaţi. Aproape toate casele de-a lungul Străzii Cazan, care se întindea de la Râul Samara până digul de pe Volga, aparţineau familiei Plihankov. Pe această stradă era o catedrală închinată icoanei din Kzan a Maicii Domnului, numită « Vechea Catedrală » de către enoriaşii evlavioşi. Familia Plihankov se afla printre enoriaşi de vreme ce fiecare membru al ei era credincios. Ei ajutau foarte mult biserica cu bogăţia lor şi socoteau că familia lor se află sub ocrotirea deosebită a icoanei din Kazan a Maicii Domnului.

Mama lui Pavel a murit, însă băiatul nu a rămas orfan. Tatăl lui s-a căsătorit a doua oară şi în persoana mamei vitrege Domnul i-a trimis copilului o îndrumătoare adânc credincioasă, cu sufletul foarte bun, « asttfel încât ea a înlocuit-o întrutotul pe mama mea ; şi poate că nici propria mamă nu ar fi putut sa-mi dea o asemenea educaţie », îşi amintea stareţul. Ea se numea Natalia, exact ca mama cea răposată a lui Pavluşca. Şi Pavluşca a fost, din fragedă pruncie, un ortodox adevărat. El mergea împreună cu mama lui( căci aşa o numea pe mama cea vitregă) la biserică, se împărtăşea cu Sfintele lui Hristos Taine şi acasă citea împreună cu ea pravila de rugăciuni şi, de asemenea, destul de des, canoanele şi acatistele. La vârsta de cinci ani, el a început să ajute preotul în altar şi adesea îi auzea pe oameni prezicând : « Tu vei fi preot ! ».

Părintele Varsanufie întotdeauna şi-a amintit cu duioşie de copilăria lui. [...]. Stareţul a avut o copilărie liniştită şi fericită : « În zilele de sărbătoare, tatăl meu citea de obicei, cu voce tare viaţa unui sfânt, până la cină », îşi amintea stareţul[...]

« Tată, îi spuneam, eu vreau să fiu sfânt. Numai că m-ar durea să intru întru-un cuptor sau într-un cazan cu plumb topit !

- Se poate să devii sfânt şi pe alte căi.

- Cum ?

- Nu am timp să vorbesc cu tine acum » - răspundea tatăl meu şi continua să citească. Îmi amintesc cum se aprindea sufletul meu datorită acelei lecturi. Pe atunci eram înca tânăr şi sufletul meu era curat. Acea lectură a avut o mare însemnătate pentru viaţa mea de mai târziu ».

Din volumul : Stareţul Varsanufie de la Optina. Moştenire duhovnicească.

Surse :

http://ro.wikipedia.org/wiki/Samara_(ora%C5%9F)

http://www.care2.com/c2c/groups/disc.html?gpp=11877&pst=1249173

http://logos.md/?m=20090721&cat=48

Mănăstirea Crişan



Ţara Zarandului adăposteşte numeroase biserici şi mănăstiri, cum este cea de la Crişan, datând din secolele XIV-XV, Acceptarea Reformei religioase de către familiile nobiliare de origine româneasca de la Ribiţa, Nemeş, Ribiczei şi Brad, a obligat majoritatea covârşitoare a credincioşilor ortodocşi din satele Ribiţă şi Vacă( azi Crişan), rămaşi fără biserică, să-şi construiască propriul aşezământ religios. Ei au ridicat astfel, spre sfârşitul secolului al XVI-lea, Mănăstirea Vaca, fiind sprijiniţi material de unii domni ai Ţării Româneşti, în special de Mihai Viteazul, şi de obştea Mănăstirii Prislop, de care aparţinea. Viaţa monahală s-a desfăşurat continuu pe parcursul sec. al XVII-lea şi în prima parte a secolului următor, aşa cum atestă documentele şi cercetările arheologice. Deşi reparată în 1759, nu va mai supravieţui mult timp, o menţiune din 1772 o aminteşte doar ca obiect de patrimoniu imobiliar. Încetarea vieţuirii în mănăstire pare să fi avut legătură cu o alunecare de teren care a ruinat biserica. Reluarea vieţii monahale pe această vatră s-a petrect în 1992, cu sprijinul Protopopiatului Ortodox din Brad şi al locuitorilor din satul Crişan. Obştea a fost alcătuită de către câţiva monahi din Munţii Apuseni, sub conducerea Stareţului Visarion Neag.. În scurt timp a fost ridicată biserica de piatră cu hramul « Naşterea Maicii Domnului », altarul de vară cu hramul « Izvorul Tămăduirii », chiliile şi anexele gospodăreşti. Prin ctitorirea Mănăstirii Crişan, Ţara Zarandului şi-a sporit tezaurul ei spiritual.

Sursa imaginii :

www.episcopiaslatinei.ro/.../

Mai multe despre Mănăstirea Crişan la:

http://www.crestinortodox.ro/biserici-si-manastiri-din-romania/68016-manastirea-crisan-vaca

Dumnezeu şi neamul meu

Mănăstirea Crişan

Episcopia Aradului şi a Hunedoarei

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: "...Domnul trimite ostenitorului Său duhul răbdării..."

Miercuri[I Cor. 10, 12-22 ; Mt. 16, 20-24]. Atunci când Sfinţii Apostoli L-au mărturisit pe Mântuitorul ca Fiu al lui Dumnezeu, El a zis că « se cuvine... să pătimească... şi să fie ucis”. Lucrarea Sa era gata, rămânea numai să fie desăvârşita prin moartea pe cruce. Acelaşi lucru se întâmplă şi în privinţa sporirii duhovniceşti a creştinului. Câtă vreme el se mai luptă cu patimile, vrăjmaşul încă trage nădejde să-l mai ducă cumva în ispită ; însă când patimile se potolesc şi vrăjmaşul nu mai are de acum putere să le aţâţe, el stârneşte ispite din afară : tot felul de prigoniri nedrepte, şi încă dintre cele mai anevoie de îndurat ; se străduie să insufle gândul : « De ce să te osteneşti şi să te lupţi ? Oricum n-ai niciun folos din asta. ». Însă atunci când el se pregăteşte în acest chip să vină cu război din afară, Domnul trimite ostenitorului Său duhul răbdării, şi, mai înainte ca vrăjmaşul să reuşească a pricinui vreun necaz, însufleţeşte inima lui să fie gata a primi tot felul de patimi şi neplăceri, iar vrăjmaşului nu-i reuşeşte vicleşugul. După cum Domnul a spus despre Sine că « se cuvine să pătimească », şi aceştia încearcă o anumită însetare de patimi ; şi atunci când ele vin, le întâmpină cu bucurie ; le sorb aşa cum soarbe însetatul apa răcoroasă.