Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

miercuri, 1 decembrie 2010

Sfintei Mănăstiri Turnu


« Nu părăsi, Ceresc Părinte, creştinele aşezăminte ! »

Când negura-nghiţise valea cea adâncă
A plângerii şi-a neputinţei noastre,
Aprins-ai, Doamne, iar făclie plină,
De var, de cărămidă şi lumină,
Să nu se piardă scump poporul meu,
Să afle liman lin la sânul Tău.

Pe temelii de Basarabi şi Brâncoveni clădite,
Zidiri de piatră-odinioară, prăbuşite
Cu frunţile în glia umedă de sânge,
Ai ridicat din nou spre cer – ecou
Al împletitelor bătăi  de aripi mari de îngeri.

Mireasma osemintelor străluminate
Răzbate de sub lespezi înălţate
De pe morminte sfinte de monahi şi voievozi,
Ce n-au putut să-şi doarmă somnul blând
În apriga urgie abătută asupra bietului pământ
Iubit şi binecuvântat de ei în rugăciune.

Făcut-ai, Doamne, trainică minune,
Reînviat-ai cinci străvechi altare,
Rodit-au, peste veacuri, rugăciuni voievodale
Şi implorări de sfinţi şi de martiri
S-au împletit în brâul sfintei mănăstiri.

Milostivitu-s-au slăviţii Tăi arhangheli
De neamul nostru pironit pe cruce,
Readunat-au sfânt soborul lor,
Chemat-au obşte nouă, flori de dor,
La nevoinţă şi jertfire pentru mântuirea tuturor.

Potirul iarăşi L-ai umplut pe Sfânta Masă
La rugăminţi de clopote şi glasuri cuvioase.
Îngenunchiat-au inimi luminoase
Ca să-Ţi primească darul de nespus :
Pe blândul şi smeritul Domn Iisus.

O, Doamne sfinte, picură de sus,
Peste zidiri, popor şi oseminte,
Sângele Tău de-viaţă-dătător !
Iar trupul Tău mântuitor
Mai frânge-Ţi-l o dată roditor !

Nu părăsi, Ceresc Părinte, creştinele aşezăminte –
Fuioare de tămâie, rugi preasfinte,
Monahiceşti ofrande umilite,
Aduse Ţie cu credinţă şi iubire
Dintre zidiri de dalbă mănăstire !

Nu ne lăsa pe noi, ne miluieşte
Cu harul Tău, care-nfloreşte
Îmbătrânita şi-ntrăita noastră fire!
Hrăneşte-ne mereu din Sfintele Potire
Şi binecuvintează-ne, Părinte, cu rugăciunile
Preasfintei Apărătoarei noastre Doamne !

Un miracol al Sfântului Andrei săvârşit în 1912 în Cipru


Sfânta mănăstire a Sf. Apostol Andrei din  Karpasia – Cipru are o istorie necunoscută.  Conform tradiţiei, însă,  acolo a fost corabia Sfântului Andrei în pericol timp de trei zile. Tot acolo Sf. Apostol a lovit o stâncă, făcând să ţâşnească un izvor, care curge de la vechea biserică până la mare. Această apă sfinţită  l-a tămăduit pe fiul orb al căpitanului corabiei, iar acesta, mai târziu, a înălţat prima biserică consacrată întâiului-chemat între ucenicii lui Hristos, Sfântul Andrei. Dar ceea ce a făcut cunoscută această mănăstire tuturor ciprioţilor a fost următorul miracol:
În vremea stăreţiei Economului Christophorou Kykkotis s-a petrecut o întâmplare minunată, care i-a impresionat pe locuitorii Ciprului şi a sporit dragostea lor pentru Sf. Andrei şi pentru mănăstirea sa. Prin 1896, nişte turci din cetatea Allagia, din Asia Mică, l-au răpit pe singurul fiu al unei sărmane grecoaice numite Maria. În ciuda încercărilor ei de a-şi recupera fiul de 13 ani, n-a reuşit nimic. Micuţul Pantelis Hagigheorghe a fost dat de răpitorii lui la şcoala militară ca să servească în batalioanele islamice şi după absolvire, să slujească sultanului şi profetului Mahomed.




Mama copilului şi pus nădejdea în Dumnezeu şi se ruga în fiecare zi ca să se milostivească şi să-i înapoieze copilul. Au trecut mulţi ani, era prin 1912, când Maria a văzut în vis pe un om cu numele Andrei care a vestit-o că în curând îşi va vedea fiul. Maria a crezut fără îndoială că  i s-a arătat în vis nimeni altul decât Sfântul Andrei, cel întâi-chemat de Hristos. Atunci imediat ea s-a îmbarcat pe vaporul care mergea de la Smyrna la Larnaka, ca să se închine Sfântului Andrei la mănăstirea lui din Cipru. Pe acest vas erau mulţi ciprioţi, bărbaţi şi femei, care lucrau în Mersina şi Adana pentru o companie germană. La bord mai era şi un grup mic de dervişi care vizitau Ciprul. Maria, stând de vorbă cu o femeie de pe vapor, şi-a mărturisit credinţa că îşi va regăsi fiul cu ajutorul Sfântului Andrei.
Unul dintre dervişi a auzit ce spunea Maria şi asculta cu mare interes, studiind-o. Apoi s-a apropiat de ea şi a întrebat-o cum îşi va recunoaşte fiul pierdut, iar ea i-a dezvăluit semnele din naştere pe care copilul le purta pe umăr şi pe piept. Atunci tânărul şi-a smuls haina şi i-a arătat acele semne pe trupul său, apoi a căzut în genunchi în faţa mamei lui. În ciuda atâtor ani de despărţire şi a educaţiei turceşti, Pentelis îşi amintea copilăria sa. Tânărul şi-a scos pălăria de pe cap, s-a îmbrăcat în haine greceşti şi a mărurisit credinţa creştină ortodoxă. Bucuria mamei şi a fiului, dimpreună cu a celorlalţi călători, a fost mare, copleşitoare. Imediat ce vasul a ajuns în Larnaka, mama şi fiul au alergat la biserica Sfântului Lazăr, unde s-au rugat fierbinte şi i-au mulţumit Sfântului Apostol Andrei. Ducându-se la preotul bisericii, Părintele Ioan Makoulis, fiul şi-a mărturisit din nou credinţa în Sfânta Treime. Atunci Părintele Ioan l-a botezat pentru a se întoarce definitiv la  credinţa ortodoxă.
Ei au vizitat după aceea mănăstirea Sfântului Andrei, unde i s-au închinat încă o dată Sfântului Andrei şi i-au mulţumit pentru eliberarea lui Pantelis şi pentru că a răspuns rugăciunilor Mariei. De acolo au plecat la Mănăstirea Kykkos, unde au stat câteva zile.
În câteva luni de la această întâmplare minunată, în biserica mănăstirii au început să curgă pelerinii, care s-au înmulţit rapid, în urma minunilor făcute de Sfântul Andrei printre grecii şi turcii care veniseră în pelerinaj, atât printre atenienii rafinaţi, cât şi printre simplii ţărani.

 

Patras


http://www.johnsanidopoulos.com/2010/11/video-and-photos-saint-andrew-cathedral.html

Viaţă nouă


Cât de greu îmi este să vă scriu aceste câteva cuvinte în trecerea mea pe acasă pentru a definitiva ruperea de vechea viaţă şi de lumea în care, căutându-L pe Domnul, nu izbuteam decât să rătăcesc prin spini şi griji inutile, pierzând momentele preţioase date nouă de Dumnezeu ca să trudim la mântuirea noastră !
Nu voiam să mărturisesc aici, pe net, că mă duc pe o cale minunat de grea şi de roditoare celor ce o străbat până la capăt, dar pentru că Domnul a rânduit astfel încât să ajung, după câteva luni de la plecarea mea la mănăstire, din nou pe acasă, pot să vă împărtăşesc celor ce veţi citi  eventual această postare, bucuria  şi minunea pe care a făcut-o Dumnezeu cu mine, aducându-mă atât de târziu, la 47 de ani, în tinda Raiului, cum numea Părintele Teofil de la Sâmbăta sfânta mănăstire. Nu e cale mai frumoasă ca aceea a lepădării de sine pentru a-I urma lui Hristos şi fericiţi sunt cei ce o străbat, purtându-şi crucea vieţii monahale cu bucurie smerită, cu mulţumire şi recunoştinţă.
Poate ar fi trebuit să încep cu dorinţa necontenită de a mă întoarce cât mai curând la obştea noastră din Munţii Neamţului, printre nămeţi şi brazi, acolo unde liniştea pădurii  se întreţese cu pacea rugăciunii stângace, dar stăruitoare a surorilor  care au îmbrăţişat curajos crucea Mântuitorului şi au început a urca cu paşi mărunţi pe Golgota Lui, pregătindu-se ca, la urmă să moară cu Hristos pentru a învia cu Hristos în veacul ce va să vină.
Cât de minunat este să scrii despre viaţa călugărească din postura unei surori de mănăstire ! Cât de diferită este trăirea aceasta de cele vechi !
Îmi cer iertare că nu am binecuvâtarea de a scrie amănunţit despre viaţa noastră cotidiană – nu am cerut-o Părintelui Duhovnic, neimaginându-mi că voi simţi tentaţia aceasta. Poate într-o altă împrejurare, cu altă ocazie ! Deocamdată, rugaţi-vă pentru noi, cele zece surori ale obştii, aşa cum veţi simţi îndemnul să o faceţi, să nu nec risipim şi să nu părăsim vreodată locul pe care Domnul ni l-a dăruit spre a lucra la mântuirea noastră. Iar noi – cel puţin eu – ne vom ruga ca Domnul să vă dea puterea să vă purtaţi şi voi crucile fără de care nici în lume, nici în mănăstire, nu poate nădăjdui cineva că va vedea Împărăţia lui Dumnezeu.
Iertaţi-mă că nu mi-am căuta prea mult cuvintele, ci am scris cât de simplu am putut spre a da mărturie de mila şi dragostea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, cei ce-L iubim pe El şi vrem să fim cu El de-a pururea. Amin.


miercuri, 14 iulie 2010

Fericirea e Hristos !


Fraţilor şi surorilor, să vă mântuiţi întru Domnul ! Iertaţi-mă şi rugaţi-vă şi pentru mine, ca să pun începutul bun !  Fericirea e Hristos ! Să aflăm calea mântuirii şi să umblăm neabătut pe ea. Toate vor trece ca un fum, numai Hristos-Domnul va rămâne, chemând cu dragoste la Sine pe toţi cei osteniţi şi împovăraţi de patimi, care ascultă cuvântul Lui.  
Dacă i-aţi auzit glasul, nu mai zăboviţi : Urmaţi-I Lui !
Hristos nu minte, nu înşeală, nu ne părăseşte, nu se scârbeşte de rănile noastre, nu se îngreţoşează de păcatele şi patimile noastre, nu osteneşte căutându-ne, ridicându-ne din căderile noastre, iertându-ne, îmbrăţişându-ne  şi dându-ne putere prin harul Duhului Sfânt !
Lui Hristos să-i slujim, pe Hristos să-L iubim, Lui să-i închinăm întreaga noastră viaţă de aici, ca El să ne adune la Sine în viaţa de dincolo, primindu-ne în Împărăţia Tatălui de-a pururi. Amin

miercuri, 30 iunie 2010

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG - LEPĂDAREA DE LUME


Cuvântul al XX-lea Despre lepădarea de lume şi despre tăierea voii către cei ce au cerut sa le scriu cum se cuvine a duce viaţa pustnicească, şi că este bine (la acest lucru) a avea povăţuitor iscusit, adică părinte duhovnicesc, de la care să înveţi fapta bună şi meşteşugul cel pustnicesc, (adică lucrarea cea greu de făcut). Despre credinţa cea către părinţii cei duhovniceşti şi despre vederea luminii, care duce sufletul să sporească în dragostea de Dumnezeu
“...mai bine este să te numeşti ucenic al ucenicului decât să vietuiesti cu rânduială de sine şi să culegi roadele nefolositoare ale vietii tale”.
[…] Deci am auzit eu glasul Lui cel Sfânt, Care zice către toţi: „Cine nu va lasa pe tatăl său şi pe mama sa şi pe fraţii săi şi toate averile sale şi nu-şi va lua crucea sa şi nu-Mi va urma Mie, nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37- 38). Din Sfânta Scriptură şi din însăşi cercarea am învăţat, că nu din altă pricină s-a pus crucea mai la urmă, fără numai pentru răbdarea necazurilor şi a ispitelor şi apoi pentru însăşi moartea cea de bună voie, pe care atunci când stăpâneau eresurile mulţi au primit-o prin mucenicie şi felurite munci. Iar acum, în darul lui Hristos, în vreme de pace adâncă şi desăvârâştă, ne-am încredinţat că nimic altceva nu e crucea decât desăvârşita omorâre a voii sale. Pentru că cel ce-şi face voia sa cât de puţin, nu poate niciodată să păzească porunca Mântuitorului Hristos. Deci grăind ca şi către unul singur, acestea vă spun: Frate, roagă-te stăruitor lui Dumnezeu ca să-ţi arate omul care poate să te înveţe, să te povăţuiască bine şi pe care, dacă îl vei afla, eşti dator să-l asculţi ca pe Însusi Dumnezeu, împlinind cele spuse de el fără îndoială, chiar dacă după parerea ta s-ar părea potrivnice si vătamătoare. Dacă acum n-ai semn de la părintele duhovnicesc pe care l-ai avut şi dacă inima ta e încredinţată mai deplin de sus, fă ceea ce îţi zice şi te vei mântui. Că mai bine este să te numeşti ucenic al ucenicului decât să vietuiesti cu rânduială de sine şi să culegi roadele nefolositoare ale vietii tale. Iar dacă Duhul Sfânt te va îndruma către alt părinte, să nu te îndoieşti deloc. Fiindcă ştim că şi Pavel a sădit, Apolo a udat şi Hristos a făcut să crească. Fă, deci frate, si tu, precum am zis şi du-te la omul pe care ti l-a aratat Dumnezeu, fie tainic, fie prin altcineva şi supune-te lui ca şi cum pe Însusi Hristos L-ai vedea şi ai grăi cu El şi învaţă de la el cele folositoare. Dacă îti va porunci să ieşi din pământul voii tale, să nu te îndoieşti, nici să te ruşinezi, lăsându-te biruit de slava deşartă. Dacă îti va zice: „Vino în pământul ascultarii pe care ţi-l voi arăta ţie", aleargă, fratele meu, din toate puterile, fără să dai somn ochilor tăi, nici să-ti pleci genunchiul slăbănogit de lenevire sau de trândăvie, că poate acolo ţi se va arăta ţie Dumnezeu, Cel ce îţi va arăta ţie pe părintele multor fii duhovniceşti şi îţi va da pământul făgăduinţei, pe care numai drepţii îl moştenesc. Daca te va sui în munte, suie-te cu sârguinţă, că sunt încredinţat că vei vedea pe Hristos schimbându-Se.
            […] Însa vezi, fratele meu, ca nu cumva fără sfătuire să te iei după cei răi, că acum sunt rari cei ce ştiu bine să păstorească şi să vindece suflete cuvântătoare. Pentru că post si priveghere şi chip de evlavie poate mulţi au făţărnicit sau chiar le-au câştigat cu fapta şi au deprins multe pe de rost şi multi pot cu lesnire a învăţa prin cuvânt, dar a tăia şi a dezrădăcina patimile prin plâns şi a câştiga cu statornicie faptele cele bune şi cuprinzătoare foarte puţini sunt în stare. Iar faptele bune cuprinzătoare sunt: smerenia - surpătoarea patimilor şi pricinuitoarea nepătimirii celei cereşti şi îngereşti, care niciodată nu încetează, nici nu cade, ci întotdeauna se adaugă la cele dinainte, adaugând dor lânga dor, dragoste lângă dragoste. Din aceasta vine dreapta socoteală, şi desluşirea cea desăvârşită, care povăţuieşte bine pe cei ce-i urmează ei şi trece fără poticnire marea cea gândită.
[…]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învăţături, vol 2, ed. Credinţa Strămoşească, 2003 - Ierom. Ioan Iaroslav, Cum să ne mântuim

miercuri, 23 iunie 2010

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

"Când toate acestea le vei pătimi, bucură-te, zice Domnul ; că plata ta multă este în ceruri!


“Vezi, fiule/ sau fiică,  ce fel de făgăduinţe dai Stăpânului Hristos. Pentru că sfinţii îngeri sunt de faţă în chip nevăzut, scriind această mărturisire a ta, care-ţi va fi cerută la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.
Deci, te povăţuiesc pe tine la viaţa cea mai desăvârşită, după cum s-a arătat a fi viaţa Domnului, şi te învaţă cele ce ţi se cuvine ţie să le primeşti şi cele de care se cade să fugi. Pentru că, iată, ai  socotit, fiule, să te apropii şi să slujeşti Domnului.

Deci, de voieşti a te face monah, mai înainte de toate
curăţeşte-te pe tine de toată întinăciunea  trupului şi a duhului, săvârşind sfinţenie întru frica lui Dumnezeu.
Câştigă-ţi smerita cugetare
prin care moştean te vei face al veşnicelor bunătăţi.
Leapădă îndrăzneala obiceiului celui lumesc.
Ascultare să ai către toţi.
Fără cârtire să fii în slujbele cele rânduite ţie.
În rugăciune să fii răbdător.
În privegheri nu pregeta.
În ispite nu te mâhni.
În postire nu slăbi ;
şi cunoaşte că, prin rugăciune şi postire, se cuvine
a îmblânzi pe Dumnezeu.
În neputinţe şi în boli nu te împuţina.
Păzeşte-te dar şi de viclenele gânduri ; pentru că nu va înceta vrăjmaşul să-ţi aducă aminte de viaţa cea lumească  şi să-ţi facă urâtă viaţa  cea îmbunătăţită.

Deci, se cuvine, dacă ai început a călători pe calea ce duce la Împărăţia Cerurilor, să nu te întorci înapoi, pentru că nu vei fi îndreptat întru Împărăţia Cerurilor.

Deci, să nu cinsteşti ceva mai mult decât pe Dumnezeu.
Să nu iubeşti nici pe tată, nici pe mamă, nici pe frate,
nici pe cineva din ai tăi,
nici pe tine să nu te iubeşti mai mult decât  pe Dumnezeu ;
nici odihna sau cinstea de orice fel.
De sărăcie să nu te fereşti, nici de reaua pătimire,
nici de defăimarea oamenilor,
nici de altceva care socoteşti a fi cu anevoie,
că vei fi oprit a alerga în urma lui Hristos.
Ci totdeauna să cauţi spre virtuţile celor ce au vieţuit
 după Dumnezeu întru nădejde.
Şi să-ţi aduci aminte de toţi mucenicii şi cuvioşii cei din veac, care, cu multe sudori şi dureri şi cu nenumărate sângiuiri şi moarte, au câştigat acestea.

Fii treaz în toate ; pătimeşte îndelung ca un bun ostaş pentru Mântuitorul Hristos, Care, bogat fiind întru milă, pentru noi a sărăcit, făcându-Se ca noi, ca să ne îmbogăţească cu Împărăţia Lui. De aceea se cuvine ca şi noi să ne facem următori Lui şi pentru dânsul toate să le răbdăm, sporind în poruncile Lui ziua şi noaptea.

Pentru că Însuşi Domnul a zis :
« De voieşte cineva  să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa  şi să-Mi urmeze Mie » ;
adică să fie gata de-a pururea până la moarte către
împlinirea poruncilor Lui.
Pentru că, prin a flămânzi şi a înseta şi a fi gol şi dosădit şi batjocorit şi ocărât  şi prigonit şi de multe alte întristări
 şi necazuri înconjurat,
se închipuieşte viaţa cea  după Dumnezeu.
Şi când toate acestea le vei pătimi, bucură-te, zice Domnul ;
că plata ta multă este în ceruri,
întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin. »

(Învăţatura stareţului la tunderea în schima mică)
***

« Viaţa monahului este o viaţă de jertfă pentru lumea întreagă, sensul vieţii lui este rugăciunea pentru lume. El se separă de lume pentu a se curăţi , desăvârşi, şi asfel să fie redat lumii. De aceea, obiectele vestimentare – respectiv armele – se încredinţează monahului într-o ordine precisă, lumânare(pentru luminarea lumii) fiind dată la urmă ; acesta este motivul pentru care abia după acest moment cei prezenţi în biserică iau prima dată cunoştinţă cu cel proaspăt intrat în  rândurile monahilor prin cuvintele : « Să te mântuieşti întru Domnul şi să te rogi şi pentru mine păcătosul ! ».

 Imaginea de la:

marți, 22 iunie 2010

Se cade să fii mai mic decât toţi şi să suferi cu mulţumire oropsirea şi necinstea

Părinţilor, fraţilor şi fiii mei, ofiţerii învaţă pe soldaţi, dascălii pe copii, meşterii pe ucenici, iar noi avem datoria să vă învăţăm pe voi şi să vă sfătuim la cele trebuincioase ca, pe fiii noştri sufleteşti. Deci staţi fiilor la osteneli, la supuneri şi la ascultări şi, zi de zi nevoiţi-vă în vremea vieţii, acesteia, împodobindu-vă sufletele cu fapte bune. Arvuniţi împărăţia cerurilor şi aşteptaţi fără îndoială bunătăţile făgăduinţelor dumnezeieşti.
Strâmtă şi anevoioasă este calea lui Dumnezeu, dar şi odihna viitoare mare şi nemărginită este. Ispitele dracilor sunt dese, ca să arză casa sufletului vostru, dar roua duhului le stinge şi vă găteşte băutură bună în viaţa veşnică. Atâtea scârbe, osteneli şi priveghieri, lene şi trândăvie, scăpătare, goliciune şi mulţime de păduchi, trude şi dureri, sudori, defăimări şi sudălmi ne ispitesc şi ne mâhnesc, dar pentru toate acestea ne aşteaptă bucurie nespusă şi veselie negrăită. Deci, o fiilor, să suferim aceste puţine zile, ca să purtăm cununa dreptăţii. Cât s-au ostenit părinţii noştri cu posturi, cu denii, cu lacrimi, cu rugăciuni şi cu tot felul de chinuri pustniceşti! Acum însă nu simt nici o durere din ostenelile lor cele trecute, căci au primit bucuria cea nespusă. Deci şi noi asemenea să nu ne înfricoşăm de scârbe, fiindcă sunt vremelnice şi în puţină vreme trec ca un vis şi ca o umbră. Nici să ne lenevim, ci să săvârşim poruncile lui Dumnezeu cu bucurie.
Nu vă întristaţi, iubiţilor, de înjurături, nu vă ruşinaţi de necinstiri, nu vă scandalizaţi de mânii. Să nu vă supună mândria, ci să plecăm ochii în jos, iar sufletul sus să-l avem. Să fim între noi blânzi, răbdători, milostivi. De ţi-a zis cineva un cuvânt rău, de ce te tulburi fiul meu? Domnul nostru Iisus Hristos a auzit: „drac ai" şi a tăcut, şi „cu Beelzebut scoate dracii" şi nu S-a tulburat. Şi noi care suntem din fire ticăloşi şi vrednici de necinste, ne înverşunăm ca fiarele sălbatice. De ce să nu culegem dulceaţa smereniei? De ce să nu învăţăm meşteşugul ascultării? De ce să nu deprindem jugul călugăriei? Însă călugăria nu stă în scrierea frumoasă, sau în cântarea dulce, în spălarea deasă a mâinilor, ori în înălţimea sfatului nostru, nici în podoaba hainelor frumoase, nici în sporirea vorbei, sau în îndrăznire şi împotrivire, sau în altceva asemănător. Ci mai vârtos în acestea să cunoaştem adevăratul călugăr, adică în a se socoti pe sine mai mic decât toţi, a nu-i ieşi lesne cuvântul din gură, mai ales cel simplu şi cu iuţime, a nu fi mândru, ci smerit, a se spovedi curat şi a avea dragoste curată spre fraţii săi, a nu pismui şi a nu zavistui. Acestea, zic, sunt semnele celui ce doreşte mântuirea sa. Toate acestea le-a învăţat şi vi le-a poruncit însuşi Dumnezeu, Deci faceţi acestea şi să suferiţi toate cu vitejie încă puţină vreme. Chiar şi pentru slăbiciunea trupească să daţi slavă Domnului, că ştim că mulţi sunteţi bolnavi, şi cele ce vi se pun înainte să le primiţi cu mulţumită. Iar de vă trebuie şi altceva, cereţi cu smerenie şi cu toată blândeţea, fără de viclenie şi plini de bucurie, ca să fiţi toţi una în nădejdea nemuririi în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia este slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Teodor Studitul - Cuvântări duhovniceşti

Să ne pregătim pentru ziua Înfricoşatei Judecăţi


 Să nu lipsească umilinţa şi rugăciunea, să nu contenească vărsarea lacrimilor şi să păzim, ca o cunună a tuturor faptelor bune, dragostea desăvârşită, ca astfel să fim vase alese ale lui Hristos şi adevăraţi fii ai luminii.




Fraţilor, părinţilor şi fiii mei, nu ştiu dacă voi folosiţi ceva din smerita mea învăţătură, dar eu, ticălosul, prin aducerea aminte ce vă fac vouă, îmi dau seama şi mă cutremur de teama dumnezeieştilor judecăţi.
Căci port grija dregătoriei mele cunoscând nevrednicia mea, pe care nu o tăinuiesc, ci o mărturisesc. Dar, cu toate că nu este spre folosul altuia, cel puţin mă înţelepţesc pe mine şi de aceea nu voi înceta să vă învăţ şi să vă sfătuiesc prin smeritul meu cuvânt.
Iar la cuprinsul învăţăturii acesteia vă sfătuiesc să luaţi aminte şi să vă trudiţi totdeauna, căci vremea ostenelelor, a scârbelor şi a nevoinţelor este viaţa noastră în veacul de acum, iar câştigul sau paguba ostenelilor nu este pentru lucruri pământeşti, ci pentru cele cereşti şi dumnezeieşti. Pentru aceea cei ce se trudesc prin îndelungă răbdare, prin suferinţă fără sfârşit, prin păzirea poruncilor, prin înfrânarea de la toate şi prin desăvârşita ascultare, vor câştiga împărăţia cerurilor, nemurirea şi viaţa veşnică şi vor moşteni negrăita odihnă a veşnicelor bunătăţi. Iar cei ce petrec viaţa în lene, în trândăvie, în odihnă, în dragostea de lume şi în dulceţile pierzătoare şi omorâtoare de suflet, vor fi osândiţi la şederea de-a stânga, la munca veşnică şi nesfârşita zdruncinare, prin glasul înfricoşat al Dumnezeului tuturor, care va zice: „Duceţi-vă dela mine blestemaţilor în focul cel din afară, care este gătit diavolului şi slugilor lui".
Facă Dumnezeu, fraţilor, ca noi să nu auzim osânda aceasta şi să nu fim despărţiţi de sfinţii şi drepţii de totdeauna, căci aceştia vor merge în bucuria negrăită din sânul lui Avraam, Isaac şi Iacov, precum adevereşte Scriptura, iar noi vom merge la chin împreună cu diavolul, unde este viermele neadormit, scrâşnirea dinţilor şi multe şi negrăite alte scârbe. Iar acestea nu se vor sfârşi peste o sută, ori o mie de ani, cum îndrăzneşte a grăi Origen, ci vor dura în vecii vecilor, după cuvântul lui Dumnezeu. Să nu ne înşelăm, fraţilor, că ne va putea ajuta ori mângâia tatăl sau mama, căci scris este: „Frate pe frate nu va putea mântui".
Eu, pornind de la cele mai mici şi suindu-mă până la cele mai mari, vă întreb pe voi: unde va fi atunci, fraţilor, lenea trândavilor, împotrivirea celor ce se socoteau învăţaţi, îndărătnicia neascultătorilor, îngâmfarea mândrilor, obrăznicia îndrăzneţilor, lăcomia nesăţioşilor? Unde va fi îndreptarea în cuvinte a mincinoşilor şi mai ales lepădarea celor ce s-au lepădat de ascultarea pentru care s-au legat cu făgăduinţă faţă de îngeri şi tăria celor ce au defăimat pe Fiul lui Dumnezeu şi au nesocotit sângele legii Lui? Au gândit că nu va fi moarte, au crezut că nu va fi nici înviere, nici judecată, nici răsplătire; s-au despărţit de fraţii cei în Hristos, lepădându-se de însuşi Duhul Sfânt, precum zice marele Vasilie. Şi rătăcesc ticăloşii încoace şi încolo, ca nişte oi pierdute, umblând în adâncurile şi surpăturile patimilor lor, neascultând glasul smereniei mele şi nesocotind înfricoşarea cuvintelor.
Milostiveşte-te Stăpâne, îndură-te Doamne de atâta nesimţire, de atâta nechibzuire şi de atâta întunecime. Veniţi, fraţilor, să ne închinăm şi să cădem înaintea feţii Domnului care ne-a zidit şi, ca nişte fraţi iubitori, cu lacrimi să ne rugăm pentru unii ca aceştia şi pentru întoarcerea lor. Să ne păzim pe noi în săvârşirea celor de cuviinţă şi înălţându-ne catrenele de mai sus, cu smerenie să cerem iertare şi pentru cele ce n-am greşit; să mulţumim Domnului că la privelişte ne aflăm, că suntem încă în staul povăţuiţi de un păstor; că nu ne-a înşelat satana, nu ne-a înghiţit vrăjmaşul, nici nu ne-a vătămat fiara sălbatecă, scoţându-ne din ţarcul obştei, ca să pună gura ei în gâtul nostru şi să lovească oasele noastre cu vicleana ei coadă, ca să ne ducă mai degrabă spre pierzare.
Căci câtă vreme suntem înlăuntrul staulului, oile lui Hristos suntem, chiar dacă ne umple raia, ne loveşte boala, ne mănâncă viermii sau orice altă suferinţă îndurăm, tot ai Domnului suntem. Iar vrăjmaşul umblă să ne scoată afară, să ne răpească din turmă, ca să ne înghită. Să luăm aminte cu amănuntul şi cu grijă să priveghiem, ca să pricepem cursele şi ispitele diavolului. Pentru aceasta lucrul de folos este să se silească fiecare să sporească cu toată osârdia şi osteneala în smerenie, în supunere şi în adevărata mărturisire. Să nu lipsească umilinţa şi rugăciunea, să nu contenească vărsarea lacrimilor şi să păzim, ca o cunună a tuturor faptelor bune, dragostea desăvârşită, ca astfel să fim vase alese ale lui Hristos şi adevăraţi fii ai luminii.
Astfel, fraţii mei, vă rog, vă aduc aminte şi vă sfătuiesc să vă străduiţi, căci s-a apropiat ceasul mântuirii noastre, a venit vremea mângâierii noastre, îngerii, sfinţii şi drepţii, văzând silinţa noastră, se bucură şi cu veselie întind în chip nevăzut mâinile să ne primească în ceata lor, ca împreună să ne veselim, lăudând prea fericita şi Sfânta Treime, Căreia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
***

Fraţilor şi părinţilor. Voi ştiţi, iubiţii mei, că în tot ceasul, ziua şi noaptea, mă rog lui Dumnezeu necontenit ca să vă păzească în toate nevătămaţi, cu ajutorul rugăciunilor părintelui meu şi al vostru. Durerea, osteneala şi gândul meu, chiar viaţa şi moartea mea, apoi bogăţia şi slava mea, bucuria şi întristarea mea aceasta este: să vă câştig, să vă mântuiesc şi să vă duc lui Dumnezeu, ca pe o jertfă curată şi fără de prihană. Nu poftesc şi la nimic altceva nu mă silesc, fiilor.
Iubiţi-mă, fiii mei, aşa cum v-am iubit şi eu. Căci deşi sunt păcătos, îmi pun sufletul pentru voi, fiindcă voi sunteţi dorirea, dulceaţa şi râvna mea. Să nu vă pară că cele spuse sunt numai vorbe seci. Credeţi că după cum îmi este vorba, aşa şi inima mea, cea întinată şi necurată. Gândiţi-vă bine la acestea şi, pricepându-le, puneţi-le la inimă. Nevoiţi-vă, fiilor, mergeţi pe drumul duhovnicesc şi ridicaţi ochii gândurilor voastre, cât mai sus: ca să priviţi cele cereşti, să cugetaţi la cele veşnice, să cercetaţi cum şi când vine moartea - iarna sau vara, ziua sau noaptea, la tinereţe sau la bătrâneţe, anul acesta sau anul viitor - când vin răpitorii sufletului, când soseşte vrăjmaşul, cum se cântăresc faptele şi cuvintele, biruim sau suntem biruiţi. Astfel întărindu-vă, nu veţi greşi cu uşurinţă, nu veţi cădea în groapa răutăţii, ci veţi vedea bunătăţile Ierusalimului de sus; în toate zilele vieţii veşnice.
Aşadar, siliţi-vă în slujbele trupeşti şi sporiţi în cele duhovniceşti, sârguindu-vă pentru amândouă. Cu gura lăudaţi pe Dumnezeu, iar cu limba grăiţi adevărul. Cu mâinile lucraţi cât puteţi numai cele de folos. Cu picioarele mergeţi pe calea păcii. Trupul vostru să fie sfânt, iar mădularele voastre, mădulare ale lui Hristos. Ferească Dumnezeu, să facem mădularele lui Hristos, mădulare ale desfrânării.
Fugiţi de desfrânare, ca să nu se smintească cineva, să nu se desmierde. Mai ales acum, vara, să nu cumva să alunecaţi în păcat, la umbra copacilor sau în alt loc tăinuit. Căci ochii lui Dumnezeu, după cum zice dumnezeiasca Scriptură, sunt de mii de ori mai luminoşi decât soarele, văd toate căile oamenilor privesc orice parte ascunsă. Nu vorbiţi necuviinţe, nu şedeţi fără sfială, nu râdeţi fără ruşine, nu vă apropiaţi unul de altul, ca să vă încălziţi trup de trup, nu săturaţi pântecele, iar cei sănătoşi nu beţi vin decât numai la neputinţă şi boală. Destule sunt valurile lăuntrice ale trupului, destul este focul firesc, destulă văpaia zburdărilor! Dacă mai pui peste ele şi focul vinului, te aprinzi şi arzi de tot. Trupul nu se astâmpără, ci se mişcă, se înverşunează, caută ale lui şi năvăleşte cu silnicie spre întunerec. De aceea se aprinde omul pentru aproapele său. Câte fac, în ascuns, astfel de oameni nici nu mai trebue să le grăim! Ajung, ticăloşii, până la năravurile dobitoacelor, ca nişte ieşiţi din minte sau necuvântători şi sunt întocmai ca fiarele nebune. Astfel de oameni, cum spun, cad repede în laţul defrânării; şi nu în cea obişnuită, ci în cea mai mare şi mai spurcată patimă - cunoscută şi la noi - adică desfrânarea cu sine, fără alt trup.
Băgaţi de seamă, fiii mei. Vă spun şi vă înştiinţez, ca să vă feriţi. Vă propoveduiesc şi vă proorocesc, că a hotărât Dumnezeu ziua judecăţii, când va judeca fără făţărie şi va plăti fără milostivire acestor fel de făptaşi cu chinuri veşnice, laolaltă cu vrăjitorii. Ca să scăpaţi, alergaţi la Domnul, prin spovedanie. Descoperiţi gândurile aduse de vicleanul diavol. Faceţi totul cu bună chibzuială. Dormiţi cu măsură, ca să fiţi treji în puţina vreme a slujbei bisericeşti. Mărturisiţi-vă deseori, că să vă curăţiţi. Aflându-vă Domnul aşa, veţi fi fericiţi, că va dărui vouă împărăţia de veci.
Domnul Dumnezeu să vă păzească în pace şi unire, preacinstiţii mei fraţi, că Lui se cade slava în veci. Amin»

Sfântul Teodor Studitul - Cuvântări duhovniceşti

Înfrânarea şi datoria de a ne feri de multe feluri de mâncare


Fraţilor şi părinţilor.
Chiar de voi deschide gura mea întinată în toate zilele ca să vă învăţ, fiii mei prea iubiţi, încă nu-i deajuns pentru dragostea voastră, pentru grija mântuirii voastre. Fiindcă deşi sunt păcătos, dar mă silesc ziua şi noaptea către acest lucru, pentru care sunt şi trăiesc, îl doresc şi-l cer, care este viaţa şi moartea de laudă a mea, adică, mântuirea voastră.
Luaţi seama, fiii mei, că bunătatea este un lucru foarte anevoios: cei ce nu se grijesc o pierd foarte lesne, şi cei care o câştigăm cu voinţă îndelungată, o pierdem îndată prin cea mai mică nebăgare de seamă şi lene. Feriţi-vă de vremea primăverii, căci este schimbătoare şi sângele şi trupul vostru fiind din pământ, caută să lucreze ale pământului. Cum ajută pământul la creştere şi la rodnicie, când îl îngraşi şi-l dregi cu gunoi, tot aşa şi trupul nostru odrăsleşte mărăcinii patimilor, când îl îngraşi cu multe mâncăruri şi băuturi.
Luaţi-i înainte şi munciţi-l, cum zice dumnezeiescul apostol, şi nu vă grijiţi numai de dânsul, ci, hrănindu-l cât trebuie, trăiţi în duh. Aveţi măsură la pâine şi vin. Să se dea vin numai în zilele de sărbătoare, numai celor ce fac ascultare, bolnavilor, călătorilor şi celor necăjiţi, drept mângâiere. Celorlalţi să se dea numai un pahar sau două cel mult, căci ştiţi bine ce spun sfinţii Părinţi.
Nu pentru că vreau să vă opresc de la mâncare, spun acestea, o fiii mei, că zice apostolul Pavel: să se prăpădească bucatele, căci vreau să cunoaşteţi adevărata hrană. De aceea aduc aminte aceste cuvinte.
Doresc să mâncaţi şi să beţi, însă cu socoteală şi după plăcerea lui Dumnezeu, numai pentru întărirea trupului şi pentru ca să puteţi să vă osteniţi la lucrurile trebuincioase, care vă sunt de folos.
Voi ştiţi că prin astfel de post şi prin părăsirea bucatelor gustoase ale lumii, adică prin postirea de carne, de vin, de băi şi de alte multe mâncări, se găteşte vouă dumnezeiescul rai, în care gustaţi rodul vieţii şi al nemuririi, dulceaţa duhului, frumuseţea nespusă şi nesocotită a bunătăţilor veşnice, dobânda şi mântuirea noastră. Acolo se găteşte nouă dumnezeiescul rai, unde, ajungând peste puţin, după moarte, veţi mânca şi veţi bea fără oprelişte, în veci.
Căci aici, fiii mei, de vom avea chiar băuturi împărăteşti, nu-s hrană, ci dobândirea lor este pentru hrana viermilor. Ele n-aduc nici viaţă bună, ci boală şi scurtarea vieţii. Desfătarea lor n-aduce bucurie, ci întristare.
Voi să păstraţi înfrânarea cea iubită şi făcută cu supunere. Iubiţi fecioarele Domnului curăţia, fecioria, milostenia. Nu părăsiţi pe tinerele cele sfinte: umilinţa şi smerenia. Căutaţi sus la cer şi aflaţi că acolo este locaşul vostru, acolo este Hristos capul nostru şi Tatăl de obşte al tuturor, acolo este Ierusalimul cel de sus, cetatea noastră, maica lui Petru, lui Pavel şi a tuturor sfinţilor.
Cu adevărat, de veţi suferi, veţi birui; de veţi aştepta, vă veţi încununa; de veţi face aşa, vi se vor deschide porţile împărăţiei cerurilor şi atunci vă veţi aduce aminte şi de mine păcătosul şi ticălosul, văzând că nu vă trimit la judecată, ci la desfătare.
Rugaţi-vă, fiii mei, ca să mă mântuiască Dumnezeu şi pe mine dimpreună cu voi şi să-mi dea duhul înţelegerii şi slava sufletului, ca să fiu între voi aşa cum place lui Dumnezeu.
Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toţi.
 Sf. Teodor Studitul

Pentru noi, creştinii, este o binefacere această sărăcie, pentru că ne învaţă să fim mai cu stăpânire de sine, mai grijulii şi mai cu frică de Dumnezeu.


“La ora actuală nu trebuie să ne mai încredem în niciun sistem politic sau economic. Nu, să nu ne facem iluzii deşarte. Unde să te duci? Că tot lagăr e peste tot, doar că pare că e mai bun, dar e aceeaşi amărăciune”

“Democraţia nu există în realitate, ea este numai în aparenţă
şi ne dă nouă impresia că suntem liberi.”
“Naţiunile, la ora actuală, sunt descompuse.”

« Să mulţumim lui Dumnezeu că nu ne-a pedepsit mai rău pentru cât am fi meritat. Poate că va mai trezi pe unii criza asta. Prea multă necredinţă şi prea multă fărădelege este pe pământ. De aceea, dacă vom avea conştiinţa păcătoşeniei noastre, ne vom asuma şi criza în care trăim. Mai bine să ne rugăm ca Sf. Siluan pentru întreaga omenire decât să protestăm. Pentru legea lui Dumnezeu nu ştim să protestăm, dar pentru mărirea salariilor da. Când mărşăluiesc homosexualii, când ni se pun cipuri, când ni se omoară copiii prin vaccinuri, nu protestează nimeni, sau foarte puţini. Iată că avem posibilitatea să revenim la asceza creştinismului de altădată. »


Părinte, cu durere observăm că România nu mai are puterea şi valoarea de altădată, pentru că ea nu face decât să execute ordinele marilor puteri ce conduc intreaga omenire, fără să se mai opună câtuşi de puţin şi se acceptă nişte măsuri împotriva României, în defavoarea noastră, atât material, cât şi spiritual. Credeţi că mai există o Romanie liberă?

România azi nu mai există decât cu numele, şi nu numai România, de altfel. Realitatea popoarelor nu mai este controlată de ele însele, ci ele sunt conduse de centrul european. Nu se poate vorbi despre o Romanie liberă pentru că guvernul României este condus de marile puteri care stau ascunse în spatele Uniunii Europene sau al altor uniuni internaţionale. Democraţia nu există în realitate, ea este numai în aparenţă şi ne dă nouă impresia că suntem liberi. A rămas doar o rezistenţă formală a naţiunilor, astfel încât să le mai poţi numi România, Bulgaria, Serbia. Realitatea este doar în mâinile comitetului central care dirijează toată viaţa popoarelor. Este o evidentă înăbuşire a voinţei popoarelor şi o tendinţă evidentă de amestecare a neamurilor, ca oamenii să nu îşi mai recunoască mai întâi identitatea ca neam, iar mai apoi identitatea ca om, creaţie a lui Dumnezeu. Nu vedeţi experimentele americanilor, că iau un grup de copii dintr-o ţară şi îi pun să înveţe în altă ţară, ca să amestece culturile şi obiceiurile natale? Pe ei nu îi interesează pacea şi bunăstarea popoarelor, asta e numai o teorie goală pentru prostimea asta a lumii. Naţiunile, la ora actuală, sunt descompuse.

Şi cei care nu cred în această falsitate a păcii lor cum să se opună?

Nu ai cum te opune. Dacă te revolţi şi ieşi în stradă împotriva lor, tot jocul lor îl faci. Majoritatea revoltelor de azi ori sunt manevrate tot de ei, ori au grija ei să îşi infiltreze oamenii lor ca să le deturneze rostul. Şi nici nu ştim de fapt împotriva cui ne răzvrătim şi protestăm. Noi avem impresia că Europa are un sistem democratic la bază, dar Europa este tot sovietizată, o Europă sovietică. Este acelaşi mare lagăr sovietic al Moscovei decât cu altă şapcă, iar dincolo, în Occident, avem de-a face cu lagărul capitalismului. În aparenţă, între ruşi şi americani pare a fi o diferenţă politică şi economică, dar în spatele lor este un singur stăpân, care atunci când îşi va desăvârşi puterea asupra tuturor statelor, se va încorona drept conducătorul lumii şi nu va fi altul decât marele antihrist. Aceasta putere dirijează şi controlează totul până la preţul unei pâini, totul e controlat. De aceea şi vor să pună aceste cipuri electronice, ca să te controleze şi pe tine, nu numai pâinea pe care o mănânci.

Am citit ca unele state europene se opun implementării cipurilor în actele de identitate. Credeţi că atunci când ţara aceasta va îmbrăţişa toate principiile sistemului antihristic, pentru că practic noi suntem o ţară uşor de manevrat, neînsemnată economic, - credeţi că e bine să fugim în altă cetate care să ne dea posibilitatea să alegem legea lui Dumnezeu?

Dar unde să fugi? Este şi asta o altă înşelătorie de a lor, de a se opune chipurile actelor biometrice, dar până la urmă tot le vor introduce. Să nu cumva să fugi de aici de urs şi să dai dincolo de mama ursului. Fac şi ei aşa, un fel de propagandă ca să apară că sunt în viaţa politică altceva decât sunt de fapt. La ora actuală nu trebuie să ne mai încredem în niciun sistem politic sau economic. Nu, să nu ne facem iluzii deşarte. Unde să te duci? Că tot lagăr e peste tot, doar că pare că e mai bun, dar e aceeaşi amărăciune.

Vedeţi aproape un eventual război?

Este posibil, după cum se derulează evenimentele. Şi, pe de altă parte, este aproape şi sfârşitul acesta al lumii şi trebuie să se împlinească toate prorociile Apocalipsei. De aceea ei cumva se şi grăbesc şi vor să diminueze numărul acesta al consumatorilor, ca să îi poată stăpâni mai uşor. Vor veni vremuri grele – nu ai să poţi să mai iei un medicament, o bucată de pâine, si comunicarea şi întrajutorarea dintre noi va fi cu anevoie de făcut. Se va face, şi asta deja s-a început, uciderea omului la nivel oficial, prin otrăvurile pe care ni le introduc în mâncare, prin otrăvurile ce ni le introduc în aerul ce-l respirăm, prin otrăvurile din vaccinuri – toate se fac la nivel oficial. Iar noi le luăm pe toate de bune, pentru că aşa spune ziarul ori televiziunea. Omul a ajuns un sclav, un rob, dar cu mult sub condiţia sclavului de altădată. Pentru că sclavul înainte ştia cui se supune, dar omul de azi a devenit un rob care nu îşi cunoaşte stăpânii. El nici macar nu ştie că este rob.

Deci această criză economică consideraţi că trebuie răbdată aşa sau să căutăm alte soluţii economice şi politice? Cum ne putem opune?

Grevele nu au nicio valoare, ele fac parte din planul lor. Românul, de altfel, e foarte puturos, s-a învăţat cu comoditatea şi nu suportă să muncească ceva. Au grădini la ţară cu pomi fructiferi şi nici că se duc să îngrijească grădina sau să adune prunele. Ei vor ceva confortabil; de pilda aici la noi, în zonă, abia găseşti un instalator să îţi repare chiuveta sau pe cineva să îţi văruiască sau să îţi tencuiască în casă. Ne-am învăţat boieri. Eu cred că această criză este şi din iconomia lui Dumnezeu, pentru că ne îndeamnă la o viaţă mai austeră, la o seriozitate în viaţa noastră creştină de zi cu zi, la lacrimă şi pocăinţă. Să mulţumim lui Dumnezeu că nu ne-a pedepsit mai rău pentru cât am fi meritat. Poate că va mai trezi pe unii criza asta. Prea multă necredinţă şi prea multă fărădelege este pe pământ. De aceea, dacă vom avea conştiinţa păcătoşeniei noastre, ne vom asuma şi criza în care trăim. Mai bine să ne rugăm ca Sf. Siluan pentru întreaga omenire decât să protestăm. Pentru legea lui Dumnezeu nu ştim să protestăm, dar pentru mărirea salariilor da. Când mărşăluiesc homosexualii, când ni se pun cipuri, când ni se omoară copiii prin vaccinuri, nu protestează nimeni, sau foarte puţini. Iată că avem posibilitatea să revenim la asceza creştinismului de altădată. 

Pentru noi, creştinii, este o binefacere această sărăcie, pentru că ne învaţă să fim mai cu stăpânire de sine, mai grijulii şi mai cu frică de Dumnezeu. Nu vedeţi că popoarele mai emancipate, care au toate la îndemână, nu mai cred în Dumnezeu? Primul act pe care îl fac, atunci când se simt în bunăstare, este să uite de Dumnezeu. Unde este o Franţă, unde este o Spanie, o Italie de altadată? Dar să crezi că un sistem politic sau economic te mai poate izbăvi, este o mare înşelare, pentru că societatea este alterată ca şi conducătorii lumii până în adâncurile fiinţei lor. E o mare pierdere de timp. Nu mai avem altă soluţie decât rugăciunea.

Şi cum să ne rugăm? În spital, la Cluj, îmi spuneaţi că vă pare rău că nu aţi îndemnat oamenii mai mult spre rugăciune, că nu i-aţi învăţat să se roage.

E foarte important să ştii să te rogi. De multe ori şi noi, călugării, stăm în mănăstiri şi nu ne rugăm, doar ni se pare că ne rugăm. Nu e de ajuns să mergi la biserică, la slujbe şi să stai acolo ca şi cum ţi-ai făcut datoria, din obligaţie. Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică. Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm. Acum şi mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inima. Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. Până acum a mai mers cu lucruri superficiale, dar pentru vremurile ce ne stau înainte, nu va fi de ajuns. Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevazute de reeducare a minţii. Astăzi mi se pare că nepăsarea este cel mai greu păcat. Nu mai simţim nimic la rugăciune, nu avem lacrimi de pocăinţă. Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău. Cu mintea omenească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău. Vor fi mari înşelări şi numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele. Aşadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu. Dacă nu ne rugăm şi perseverăm în lenevia şi nepăsărea noastră fără pocăinţă, atunci este posibil să pierdem instinctul îndreptării. Să ne ferească Dumnezeu să pierdem instinctul îndreptării!

Dar nu există riscul ca în aceste strâmtorări şi pe fondul unei sărăcii de proporţii, oamenii să intre în panică şi să se ridice unul împotriva celuilalt şi să nu mai existe bunăvoniţă creştină?

Păi tocmai de aceea vom avea nevoie să învăţăm rugăciunea lăuntrică, să ne putem stăpâni în aceste situaţii şi să nu ne părăsească harul lui Dumnezeu. Ei asta şi urmăresc – instaurarea anarhiei, ca astfel să ia amploare ura şi dezbinarea între oameni, până şi între creştini.

Ce credeţi că mai contribuie la dezbinarea care este astăzi între creştini? De pildă, pe internet sunt multe bloguri sau saituri ortodoxe în care se prezintă realităţile lumii ce ne înconjoară. Pe de o parte ele sunt bune, pentru că îţi oferă posibilitatea să te informezi, pentru că majoritatea surselor de informare din mass-media sunt compromise şi manipulatoare – dar pe de altă parte se dezbat între creştini probleme care, de cele mai multe ori, duc la certuri şi ajung să se clevetească fraţii întru credinţă unii pe alţii. Comentarii se numesc ele in lumea blogurilor. Credeţi că astfel de discuţii au folos duhovnicesc? Ne ajuta ele să vedem mai bine realitatea?

Trebuie să avem mare grijă cum mânuim internetul, pentru că el este unealtă mai mult drăcească. Este creat tot de sistem ca un mijloc de scandal, pentru a distrage atenţia oamenilor de la lucrurile esenţiale şi de a ne pierde timpul pălăvrăgind. Folosirea acestei metode nu are cum să aducă binele omului şi societăţii. Nu vedeţi cum se tâmpesc copiii care stau la televizor, la calculator, pe internet, că nu mai ştiu să numere nici până la cinci? Ce exemplu le oferim noi acestor copii dacă noi ne permitem să pălăvrăgim pe internet? Folosind prea mult internetul ne facem părtaşi la acest sistem care urmăreşte să transforme societatea într-o lume oarbă, handicapată mintal, care să nu mai poate distinge mai târziu binele de rău şi astfel să accepte pecetea lui antihrist. Internetul poate fi folosit în bine, dar cu măsură şi cu mare atenţie ce promovam prin el. Tehnica e bună, dar în măsura în care realizezi ceva bun. Dar dacă noi realizăm dezbinare şi pălăvrăgeală nu facem altceva decât să fim precum circarii şi bufonii. Oferim oamenilor pâine şi circ.

Mărturisirea credinţei, care este o datorie evanghelică, cum ar trebui făcută, astfel încât să nu cădem în extreme, ajungând în felul acesta la schisme grabnice şi neîntemeiate?

Dragii mei, mărturisirea trebuie făcută fără echivoc, fără ascunzişuri. Adevărul trebuie scos la lumină, dar numai adevărul, pentru că lumea nu mai ştie de unde vine şi încotro merge. Din păcate manualele teologice prezintă realitatea Bisericii trunchiat şi copiii noştri nu vor avea acces la o învăţătura autentică a istoriei bisericeşti. Sistemul politic a urcat şi până la vârful ierarhiei bisericeşti, că peste tot, de altfel. Dar asta nu e nicio noutate. Cum a fost Biserica sub comunism, aşa e şi acum. Şi tot aşa va şi supravieţui – prin jertfa şi mărturisire. Însă nu ieşim din staul şi nu trecem la nicio altă biserică schismatică, chipurile ortodoxă. Rămânem în Biserica în care ne-am născut şi să avem curajul să mărturisim orice abatere de la dreapta credinţă. Deocamdată nu se pune problema unei erezii vădite în Biserica noastră. Avem datoria de a vădi rătăcirile conducătorilor bisericeşti, de a vădi pericolul ecumenist, pentru a evita fatala unire cu papistaşii sau alte comunităţi bisericeşti care sunt căzute din Har, nu mai au succesiune apostolică şi nu mai păstrează adevărul întreg al Bisericii Soborniceşti, stabilit prin cele 7 sinoade ecumenice. Să ne păească Dumnezeu de o astfel de unire necanonică! Atunci nu va mai fi har într-o astfel de biserică. Dar Dumnezeu îşi va păstra aleşii Lui şi va păzi Biserica Ortodoxă, după cum ne-a făgăduit. Să ne rugăm să ne pazească în acele vremuri şi să nu cădem în mreaja înşelării. Însă tot erezie este şi să te desparţi de Trupul Bisericii fără întemeiere canonică, aşa cum e cazul bisericii stiliste de la noi. Un apologet înţelept şi un adevărat apostol al vremurilor noastre are discernământul mărturisirii şi nu mărturiseşte cu patimă, fără socoteală, ci ştie să se facă tuturor toate, fără să se abată de la Adevăr. El caută mereu să lupte să poată trezi în ceilalţi sentimentul de aparare a Adevărului. Acesta este rostul mărturisirii lui, dar, din păcate, ţara noastră nu are un astfel de mărturisitor la ora actuala. Rostul mărturisitorilor este să facă ostaşi ai apărării Ortodoxiei.

În incheiere am vrea să ne spuneţi cum aţi depăşit greutatea bolii şi totodată un cuvânt de încurajare pentru creştinii care trec prin boli grele şi suferinţe trupeşti.

Aş vrea să le mulţumesc din nou tuturor celor care s-au rugat pentru nevrednicia şi neputinţa mea şi Maica Domnului să răsplătească rugăciunea şi osteneala fiecăruia. Dar să ştiţi că întotdeauna bolile şi necazurile sunt consecinţa păcatului, de sus până jos. Fiecare este pedepsit de Dumnezeu după răspunderea pe care o are – mică sau mare. Stăteam şi mă gândeam pe patul spitalului de la Cluj: Care o fi cauza suferinţei mele, de nu vrea Domnul să mă ridice deloc? Şi cauza nu eram decât eu, păcatele mele. Şi când am conştientizat că pentru păcatele mele sufăr această boală, atunci m-a şi ridicat Dumnezeu. Mândria mea este pricina bolii. Acum mi-a mai dat Dumnezeu şi schiopătul ăsta la piciorul drept – şi asta are o cauză: că mergeam prea ţanţos aşa. Prea credeam eu că toată lumea e a mea şi eu sunt buricul pământului. Dar iată că nu sunt nimic, decât iarbă uscată. Aşa că să dăm slavă lui Dumnezeu în boli, pentru că prin boală învăţăm smerenia, bunătatea, răbdarea şi aşa primim mântuirea. Toate sunt spre smerenia şi mântuirea noastră. Fără smerenie nu ne putem mântui.

(interviu realizat de Monahia Fotini, 5 iunie 2010)