Egoismul, mila de sine şi iubirea de sine

Luaţi seama ca nu cumva să aveţi preţuirea de sine, adică sentimentul că însemnaţi ceva sau contrariul – absenţa acestui sentiment şi gândul că nu însemnaţi nimic.

Acesta este cel mai tainic sentiment, însă el le învârte pe toate în viaţă. Din partea lui vine prima cerinţă, ca totul să fie după voia noastră şi, dacă acest lucru nu se întâmplă, cârtim împotriva lui Dumnezeu, iar pe oameni ne supărăm. Tot de la el vine încredinţarea că toţi putem lucra şi clădi singuri, punând în aplicare mijloacele născocite de noi şi aşteptăm ca totul să fie aşa cum am gândit. De aici reiese că începem lucrul fără rugăciune sârguincioasă şi tot aşa îl continuăm şi îl sfârşim iarăşi cârtind dacă ceva nu iese după voia noastră sau cu sentimentul mulţumirii de sine dacă este după voia noastră. La Dumnezeu în toate acestea ne gândim ca la o persoană străină, nu ca la o persoană activă. Aşadar, luaţi seama ca nu cumva să faceţi  acest lucru şi, dacă îl faceţi, fie şi în mică măsură, îngrijiţi-vă să reînnoiţi în voi sentimentul nimicniciei voastre în toate privinţele. Şi întotdeauna rugaţi-L pe Domnul pentru aceasta. [(, 120]

Viaţa trăită cu mulţumire de sine consumă tot ceea ce viaţa reală şi grea merită de la Dumnezeu; şi în lumea cealaltă va trebui să se înfăţişeze cu mâinile goale.[I, 128]

Asupra nimicirii autoaprecierii trebuie numai o dată să vă osteniţi, iar apoi vă va fi uşor să o scoateţi la capăt cu ea şi curând va muri de tot. Atunci se va şi forma în suflet un anumit sprijin al lumii lăuntrice! Autoaprecierea, când există, nu numai purtarea faţă de oameni o tulbură, ci tulbură şi atitudinea faţă de Dumnezeu; şi este vicleană, ca diavolii,  şi se ascunde cu iscusinţă în cuvinte smerite, sălăşluindu-se în inimă...Bine faceţi că vă căiţi de aceste sentimente şi le dezvăluiţi părintelui duhovnic. Dar se pare că faceţi acest lucru când vă descărcaţi mânia pe cineva, însă chiar şi numai sentimentele, chiar dacă nu izbucnesc în afară, trebuie să le dezvăluiţi... Acest lucru se află în rândul mijloacelor de  distrugere a autoaprecierii. Autoaprecierea distruge toată viaţa, de aceea trebuie să ne ostenim  asupra nimicirii ei...Vă plângeţi după aceasta de îngâmfare şi mărire de sine... Acestea sunt fiicele cele întâi născute ale preţuirii de sine. Rugaţi-l pe Domnul să vă izbăvească de ele.[I, 137]

Egoismul este rădăcina păcatelor. Cel ce se depărtează de Dumnezeu, la ce altceva se poate opri dacă nu la sine. Şi se opreşte. Şi iată egoismul.[I, 137]

Mila de sine... este primejdioasă şi dăunătoare. Dacă trebuie să fii indulgent cu tine datorită bolii, nu-i nimic. Dar dacă sub pretextul bolii faci  acest lucru, atunci este rău. Aici este evidentă viclenia faţă de tine însuţi – cea mai rea dintre toate vicleniile... Autocompătimirea şi satisfacerea propriei plăceri mărturisesc direct că în inimă domneşte eu, nu Domnul. Iubirea de sine este păcatul care locuieşte în noi, din care provine toată păcătoşenia şi care îl face păcătos pe om în întregime, din cap până în picioare, atât timp cât are loc în suflet. Iar când omul este păcătos în întregime, cum să vină harul la el? Nu vine, aşa cum nu vine albina acolo unde este fum. Prezenţa iubirii de sine este semn că întâia hotărâre de a sluji Domnului nu s-a format pe deplin, nici cu izbândă. Hotărârea aceasta are două finaluri: primul – să se lepede de sine, şi al doilea – şi să-mi urmeze Mie...(Matei, 16, 24). Primul cere înăbuşirea totală a egoismului sau a iubirii de sine şi, prin urmare, neîngăduirea satisfacerii propriei plăceri, nici a milei de sine, mici sau mari. Prin urmare, la cel în care ele există, hotărârea nu a fost deplină.[II, 526]

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Sfaturi înţelepte, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, pp. 401-403

Icoana: http://cidadededeus.wordpress.com/2008/12/01/talcuiri-din-sfanta-scriptura-%E2%80%93-luni-saptamana-a-30-a-dupa-rusalii/

Sfântul Teofan Zăvorâtul - Calea spre mântuire

Diferitele trepte ale unirii cu Dumnezeu

“Unirea începe în clipa deşteptării prin har. Omul dă mărturie despre ea prin ostenelile şi dorul după Dumnezeu, iar Dumnezeu ne încredinţeaza de aceasta prin bunăvoinţa, călăuzirea şi acoperământul Său. El însă nu este încă înlăuntrul omului şi nici omul nu este în El, nu este încă comuniune şi împreună-lucrare desăvârşită. Prin Sfânta Taină a Botezului şi a Spovedaniei, Hristos intră în credincios prin harul Său, unindu-se cu el şi învrednicindu-l să guste cât de bun este Domnul cu atâta îmbelşugare şi revărsare simţită a  bunătăţii, încât el aseamănă aceast stare cu desăvârşirea. Însă după aceea Dumnezeu tăinuieşte pentru o vreme semnele prezenţei Sale în om, aducând din când în când câte o adiere uşoară, care este numai o imagine slabă şi nu însuşi chipul desăvârşit al unirii. Îngăduie ca omul să petreacă în necunoaştere, până când ajunge la o anumită măsură a înţelegerii duhovniceşti, după înţeleapta Lui călăuzire, şi abia atunci Hristos Îşi face simţită prezenţa în sufletul omului care s-a făcut templu al Preasfintei Treimi.

          Aşadar deosebim trei trepte de unire cu Dumnezeu: una este raţională şi este cea a din timpul întoarcerii spre Dumnezeu, iar celelalte două sunt lucrătoare; dintre acestea două, una este tainică, nevăzută de ceilalţi şi neştiută de noi înşine, iar cealaltă este făţişă, cunoscută şi de noi, şi de ceilalţi.

          Prima treaptă a comuniunii, cea mai aproape de înţelegerea noastră şi mai des întâlnită, nu încetează în cea de-a doua şi nici chiar în cea de-a treia a unirii cu Hristos, fiindcă viaţa duhovnicească este o viaţă care se desfăşoară în acelaşi timp şi la nivel raţional.

          Totuşi, urcând duhovniceşte pe cea de-a doua şi chiar a treia treaptă, firea celui dintâi chip al unirii cu Dumnezeu se schimbă în mod simţitor, iar felul schimbării nu poate fi prins în cuvinte.

          Întreaga viaţă duhovnicească stă tocmai în această înălţare de la comuniunea gândită, percepută numai la nivel raţional, la unirea vie, lucrătoare, simţită şi arătată.”

********

Cum se sălăşluieşte harul în sufletul celui care se pocăieşte

          Persoana care a ales calea pocăinţei a şi intrat în comuniune cu Dumnezeu, însă într-un mod neştiut, nearătat şi tăinuit. Toată osteneala şi nevoinţa pentru mântuire a creştinului trebuie zidită pe această temelie[...] prin Taina Sfântului Botez şi a Pocăinţei se pogoară harul în chip simţit peste suflet, iar apoi se îndepărtează de cunoaşterea noastră, deşi în realitate nu ne părăseşte. Se face pe sine neştiut de credincios, până ce inima se curăţeşte şi atunci se sălăşluieşte la arătare şi definitiv Este de la sine înţeles că singurii noştri călăuzitori în aceste taine dumnezeieşti sunt Sfinţii Părinţi  şi mai cu seamă Sf. Diadoh, episcop de Foticeea, şi Sf. Macarie Egipteanul; pe ei îi vom aduce ca mărturie pentru cele scrise până aici.

Harul se pogoară în om şi se odihneşte în el  din clipa primirii Tainelor Bisericii

          “Harul”, ne spune Sf. Diadoh, “se ascunde, în însăşi clipa în care ne-am botezat, în adâncul minţii”, şi de asemenea: “Căci dacă harul dumnezeiesc se împreună prin Sf. Botez cu trăsăturile chipului ca o arvună a asemănării, unde mai poate încăpea persoana celui rău?” Sf. Macarie spune: “Harul se află neîncetat în om. Prinde rădăcini din tinereţe, se amestecă cu el ca un aluat şi devine o parte firească a acestuia, devine o singură fiinţă cu el.”(Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, , în PSB 34, p. 127)

Când harul cercetează pe cineva printr-o Sfântă Taină, îl învredniceşte pe acela să guste cu toată simţirea din dulceaţa unirii cu Dumnezeu

          Sf. Diadoh zice: “La începutul înaintării, dacă iubim cu căldură virtutea lui Dumnezeu, Preasfântul Duh face sufletul să guste cu toată simţirea şi încredinţarea din dulceaţa lui Dumnezeu ca mintea să afle printr-o cunoaştere exactă răsplata desăvârşită a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu” şi iarăşi: “Harul obişnuieşte la început să umple sufletul de lumină prin simţire multă”(Sf. Diadoh al Foticeei, Filocalia, vol. I, p. 447)

          Mărturia cea mai limpede că lumina harului s-a sălăşluit în suflet stă, la început, în veşmintele albe pe care cei proaspăt botezaţi le poartă vreme de şapte zile. Că aceasta nu este o simplă tradiţie se vede şi din numeroasele exemple ale sfinţilor convertiţi, dintre care unii erau înveşmântaţi în haine de lumină, pe creştetul unora se pogora un porumbel, iar altora le străluceau chipurile.

          Toţi cei care s-au apropiat cu adevărat de Dumnezeu, au simţit o săltare a sufletului, ca aceea a Înaintemergătorului în pântecele Elisabetei, când a venit la ea Maica Domnului purtându-L în pântece pe Hristos. În vieţile Sf. Simeon şi Ioan( vezi Vieţile Sfinţilor, luna iulie, ziua a 21-a) este scris că au văzut o cunună luminoasă  în jurul unui frate care tocmai se botezase şi fusese tuns în monahism şi  că a ţinut şapte zile. La călugărire, aceşti sfinţi s-au învrednicit de cercetarea deosebită a lui Dumnezeu şi, dorind a păstra pentru totdeauna harul cel dumnezeiesc, au plecat deîndată în pustie, pentru o cât mai aspră nevoinţă.”

*******

Harul se tăinuieşte pe sine de cel ce se nevoieşte pentru mântuirea sa

          După cercetare, harul se tăinuieşte pe sine de cel ce se nevoieşte pentru mântuire, şi cu toate că el este sălăşluit şi lucrează în el, toate le face neştiut de osrenitor, încât acela, în deplină necunoştinţă de prezenţa harului, se crede părăsit de Dumnezeu şi în plagul pierzaniei, se tânguie şi suspină şi-şi înmulţeşte suferinţa. În continuarea citatului de mai sus Sf. Diadoh zice: “Prin urmare trebuie să ne lase să ne întristăm într-o anumită măsură, ca unii ce am fi părăsiţi, ca şi mai mult să ne smerim şi să ne supunem slavei Domnului, dar totodată să ne şi bucurăm cu măsură, într-aripaţi de nădejdea cea bună”. Dar înaintând omul în nevoinţă, adeseori harul lucrează nesimţit tainele sale în sufletul contemplativ şi cuvântător de Dumnezeu. Făcând la început aşa, el vrea ca bucurându-ne, să ne mâne spre contemplaţiile cele dumnezeieşti ca pe unii ce suntem chemaţi de la neştiinţă la ştiinţă. La mijlocul nevoinţelor, însă, vrea să ne păstreze cunoştinţa nepătată de slava deşartă”(Sf. Diadoh al Foticeei, Filocalia românească, vol. I, p. 447)

          Într-un alt loc, Sf. Diadoh ne explică cum lucrează harul în general: “Căci la început, precum am spus şi mai înainte, harul îşi ascunde prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând hotărârea sufletului ca , atunci când omul se va întoarce cu totul spre Domnul, să-şi arate, printr-o negrăită simţire, prezenţa în inimă. Pe urmă iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind săgeţilor drăceşti să ajungă până în adâncul acestei simţiri, ca printr-o hotărâre şi mai caldă şi prin cuget smerit să caute pe Dumnezeu.” “Dar trebuie să ştim că [...] harul se ascunde pe sine, precum am mai spus, dar conlucră cu sufletul, dându-i un ajutor nesimţit, ca să arate vrăjmaşilor sufletului că biruinţa este numai a lui[...] Părăsirea povăţuitoare aduce sufletului întristare multă, de asemenra o anumită smerenie şi deznădejde măsurată.”(ibidem, pp. 450-460, 461-462)

Sf. Macarie Egipteanul spune de asemenea că ”lucrarea harului lui Dumnezeu în om şi darul Duhului Sfânt, pe care se învredniceşte a-l primi sufletul cel credincios, se face cu mare luptă şi cu îndelungă răbdare, prin încercări şi ispitire”. (Sf. Macarie Egipteanul, Omilii..., în PSB 34, p. 130). Desigur, Sf. Macarie nu se referă la cea dintâi cercetare a harului, ci la desăvârşita lui sălăşluire şi lucrare, aşa cum se vede, de altfel, din cuvintele lui: “Lucrarea duhovnicească a harului lui Dumnezeu, care are loc în suflet, se face cu multă răbdare, cu înţelepciune şi sub oblăduirea tainică a minţii. După ce omul s-a luptat vreme îndelungată, după ce voia lui liberă supusă la multă încercare, s-a arătat bineplăcută Duhului, după ce a arătat răbdare în încercare, lucrarea harului se arată desăvârşită întru el.”(ibidem., p. 129) El argumentează această concluzie folosindu-se de exemplele lui Avraam, Iacov, Iosif şi David, care, după ce au primit mari si minunate făgăduinţe, au fost supuşi la multă încercare, suferind în necunoaştere până când Domnul şi-a împlinit făgăduinţa.

          Trebuie înţeles faptul că nearătarea şi necunoaşterea harului de către noi nu este desăvârşită, ci o cunoaştem oarecum prin diferite mângâieri şi bucurii, deşi după fire sunt cu totul deosebite de acelea care apar la sălăşluirea Duhului Sfânt."

Sf. Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, 2008, p. 209-214)

Icoana:

http://www.librarything.com/author/theophansttherecluse

O vindecare minunată

 După terminarea studiilor la Meses Ekklisiastikis Ekpaideuseos, în 1958, Domnul m-a chemat să împlinesc sarcina de cap al unei familii, cu soţia mea, Maroulias, în 1959. În noiembrie 1960 am intrat la Şcoala Teologică a Universităţii din Atena. La 19 noiembrie 1961, prin punerea mâinilor a vrednicului de pomenire Mitropolitul Corintului, Procopie, am fost hirotonit ca diacon, iar în 1963, ca preot. Prin mila lui Dumnezeu, mi-au fost dăruiţi trei fii, pe care El mi i-a încredinţat spre o educaţie creştină: Andrei, în 1962, Photios, în 1965 şi Nectarie, în 1970.

În seara zilei de  21 decembrie 1974, fiul meu Photios, care fusese la lecţiile de engleză(Frontisterio) şi se întorcea acasă, pe drumul de pe ţărmul mării din Pireu, a fost lovit tragic de o maşină. Doctorii de la Departamentul Neurochirurgie al Spitalului de Stat din Pireu au spus: „Fractură a osului temporal stâng, otorragie de stânga, hemiplegie pe partea stângă, diastasis la sinusul lateral, ruptură şi inundare cu sânge a cavităţii craniene.”

Nici unul dintre doctori n-a putut să ne dea vreo speranţă că el va fi resuscitat, cu atât mai puţin că va fi vindecat.  A rămas în stare de comă 27 de zile. Apoi infirmierii au început să oprească aparatele care-l menţineau artificial în viaţă, susţinând că ei nu-i mai pot oferi ajutor medical şi că ar fi mai bine să-l lăsăm să moară decât să-l ţinem în viaţă ca pe o „legumă” sau, în cel mai bun caz, ca paralitic.

Atunci mama băiatului, Prezbitera mea, a fost distrusă sufleteşte şi, fără să spună un cuvânt, a plecat acasă pentru a-i aduce băiatului giulgiul de înmormântare, pentru că, după spusele medicilor, moartea lui era iminentă, chestiune de câteva ore.

Ajungând acasă, din expresia feţei ei, fiul nostru Andrei şi-a dat seama că i se întâmpla ceva grav fratelui său. Imediat ce mama sa a plecat la spital, am alergat afară, am oprit un taxi şi, luând-o pe bunica băiatului, mama soţiei mele, m-am grăbit spre Mănăstire şi spre Sfintele Moaşte ale Sfântului Patapie, pentru că îl iubeam pe Sfântul, şi copiii mei îl iubeau, de pe când erau mici îi dusesem la Mănăstire ca la un loc sfânt pentru toţi copiii. Pe când ne închinam Sfintelor Moaşte cu multă fervoare, am luat o bucată de vată înmuiată în uleiul de la candela Sfântului şi două lumânări din Peşteră şi am plecat imediat la spital. Atunci Andrei mi-a spus: „Fă cruce copilului, tată, şi se va însănătoşi, cu ajutorul Sfântului Patapie.”

Rămas fără cuvinte, pentru că Sfântul îi amintise copilului meu să îmi aducă aminte de Dreptul Patapie în vremuri dificile, tremurând şi cu lacrimi curgându-mi pe faţă, am făcut semnul crucii peste copilul meu mort! Şi... o nemărginita Lui dragoste, o, Doamne, în douăzeci de minute, pentru prima oară în 27 de zile, fiul meu s-a mişcat şi a deschis ochii! M-a privit. M-a recunoscut! Mi-a apucat mâna cu mâna sa! Şi mi-a zis:

 - Tată, mă doare!

M-am aplecat asupra lui şi i-am sărutat capul rănit şi am şoptit: 
 - Te vei face bine, copilul meu!

Doctorii au alergat. Au pus înapoi aparatele. Au confirmat apoi:

 - Fracturile s-au sudat, sângele s-a retras de pe creier şi organele interne au început să funcţioneze din nou! Resuscitare completă!

După aproape zece zile s-a întors acasă de la spital. După un regim medical, s-a întors şi la şcoală. A urmat cursurile normal. În anul şcolar următor era pe deplin sănătos.

Şi minunile continuă. Imediat ce a terminat Dimotikon Scholeion (1976), a spus: „Mai întâi, îi mulţumesc lui Dumnezeu, Tată, şi apoi mă duc să mă înscriu la Seminarul Rizarios”. Aşa s-a şi întâmplat. După şase ani(1982) a absolvit seminarul Rizarios şi după testare s-a înscris la Secţia Pastorală a Şcolii Teologice a Universităţii din Atena(1983) şi pe 1 decembrie 1987 şi-a primit diploma, cu calificativul „Foarte bine”.

Pe parcursul studiilor, s-a axat pe părinţii pustiei(asceţi), studiind mai ales învăţătura Părinţilor mistici, a Sfântului Maxim Mărturisitorul, în special. În septembrie 1990 s-a înscris pentru studii postuniversitare la Universitatea din Durham, Anglia. Pe 14 aprilie 1991, a intrat în rândul clerului, fiind hirotonit ca diacon, iar pe 5 iunie 1991, de praznicul Sf. Artanasie Atonitul, a fost hirotonit preot celib şi a primit  rangul de arhimandrit, fiind încă mai devotat Bisericii şi teologiei! (http://www.agiooros.net/forum/viewtopic.php?f=45&t=11976&sid=d9dd64995ae2d03d978c92b4064d2c1b; din cartea: «ΠΡΟΣΚΛΗΣΙΣ ΓΝΩΡΙΜΙΑΣ ΜΕ ΤΟΝ ΟΣΙΟΝ ΠΑΤΑΠΙΟΝ ΚΑΙ ΤΟ ΜΟΝΑΣΤΗΡΙ ΤΟΥ» 3rd Edition, Athens 1995)
 Sursa:

http://full-of-grace-and-truth.blogspot.com/2010/01/miraculous-healing-by-st-patapios.html