Diferitele trepte ale unirii cu Dumnezeu
“Unirea începe în clipa deşteptării prin har. Omul dă mărturie despre ea prin ostenelile şi dorul după Dumnezeu, iar Dumnezeu ne încredinţeaza de aceasta prin bunăvoinţa, călăuzirea şi acoperământul Său. El însă nu este încă înlăuntrul omului şi nici omul nu este în El, nu este încă comuniune şi împreună-lucrare desăvârşită. Prin Sfânta Taină a Botezului şi a Spovedaniei, Hristos intră în credincios prin harul Său, unindu-se cu el şi învrednicindu-l să guste cât de bun este Domnul cu atâta îmbelşugare şi revărsare simţită a bunătăţii, încât el aseamănă aceast stare cu desăvârşirea. Însă după aceea Dumnezeu tăinuieşte pentru o vreme semnele prezenţei Sale în om, aducând din când în când câte o adiere uşoară, care este numai o imagine slabă şi nu însuşi chipul desăvârşit al unirii. Îngăduie ca omul să petreacă în necunoaştere, până când ajunge la o anumită măsură a înţelegerii duhovniceşti, după înţeleapta Lui călăuzire, şi abia atunci Hristos Îşi face simţită prezenţa în sufletul omului care s-a făcut templu al Preasfintei Treimi.
Aşadar deosebim trei trepte de unire cu Dumnezeu: una este raţională şi este cea a din timpul întoarcerii spre Dumnezeu, iar celelalte două sunt lucrătoare; dintre acestea două, una este tainică, nevăzută de ceilalţi şi neştiută de noi înşine, iar cealaltă este făţişă, cunoscută şi de noi, şi de ceilalţi.
Prima treaptă a comuniunii, cea mai aproape de înţelegerea noastră şi mai des întâlnită, nu încetează în cea de-a doua şi nici chiar în cea de-a treia a unirii cu Hristos, fiindcă viaţa duhovnicească este o viaţă care se desfăşoară în acelaşi timp şi la nivel raţional.
Totuşi, urcând duhovniceşte pe cea de-a doua şi chiar a treia treaptă, firea celui dintâi chip al unirii cu Dumnezeu se schimbă în mod simţitor, iar felul schimbării nu poate fi prins în cuvinte.
Întreaga viaţă duhovnicească stă tocmai în această înălţare de la comuniunea gândită, percepută numai la nivel raţional, la unirea vie, lucrătoare, simţită şi arătată.”********
Cum se sălăşluieşte harul în sufletul celui care se pocăieşte
Persoana care a ales calea pocăinţei a şi intrat în comuniune cu Dumnezeu, însă într-un mod neştiut, nearătat şi tăinuit. Toată osteneala şi nevoinţa pentru mântuire a creştinului trebuie zidită pe această temelie[...] prin Taina Sfântului Botez şi a Pocăinţei se pogoară harul în chip simţit peste suflet, iar apoi se îndepărtează de cunoaşterea noastră, deşi în realitate nu ne părăseşte. Se face pe sine neştiut de credincios, până ce inima se curăţeşte şi atunci se sălăşluieşte la arătare şi definitiv Este de la sine înţeles că singurii noştri călăuzitori în aceste taine dumnezeieşti sunt Sfinţii Părinţi şi mai cu seamă Sf. Diadoh, episcop de Foticeea, şi Sf. Macarie Egipteanul; pe ei îi vom aduce ca mărturie pentru cele scrise până aici.
Harul se pogoară în om şi se odihneşte în el din clipa primirii Tainelor Bisericii
“Harul”, ne spune Sf. Diadoh, “se ascunde, în însăşi clipa în care ne-am botezat, în adâncul minţii”, şi de asemenea: “Căci dacă harul dumnezeiesc se împreună prin Sf. Botez cu trăsăturile chipului ca o arvună a asemănării, unde mai poate încăpea persoana celui rău?” Sf. Macarie spune: “Harul se află neîncetat în om. Prinde rădăcini din tinereţe, se amestecă cu el ca un aluat şi devine o parte firească a acestuia, devine o singură fiinţă cu el.”(Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, , în PSB 34, p. 127)
Când harul cercetează pe cineva printr-o Sfântă Taină, îl învredniceşte pe acela să guste cu toată simţirea din dulceaţa unirii cu Dumnezeu
Sf. Diadoh zice: “La începutul înaintării, dacă iubim cu căldură virtutea lui Dumnezeu, Preasfântul Duh face sufletul să guste cu toată simţirea şi încredinţarea din dulceaţa lui Dumnezeu ca mintea să afle printr-o cunoaştere exactă răsplata desăvârşită a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu” şi iarăşi: “Harul obişnuieşte la început să umple sufletul de lumină prin simţire multă”(Sf. Diadoh al Foticeei, Filocalia, vol. I, p. 447)
Mărturia cea mai limpede că lumina harului s-a sălăşluit în suflet stă, la început, în veşmintele albe pe care cei proaspăt botezaţi le poartă vreme de şapte zile. Că aceasta nu este o simplă tradiţie se vede şi din numeroasele exemple ale sfinţilor convertiţi, dintre care unii erau înveşmântaţi în haine de lumină, pe creştetul unora se pogora un porumbel, iar altora le străluceau chipurile.
Toţi cei care s-au apropiat cu adevărat de Dumnezeu, au simţit o săltare a sufletului, ca aceea a Înaintemergătorului în pântecele Elisabetei, când a venit la ea Maica Domnului purtându-L în pântece pe Hristos. În vieţile Sf. Simeon şi Ioan( vezi Vieţile Sfinţilor, luna iulie, ziua a 21-a) este scris că au văzut o cunună luminoasă în jurul unui frate care tocmai se botezase şi fusese tuns în monahism şi că a ţinut şapte zile. La călugărire, aceşti sfinţi s-au învrednicit de cercetarea deosebită a lui Dumnezeu şi, dorind a păstra pentru totdeauna harul cel dumnezeiesc, au plecat deîndată în pustie, pentru o cât mai aspră nevoinţă.”
*******
Harul se tăinuieşte pe sine de cel ce se nevoieşte pentru mântuirea sa
După cercetare, harul se tăinuieşte pe sine de cel ce se nevoieşte pentru mântuire, şi cu toate că el este sălăşluit şi lucrează în el, toate le face neştiut de osrenitor, încât acela, în deplină necunoştinţă de prezenţa harului, se crede părăsit de Dumnezeu şi în plagul pierzaniei, se tânguie şi suspină şi-şi înmulţeşte suferinţa. În continuarea citatului de mai sus Sf. Diadoh zice: “Prin urmare trebuie să ne lase să ne întristăm într-o anumită măsură, ca unii ce am fi părăsiţi, ca şi mai mult să ne smerim şi să ne supunem slavei Domnului, dar totodată să ne şi bucurăm cu măsură, într-aripaţi de nădejdea cea bună”. Dar înaintând omul în nevoinţă, adeseori harul lucrează nesimţit tainele sale în sufletul contemplativ şi cuvântător de Dumnezeu. Făcând la început aşa, el vrea ca bucurându-ne, să ne mâne spre contemplaţiile cele dumnezeieşti ca pe unii ce suntem chemaţi de la neştiinţă la ştiinţă. La mijlocul nevoinţelor, însă, vrea să ne păstreze cunoştinţa nepătată de slava deşartă”(Sf. Diadoh al Foticeei, Filocalia românească, vol. I, p. 447)
Într-un alt loc, Sf. Diadoh ne explică cum lucrează harul în general: “Căci la început, precum am spus şi mai înainte, harul îşi ascunde prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând hotărârea sufletului ca , atunci când omul se va întoarce cu totul spre Domnul, să-şi arate, printr-o negrăită simţire, prezenţa în inimă. Pe urmă iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind săgeţilor drăceşti să ajungă până în adâncul acestei simţiri, ca printr-o hotărâre şi mai caldă şi prin cuget smerit să caute pe Dumnezeu.” “Dar trebuie să ştim că [...] harul se ascunde pe sine, precum am mai spus, dar conlucră cu sufletul, dându-i un ajutor nesimţit, ca să arate vrăjmaşilor sufletului că biruinţa este numai a lui[...] Părăsirea povăţuitoare aduce sufletului întristare multă, de asemenra o anumită smerenie şi deznădejde măsurată.”(ibidem, pp. 450-460, 461-462)
Sf. Macarie Egipteanul spune de asemenea că ”lucrarea harului lui Dumnezeu în om şi darul Duhului Sfânt, pe care se învredniceşte a-l primi sufletul cel credincios, se face cu mare luptă şi cu îndelungă răbdare, prin încercări şi ispitire”. (Sf. Macarie Egipteanul, Omilii..., în PSB 34, p. 130). Desigur, Sf. Macarie nu se referă la cea dintâi cercetare a harului, ci la desăvârşita lui sălăşluire şi lucrare, aşa cum se vede, de altfel, din cuvintele lui: “Lucrarea duhovnicească a harului lui Dumnezeu, care are loc în suflet, se face cu multă răbdare, cu înţelepciune şi sub oblăduirea tainică a minţii. După ce omul s-a luptat vreme îndelungată, după ce voia lui liberă supusă la multă încercare, s-a arătat bineplăcută Duhului, după ce a arătat răbdare în încercare, lucrarea harului se arată desăvârşită întru el.”(ibidem., p. 129) El argumentează această concluzie folosindu-se de exemplele lui Avraam, Iacov, Iosif şi David, care, după ce au primit mari si minunate făgăduinţe, au fost supuşi la multă încercare, suferind în necunoaştere până când Domnul şi-a împlinit făgăduinţa.
Trebuie înţeles faptul că nearătarea şi necunoaşterea harului de către noi nu este desăvârşită, ci o cunoaştem oarecum prin diferite mângâieri şi bucurii, deşi după fire sunt cu totul deosebite de acelea care apar la sălăşluirea Duhului Sfânt."
Sf. Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, 2008, p. 209-214)
Icoana:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu