Din Rânduiala Duminicii Ortodoxiei

"Ziua Ortodoxiei prăznuind, o!, neam drept-slăvitor, să-L slăvim cel mai mult pre Pricinuitorul tuturor bunătăţilor, pre Dumnezeu, Carele este binecuvîntat întru toţi vecii.

Acesta este Dumnezeul nostru, Carele rînduieşte şi întăreşte moştenirea Sa iubită - Sfînta Biserică, pre strămoşii care au căzut prin călcarea poruncii mîngîindu-i cu cuvîntul Său nemincinos, a cărei temelie a pus-o încă în rai;

Acesta este Dumnezeul nostru, Carele povăţuindu-ne către acea făgăduinţă mîntuitoare, nu fără de mărturii Sieşi o lăsă, ci vrînd să se săvîrşească mîntuirea vestit-a mai înainte întîi prin strămoşi şi prooroci, în multe chipuri arătînd-o;

Acesta este Dumnezeul nostru, Carele de multe ori şi în multe feluri a grăit părinţilor prin prooroci, în zilele din urmă a grăit nouă prin Fiul, cu Carele şi veacurile Le-a făcut, vestindu-ne bunăvoinţa Tatălui pentru noi, ne-a deschis tainele cereşti, ne-a încredinţat cu puterea Sfîntului Duh despre adevărul bunei vestiri, a trimis pre apostoli în toată lumea ca să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei, a întărit-o pre Aceasta cu multe puteri şi minuni.

Acestei descoperiri mîntuitoare urmînd, de această veste bună ţinîndu-ne,

(aici clerul împreună cu norodul binecredincios mărturiseşte cu glas biruitor):

Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pămîntului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut. Carele pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mîntuire S-a pogorît din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, a pătimit şi S-a îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Căruia împărăţie nu va avea sfîrşit. Şi întru Duhul Sfînt, Domnul de viaţă Făcătorul, Carele din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Carele a grăit prin prooroci. Întru una sfîntă şi sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.

Apoi protodiaconul:

Aceasta este credinţa apostolească,

Aceasta este credinţa strămoşească,

Aceasta este credinţa dreptslăvitoare,

Această credinţă lumea a întărit!

Încă şi soboarele sfinţilor părinţi şi predaniile şi scrierile lor împreună-glăsuitoare cu Dumnezeiasca descoperire, le primim şi le întărim. Chiar dacă şi acestei Pronii a Domnului pentru noi şi mîntuitoarei descoperiri duşmanii Ortodoxiei i se împotrivesc, pomeni-va atunci Domnul ocara robilor Săi: slava hulitorilor a ocărît-o şi pe cei îndrăzneţi şi vrăjmaşi Dreptei Credinţe fricoşi şi grabnici la fugă i-a arătat. Precum pre cei care îşi cuceresc mintea sa întru ascultarea Dumnezeieştii descoperiri şi care nevoitu-s-au pentru aceasta îi fericim şi îi lăudăm; aşa şi pre cei care se împotrivesc acestui adevăr şi care nu s-au pocăit Domnului carele aşteaptă întoarcerea şi pocăinţa lor şi, urmînd Sfintei Scripturi şi de datinile Bisericii dintru început ţinîndu-ne, îi lepădăm şi îi dăm anatemei.

Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume de la sine s-a făcut şi toate cele dintr-însa fără Pronia lui Dumnezeu şi din întîmplare se fac, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care grăiesc că Dumnezeu nu este duh, ci trup; sau că nu este drept, milostiv, preaînţelept, atotştiutor şi alte hule asemenea rostind, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care îndrăznesc să grăiască că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă cu Tatăl şi nu este de aceeaşi cinstire cu El, aşijderea şi Duhul Sfînt, şi care mărturisesc pre Tatăl, şi pre Fiul şi pre Sfîntul Duh nu ca pre Cel ce este Unul Dumnezeu, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor ce nebuneşte grăiesc că nu a trebuit pentru mîntuirea noastră şi spre curăţirea păcatelor noastre să vină în lume Fiul lui Dumnezeu în trup şi să primească patimă de voie, moarte şi înviere, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care nu primesc harul răscumpărării propovăduit în evanghelie ca singurul mijloc de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care îndrăznesc să grăiască că Preacurata Fecioara Maria nu a fost înainte de naştere, la naştere şi după naştere Fecioară, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor ce nu cred că Duhul Sfînt i-a înţelepţit pre prooroci şi apostoli şi printr-înşii ne-a vestit nouă calea adevărată spre pocăinţă şi a întărit aceasta cu minuni, şi că acum în inimile creştinilor credincioşi şi adevăraţi vieţuieşte şi îi povăţuieşte pre ei la orice adevăr, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfîrşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplata veşnică pentru faptele bune în ceruri, iar pentru păcate - osîndire, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc toate sfintele Taine, de Biserica lui Hristos ţinute, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care tăgăduiesc soboarele sfinţilor părinţi şi predaniile lor care sînt într-un duh glăsuitoare cu Dumnezeiasca descoperire şi de Biserica dreptslăvitoare-sobornicească cu blagocestie păstrate, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care cugetă precum că împăraţii pravoslavnici sînt ridicaţi în scaunul stăpînirii nu din deosebita pentru ei bunăvoinţă Dumnezeiască, şi la ungerea lor darurile Sfîntului Duh spre primirea acestei mari chemări asupra lor nu se revarsă, şi astfel îndrăznind la răzvrătire şi viclenie împotriva lor, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor care ocărăsc şi hulesc sfintele icoane pe care Sfînta Biserică le primeşte spre amintirea lucrărilor lui Dumnezeu şi a bine-plăcuţilor Lui, spre trezirea evlaviei celor ce le privesc pre ele şi a dorinţei de a-i urma, şi celor care le numesc pre acestea idoli, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Celor ce se ridică împotriva Bisericii lui Hristos învăţînd că ea s’a împărţit în „ramuri” şi care spun că Biserica nu fiinţează în chip văzut, ci din „ramuri” şi schisme, din feluritele slăviri şi credinţe mincinoase se va alcătui în viitor într-un singur trup, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Si celor care nu deosebesc adevărata Preoţie şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci învaţă precum că botezul şi euharistia ereticilor sînt îndestulătoare pentru mîntuire, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

Si celor ce se află în unire duhovnicească cu aceşti eretici sau îi sprijină pre ei, sau apără noul lor eres ecumenist, închipuindu-l drept dragoste frăţească şi drept unire a creştinilor despărţiţi care, chipurile, se va întîmpla, ANATEMA (norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema”).

+ + +

Iar celor care se nevoiesc pentru Ortodoxie în cuvînt, scrieri, învăţături, suferinţe şi viaţă bine plăcută lui Dumnezeu, ca unor apărători şi lucrători ai Acesteia, Biserica lui Hristos, săvîrşind pomenirea de peste an, strigă: Sfinte binecredinciosule şi întocmai cu apostolii împărat Constantin şi maica ta Elena, dreptslăvitorilor împăraţi ai Răsăritului Creştinesc: Teodosie cel Mare, Teodosie cel Mic, Iustinian, şi ceilalţi drept-credincioşi împăraţi şi împărătese ale Împărăţiei Creştinătăţii Răsăritului, rugaţi-vă lui Dumnezeu să ne lumineze calea în această lume plină de deşertăciuni cu viaţa voastră pilduitoare de slujitori ai lui Dumnezeu, cu osîrdia voastră dregătorească de mare folos pentru întărirea Bisericii lui Hristos! Sfinte Binecredinciosule Voievod Ştefan cel Mare, Sfinte Binecredinciosule Voievod-mucenic Constantin Brîncoveanu, rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu pentru noi, ticăloşii urmaşi ai voştri, în aceste vremi cumplite de răcire peste măsură a credinţei celei mîntuitoare a Răsăritului Ortodox, vremi de scădere a Ţării strămoşeşti şi de puţinătate a vredniciei duhovniceşti a dregătorilor ei, să ne întărească pe noi în dăinuirea noastră întru Dreapta Credinţă pe pămînturile rînduite de Dumnezeu spre mîntuire neamului nostru! Sfinte Nicodim de la Tismana, Sfinte patriarh Nifon II al Ţarigradului, Sfinte ierarhe Ghelasie de la Rîmeţ, Sfinte Ierarhe Varlaam al Moldovei, Sfinte Ierarhe Dosoftei al Moldovei, Sfinte Ierarhe Iorest Mărturisitorul al Ardealului, Sfinte Ierarhe Sava Mărturisitorul al Ardealului, Sfinte Sfinţite Mucenice Antim Ivireanul, Sfinte Ierarhe Maxim Brancovici, Sfinte Paisie de la Neamţ, Sfinte Sfinţite Mucenice Serafim, rugaţi-vă lui Dumnezeu cel Unul în Treime să ne ferească de nenumăratele şi feluritele ispite ale vremurilor de astăzi care se abat peste noi, nevrednici de a ne numi creştini ai vremurilor de pe urmă, din pricina puţinătăţii noastre duhovniceşti, şi asupra bunelor rînduieli ale vieţii creştineşti în Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos! Binecredincioşilor voievozi care s-au osîrduit pentru buna orînduire a Bisericii Ortodoxe pe pămînturile strămoşeşti Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Petru Rareş, Petru Şchiopu, Vasile Lupu, Matei Basarab şi marilor dregători ortodocşi, veşnica pomenire! Preasfinţiţilor Patriarhi ai Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, şi ai întregii Rusii şi preasfinţiţilor mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi ortodocşi, veşnica pomenire! Presfinţiţilor mitropoliţi, evlavioşi ostenitori pentru curăţia şi întărirea Bisericii creştine drept-slăvitoare în neamul nostru Teoctist I de la Neamţ, Gheorghe (cel ars de viu), Teoctist II de la Neamţ, Teofan de la Voroneţ, Grigore de la Voroneţ, Gheorghe de la Bistriţa, Teofan de la Rîşca, Macarie II al Ungrovlahiei, Teofil de la Rîmnic, Gavriil al Basarabiei şi Voziei, Veniamin al Moldovei şi arhierei ai Basarabiei Antonie, Iacov, Vladimir şi Atanasie, veşnica pomenire! Celor care au pătimit şi au fost ucişi în războaiele pentru Credinţa ortodoxă şi Ţară, domnilor, boierilor, oastei iubitoare de Hristos, celor care au pătimit pentru Hristos în vremea prigoanei asupraBisericii şi tuturor dreptslăvitorilor creştini care în dreapta credinţă şi evlavie întru nădejdea învierii au răposat, veşnica pomenire!

Dreptslăvitoarea Biserică a lui Hristos, cu mărire aducîndu-şi aminte de cei ce s-au nevoit în evlavie şi aceasta spre urmare arătînd tuturor fiilor ei, dreptslăvitorilor creştini, aşijderea are datoria să laude nevoinţele acestora care prin mîntuitoarea credinţă şi faptele bune, pregătindu-se pentru fericirea veşnică, întăresc Ortodoxia."(preluat din aceeaşi sursă)

Duminica Or­todoxiei

"Într‑una din conferinţele sale ţinute la Facultatea de Teo­logie din Bucureşti, arhimandritul Efrem, stareţul mă­năs­tirii aghiorite Vatoped, a fost întrebat: „Ce este Sino­di­conul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mă­năstiri şi în catedrale şi dacă n‑ar trebui cunoscute aceste lucruri şi în România?” El a spus: „Noi, în Duminica Or­todoxiei, fa­cem o litanie şi citim anatemele celor şapte Sinoade Ecu­menice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dum­nea­voas­tră nu îl faceţi aici?” La răspunsul negativ al pă­rin­t­e­lui Constantin Coman, arhimandritul a continuat: „Este bi­ne să‑l faceţi. Noi, după apolisul dumnezeieştii Li­tur­ghii, facem procesiune în mănăstire, cu patru opriri şi ros­tim anatemele. În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade Ecumenice, pomenind pe luptătorii pen­tru dreapta credinţă începând din timpul Si­noadelor şi ajun­gând până la Sfântul Grigorie Palama” [24; 173]
Fragment din: Danion Vasile despre cenzurarea Sinodiconului Ortodoxiei...' de pe siteul Război întru cuvânt

Părintele Justin Pârvu: Taina Spovedaniei

"Cheia mântuirii noastre este Taina Sfintei Spovedanii. Taina Sfintei Spovedanii face parte din cele şapte Sfinte Taine ale bisericii noastre creştin-ortodoxe. Fără această Taină, nu există mântuire. Putem să facem toate nevoinţele, post, rugăciune, privegheri, milostenie, jertfire, dar fără această spovedanie nu se poate. Care a fost rugăciunea cea mai scurtă pentru iertarea păcatelor? Rugăciunea tâlharului de pe cruce: "Pomeneşte-mă, Doamne, şi pe mine întru Împărăţia Ta". Dar prin cine se leagă, prin cine se dezleagă creştinul în această Taină? Se leagă şi se dezleagă prin Taina Preoţiei. Ii auzi pe sectarii Bisericii noastre creştine spunând: "Ne spovedim unul la altul şi n-avem nevoie de Harul lui Dumnezeu". Deci ce mai este important în Taina Spovedaniei, în Taina preoţiei? Harul lui Dumnezeu. Cu el legăm, cu el dezlegăm. Preotul nu este decât o unealtă prin care lucrează Harul lui Dumnezeu care nu se amestecă cu păcatele preotului. Păcatele preotului, îşi va da el seama singur de ele, dar harul lui Dumnezeu lucrează independent de virtuţile sale, de viaţa lui. De aceea este greşeală când spun unii dintre creştini că "Mă duc la părintele cutare să mă dezlege, să-mi fac spovedania".

Este adevarat, fiecare se duce la un medic mai bun, dar ca putere harică şi la părintele dintr-un sat oarecare şi la părintele de la mănăstirea nu ştiu care din România noastră este aceeaşi lucrare a Harului. Si sigur, foarte mulţi necredincioşi care refuză Taina aceasta a Spovedaniei, spun: "Nu-i nevoie, lasă că mai am timp pentru că sunt tânar şi pot să mă spovedesc, să mă pocăiesc la bătrâneţe. "Lasă mamă, du-te dumneata că eşti bătrâna de-acuma, eu mai am timp". Se poate întâmpla, ferească Dumnezeu!, vreun accident, o paralizie, o pierdere de vedere. Nu mai poţi face o metanie, o închinăciune şi spui: "Vai, că mă dor şalele, vai, că trebuie să mă odihnesc" şi aşa vrăjmaşul ne împiedică şi ne întârzie mântuirea noastră şi plecam nepregătiţi dincolo. Când eşti tânăr, când eşti copil, părinţii spun: "Da' lasă copilul, trebuie să-şi trăiăscă viaţa de acum înainte şi are timp mai târziu să facă treaba asta". Dă o boală peste săracul copilaş, dă o leucemie, dă un necaz greu şi nu mai poate să facă pe urma nici un act de pocăinţă. Paralizează, amuţe şte, nu mai poate scrie (cel puţin să dea în scris un păcat pe hârtie), şi în felul acesta vrăjmaşul diavol îl tot întârzie de a săvârşi pocăinţa. Trebuie să avem mare grija cu copiii noştri care trebuie duşi la biserică să deprindă Taina Pocăinţei.

Atunci copilul va fi şi ascultător în casă, sincer şi oarecum îndreptăţit să ţină de sufletul şi viaţa părinţilor. In viata de familie nimic nu face mai bine comuniunea decât în Taina aceasta a Spovedaniei. Soţul se cunoaste cu soţia din Taina Spovedaniei, soţia îşi cunoaşte soţul din Taina Spovedaniei, copiii îşi cunosc părinţii din Taina Spovedaniei, iar preotul care este unitatea tuturor, în Harul lui Dumnezeu, aduce pacea şi linistea casei datorita acestei curăţenii sufleteşti, unde tronează Hristos şi unde se însuşesc devotamentul, dragostea şi sinceritatea. O familie se menţine prin dragoste, prin sinceritate şi prin devotamentul pe care îl are unul faţă de celălalt. [...]

Canoanele sunt canoane. Pai, dacă-i dai omului astăzi douăzeci de metanii, imediat spune: "Vai de mine, dar cum să fac eu douăzeci?". Dacă-l opresc de la împărtăşanie doi ani de zile, imediat va spune: "Vai de mine, da' cum să nu mă-mpărtăşesc?" Dar păcatele, mergem şi le-ncurajăm, şi nu mai ţinem seama, că dacă nu pui oleacă rânduială în canoanele acestea, pierzi credinciosul şi el nu mai vine la spovedanie. Omul modern a ajuns în stadiul acesta care este foarte grav. Dumnezeu îl pedepseşte şi pe preot, care dezleagă cu uşurinţă, şi îl pedepseşte şi pe credincios, care se bucură de această dezlegare. Merg amândoi în acelaşi cazan. Să împărtăşeşti cu nevrednicie?! Astăzi e modern să te împărtăşeşti foarte des, şi cu cât ne împărtăşim mai des (dacă ne împărtăşim cu nevrednicie), cu atât ne îmbolnavim sufleteşte mai mult. Intâi trebuie să ne curăţim, să ne purificăm, viaţa nu e atât împărtăşania, cât pregatirea aceasta pentru a primi Sfânta Taină a Împărtăşaniei cu sângele pe care Hristos l-a vărsat pentru păcatele noastre. Dacă noi îl luăm aşa... ca la bucătărie, la uşă ne mărturisim şi la altar ne-mpărtăşim. Eram în şcoala primară şi ne duceam la spovedanie la începutul postului, toată şcoala în frunte cu învăţatorul. Acolo începea la spovedit cu învăţatorul, intram apoi noi câte şaizeci-şaptezeci de copii, aduceam ouă de acasă (preţul pentru spovedanie), şi le puneam acolo într-un coş şi treceam la spovedanie. Preotul ne întreba: "Câţi ani ai? În ce clasă eşti"? "A treia, a patra". "Faci 500 de metanii". La sfârşitul postului, iar ne ducea la spovedanie şi ne întreba: "Câte metanii ţi-am dat?" "500" "Le-ai făcut?" "Da." "Bine. Treci la împărtăşanie". Aşa se făcea instrucţia şi vindecarea noastră sufletească. Acolo veneau şi părinţii, se spovedeau şi ei. Acolo la biserica citea învăţatorul Cazania, citea Apostolul. D'apoi azi unde mai vezi pe profesori la biserică? Unde mai vezi modelul în faţa ţăranului care stă la biserică în zilele sărbători, în duminici, la Paşti, la Crăciun, la Bobotează? Domnu' invatator e domn mare. A uitat că l-a adus mama sa de mână la biserică, a uitat că l-a adus cu traista la liceu şi că ea şi-a luat bucăţica din gura ca să-l facă om învăţat. S-a dezbărat şi de spovedanie şi de împărtăşanie şi el merge la discotecă, stă la televizor, mă rog, cu toată supratehnica asta care a invadat şi a distrus satele şi orasele noastre. Cu cât e mai spilcuit, cu atât e mai străin. Cu cât este mai ateu, aşa zis liber-cugetător, cu atât este mai trecut în faţa lumii acesteia. Dar omul te măsoară şi te cântăreşte după mers. Te vede cam ce poţi şi unde îţi rupi gâtul la un moment dat cu ifosele acestea moderne. [...]

...Acesta este "omul modern" dezbrăcat de harul lui Dumnezeu, dezbrăcat de aceste Taine: a Spovedaniei, a Împărtaşaniei şi de toate acele bunătăţi cereşti şi pământeşti. Noi mereu fugim, înlăturăm ce e bun şi am ajuns să ne deranjeze şi mirosul de tămâie, al busuiocului... zicem: "Nu e plăcut!", "Mă stinghereşte, mă doare capul de la fumul de lumânări, nu pot să stau mult!" .Si vin peste noi toate relele. Eu acuma nu sunt împotriva modernizarii, nu sunt împotriva progresului. Progresul e foarte bun, dar să fie fiecare la locul lui.

Cu cât un om este mai civilizat, cu cât este mai cult, cu cât este mai informat, cu atât este şi mai bun creştin. Valoarea unui popor sau a unui om este cu atât mai mare cu cât cunoaşte şi trăieşte mai mult Evanghelia."

Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite

Specifică ortodoxiei este interzicerea oficierii Sfintei Liturghii în zilele de rând, cu excepţia Bunei-vestiri; deşi se respectă, în general, puţini cunosc semnificaţia acestei rânduieli. Ea are la bază incompatibilitatea Sfintei Euharistii cu postirea, deoarece are un caracter sărbătoresc, de bucurie a prezenţei lui Hristos înviat printre noi şi în noi, de „ardere” a inimii. Sfânta Euharistie este participare la Împărăţia lui Dumnezeu, e Biserica în sărbătoare, înălţată la cer, iar fiii Împărăţiei „nu pot posti atâta timp cât Mirele este cu ei” (Matei 9, 15). De ce se administrează atunci Sfânta Împărtăşanie ? A. Schmemann ne răspunde că Sfânta Împărtăşanie are şi un alt înţeles: izvor şi putere de sprijin a ostenelilor duhovniceşti „darul divin care ne ajută să cunoaştem, să dorim şi să aspirăm către o comuniune desăvârşită” la sfârşitul veacurilor. Acum doar pregustăm slava viitoare, dar suntem încă în dureroasa călătorie către Ziua Domnului, în luptă cu „Stăpânitorul acestei lumi”, în care principalul nostru ajutor e Hristos prin Trupul şi Sângele Său. Tocmai în Post, când se intensifică lupta, e mai multă nevoie de Sfânta Euharistie. De aceea se oficiază Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite miercurea şi vinerea:
„Ca har şi putere a Împărăţiei care este lucrătoare în lume, ca izvor al „hranei esenţiale” şi armă a luptei noastre duhovniceşti, Sfânta Euharistie se găseşte chiar în centrul postirii; ea este cu adevărat mană cerească ce ne ţine vii în călătoria noastră prin deşertul Postului”.
Autorul clarifică apoi „cele două sensuri ale postirii” din tradiţia ortodoxă privind postul deplin şi postul de asceză. Primul e de scurtă durată, fiind o stare de pregătire şi de aşteptare, în care foamea fizică simbolizează deschiderea întregii fiinţe spre bucuria praznicului ce urmează (Crăciun, Bobotează), Postul Euharistic fiind o condiţie esenţială pentru primirea tainei. În Biserica primară era numit statio, termen militar desemnând o garnizoană în stare de alarmă şi mobilizare. Tot astfel Biserica îşi aşteaptă Mirele.
Cel de-al doilea mod de postire are conotaţii diferite; scopul său e de a elibera omul de sub stăpânirea nefirească a cărnii, refăcând întâietatea duhului. Oamenii au ajuns să considere boala normală, ceea ce îngreunează efortul de vindecare. Puterile demonice nu pot fi biruite decât cu „rugăciune şi cu post”; Mântuitorul a postit 40 de zile în pustiu şi apoi l-a înfrânt pe Satana, învăţându-ne că postirea e o terapie sfântă.
Canonul care interzice postirea duminicală trebuie înţeles în sensul că Sfânta Euharistie însăşi îl întrerupe; de aceea Duminica, Ziua Împărăţiei, nu aparţine timpului actual, ci veşniciei. Se întrerupe, aşadar, postul deplin, dar nu şi cel ascetic, care are nevoie de continuitate.
În concluzie, nu există contradicţie între abstinenţa de la anumite mâncăruri în Duminicile Postului şi interzicerea postirii în ziua Sfintei Euharistii.
Liturghia Darurilor e o slujbă de seară, urmând Vecerniei. Pentru Sfânta Euharistie nu s-a fixat o oră anume; la praznicele cu priveghere, ea e foarte matinală; la cele fără priveghere, e mutată mai târziu; în zilele cu post aspru, ea se primeşte seara. Timpul său de săvârşire e corelat cu durata postului deplin; deoarece zilele de miercuri şi vineri sunt zile de abstinenţă totală, Sfânta Euharistie se săvârşeşte seara. Acestea derivă dintr-un principiu fundamental în ortodoxie: „Sfânta Euharistie este întotdeauna sfârşitul pregătirii şi plinirea nădejdii; iar zilele de abstinenţă şi post, fiind cele mai puternice expresii ale Bisericii ca pregătire, sunt încununate cu Împărtăşania cea de seară”. Ostenelile zilei îşi justifică sensul prin bucuria de seară. Nicăieri nu se descoperă mai clar sensul postirii decât în zilele Împărtăşaniei de seară:în Hristos, viaţa, istoria şi Cosmosul s-au transformat în aşteptare, pregătire şi înălţare spre Împărăţie şi spre comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu.
Tipicul prevede ca slujba să înceapă cu doxologia „euharistică”, urmată de Vecernia Mare, de psalmul de seară (104), apoi de Litia Mare şi de a 18-a catismă a „Psaltirii”(psalmii 120-134), care se citeşte concomitent cu ultima parte a Proscomidiei din Sfântul Altar, în tăcere deplină. După Vohodul Mic, „Lumină lină…” şi citirea din Vechiul Testament, urmează o rânduială veche: preotul binecuvântează credincioşii cu o lumânare aprinsă rostind „Lumina lui Hristos luminează tuturor”, lumânarea, simbolizându-L pe Hristos şi împlinirea tuturor profeţiilor în El. Se cântă apoi cele 5 versete din Psalmul 140 „minunată introducere de pocăinţă pentru a doua parte a slujbei”22. După Liturghia catehumenilor, începe Liturghia credincioşilor prin două rugăciuni pregătitoare pentru ieşirea cu Sfintele Daruri; urmează momentul cel mai solemn:purtarea Sfintelor Daruri la Altar, similară cu Vohodul Mare; e o procesiune de dăruire în care Biserica se aduce pe sine şi întreaga Creaţie ofrandă lui Dumnezeu, ca restatornicire a jertfei depline a lui Hristos. E o epifanie, apogeul solemn al slujbei; acum vine Hristos, mângâierea şi bucuria noastră:
„Acum Puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc, că iată intră Împăratul slavei”.
Rugăciunea Domnească e urmată de Sfânta Împărtăşanie. Ultima rugăciune rezumă sensul slujbei, legătura dintre Împărtăşanie şi nevoinţele Postului :
„Stăpâne, Atotţiitorule […], dă-ne şi nouă, Bunule, lupta cea bună să luptăm, calea postului să o săvârşim , credinţa nedespărţita sa o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără de osândă să ajungem a ne închina şi Sfintei Învieri”.

Atitudini: „Audienţă la un demon mut” - Din lecturile necanonice ale Postului Mare

Părintele Savatie nu se teme de adevărurile dureroase, nu îşi ascunde capul în nisip şi nu tace. Aş spune că urăşte demonul acela mut care ne închide gura exact atunci când ar fi cazul să vorbim, să mărturisim. Da, a scris un roman istorico-fantastic, dar nu pentru a fugi de răspunderea cuvântului scris şi, sigur, nu pentru a-şi ascunde opiniile în materiile foarte delicate ale ultimilor ani ce s-au scurs peste credincioşii ortodocşi, peste Biserica şi societatea românească de dincolo şi de dincoace de Prut. Sunt egoistă: eu îl consider pe Părintele Savatie mai mult al nostru. Nu reuşesc să-l simt departe. Îmi cer iertare. Aceasta nu este o cronică literară, deşi s-ar putea oricând săvârşi şi o exegeză de acest fel. Este o formă de aderare la noul Don Quijote, personajul Victor, imaginat de autor pentru a investiga prin intermediul său o lume zguduită de confuzii milenare şi subminată de o „conspiraţie demonică” fără vârstă. „Da, cred că satana există şi că răul care guvernează astăzi relaţiile dintre oameni este opera lui!”, declară personajul într-o conferinţă intitulată: „Religia răului”.

„Stă în firea lucrurilor ca tiranii din toate timpurile, care sunt slugi ale diavolului, să-L urască pe Hristos. Lupta nu se duce între oameni şi oameni, ci între diavol şi Hristos.” Aceasta este convingerea intimă a personajului său care suferă o transformare spectaculoasă, fiind atras de harul lui Dumnezeu la credinţă prin lucrarea unui stareţ, ulterior episcop, Mitrofan, încă necumpărat sau neşantajat să le facă jocurile murdare politicienilor postrevoluţionari. „ Fiecare dintre noi se situează prin propria alegere de o parte sau de alta.” Ierarhul acesta L-a ales pe Hristos şi a murit suspect, înlăturat din scenă de cei ale căror planuri le încurca sau ale căror orgolii le rănise cu adevărul.

Îi supravieţuieşte Victor, angajat în tentativa de a scrie o carte despre exterminarea concertată a creştinilor în toate epocile istorice prin intermediul unor persoane satanizate, orbite de ura împotriva lui Hristos. În ciuda realităţii contemporane, explorând istoria creştinismului în contextul istoriei omenirii, el constată că nu sunt motive de disperare: „Biserica va dăinui…”

„Toate regimurile care şi-au propus exterminarea creştinilor, începând de la Imperiul Roman şi terminând cu Imperiul Comunist, au constatat un paradox care s-a verificat de fiecare dată: cu cât sunt ucişi mai mulţi creştini, cu atât mai mulţi apar în loc. Tertullian numeşte sângele mucenicilor „sămânţa creştinilor”, care, cu cât se varsă mai mult, cu atât aduce mai multe roade.”

Personajul nu-şi pierde nădejdea pentru că Hristos este Cel Ce poartă de grijă Bisericii, susţinând-o prin aleşii Săi:

„Biserica va dăinui atâta timp cât vor mai fi ierarhi iubiţi de popor. Nu este duşman mai mare pentru stăpânitorii acestei lumi decât ierarhii iubiţi de credincioşi[ nu pot să nu-l amintesc pe Sf. Ioan Gură de Aur! sau pe Sf. Ioan Maximovici!]. Pentru că nu este un duşman mai mare al răutăţii decât dragostea.”

Iar Părintele Savatie îl menţionează aici pe Sf. Ioan de Kronstadt. Tot Ioan, ca Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, apostolul iubirii!

Îmi cer din nou iertare! Poate n-am înţeles nimic, dar cărţile sunt scrise pentru oameni, iar oamenii le îmbrăţişeză aşa cum pot.

Aş vrea să închei cu istoria demonului mut[ mult m-a intrigat titlul cărţii!]: în faţa Preşedintelui Moldovei şi a mitropolitului aservit puterii politice, episcopul Mitrofan rosteşte această predică:

„Iubiţi fraţi şi surori! Evanghelia de astăzi ne istoriseşte minunea pe care Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, în negrăita Sa iubire de oameni, a făcut-o faţă de tânărul stăpânit din pruncie de un demon mut. Ce lucru cumplit este să nu poţi vorbi! Darul vorbirii a fost dat de Dumnezeu oamenilor şi prin el ne deosebim de restul făpturilor. Şi animalele comunică între ele, dar nu prin cuvinte. Dacă oamenii ar fi trebuit să trăiască precum animalele, nu ar fi avut nevoie de cuvinte.[…]De aceea vă spun, iubiţi fraţi şi surori, că pentru un singur lucru i-a lăsat Dumnezeu omului graiul: pentru a vesti lauda şi minunile Lui, pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Tânărul acela stăpânit de demon a crescut în casa tatălui său, a fost îngrijit şi înconjurat cu dragoste, dar el nu-şi putea mărturisi dragostea şi mulţumirea pe care o purta tatălui său. […] Faţă de o astfel de iubire nu a putut rămâne nepăsător Hristos, care este Iubirea însăşi. El a poruncit cu putere dumnezeiască demonului şi acela a ieşit îndată din tânăr, lăsându-l ca mort. A fost ca mort, deoarece a murit unei vieţi supuse robiei, pentru a se naşte spre o viaţă liberă. Aşadar, ştiind cât de mare este darul vorbirii şi la ce ne-a fost dat, să nu-l folosim doar în scopurile care pot fi atinse şi fără cuvinte, de animalele necuvântătoare, ci să deschidem mai ales gurile noastre spre lauda lui Dumnezeu! Oricine tace atunci când trebuie să mărturisească numele lui Hristos este mai vrednic de plâns decât acel tânăr pomenit în Evanghelia de azi! Oricine se teme să mărturisească adevărul se află în robia demonului muţeniei! Să izgonim demonul muţeniei din inimile noastre! Oricine Il va mărturisi pe Fiul lui Dumnezeu înaintea oamenilor, şi Fiul îl va mărturisi în ziua de apoi înaintea Tatălui şi a îngerilor, dar oricine Se va ruşina de numele lui Hristos înaintea oamenilor, şi Hristos se va ruşina de el în ziua cea de apoi. Amin!”

Dacă o parte însemnată a omenirii a fost cu înverşunare întoarsă împotriva lui Hristos, pe care Îl neagă cu ură satanică, o altă parte este ţinută sub stăpânire de acest fel de demon mut, care îţi încleştează cu furie gură atunci când ar trebui să vorbeşti. Să ne păzească Dumnezeu de cumplitul demon mut!