Domnul "neîncetat miluieşte, şi pururea miluieşte, şi niciodată nu încetează făcând aceasta "

« Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun ; că în veac este mila Lui. »

(Psalmul 135, 1)

***

« Mulţumiţi Domnului, zice, o, robii Domnului, pentru că v-a miluit cu aşa faceri de bine », ce le-a pomenit şi în psalmul trecut[...] la toate sfârşiturile  stihurilor psalmului acestuia se scrie « că în veac este mila Lui ». Aceasta însă  se scrie aşa ori pentru adăugirea laudei dumnezeieştii mile cea de acest fel, ori şi către înspăimântare şi mirarea celor ce cântă.*

Notă de subsol :

 Pentru aceea zice Hrisostom :

« La fiecare stih adaugă chip de laudă peste laudă. Prin « că în veac este mila Lui ». zice nu că uneori face bine, iar alteori Se depărtează – care lucru se întamplă la oameni : de patimi oprindu-se, şi de neputinţă împiedicându-se - , ci că neîncetat miluieşte, şi pururea miluieşte, şi  niciodată  nu încetează făcând aceasta ».

Zice şi Teodorit :

« Aduceţi lui Dumnezeu mulţumitoarea laudă, aducându-vă aminte de bunătăţile cele date de El, şi de mila Lui cea  nemăsurată minunaţi-vă ».

Însemnăm însă aici că psalmul  acesta se zice şi Polieleu(adică multmilostiv), pentru multa milă de care se pomeneşte în fiecare stih din el, de unde a luat denumirea de Polieleu, care  numire o a luat şi psalmul cel trecut, adică acesta : « Lăudaţi numele Domnului » ; dar şi cel spânzurat în mijlocul bisericii, policandrul, adică mult-lumânărarul, de aici a luat numire, şi care se aprinde odată ce se cântă Polieleul. »

Cuviosul Eftimie Zigabenul ; Sfântul Nicodim Aghioritul – Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi  - Volumul I, Editura Egumeniţa, Editura Cartea Românească, 2009

Mitropolitul Antonie: "ştiind...că putem în orice moment să murim... mărturisirea ne-ar fi necruţător de sinceră şi adevărată!

Despre mărturisire

1.

Adesea sunt întrebat : 

cum să te mărturiseşti ?

Răspunsul la aceasta, pe cât se poate de direct şi hotărât, este : 

mărturiseşte-te ca şi cum  acest ceas ar fi cel din urmă, ca şi cum ar  fi ultima oară aici pe pământ când  poţi aduce  pocăinţă pentru toată viaţa ta, înainte de a păşi în veşnicie şi a sta înintea judecăţii lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi ultima clipă când poţi să arunci din spate povara unei vieţi trăite în păcat şi nedreptate, pentru a intra liber în Împărăţia lui Dumnezeu.

Dacă am gândi aşa despre mărturisire, înainte de a ne înfăţişa la ea, ştiind – nu doar imaginându-ne, ci ştiind cu tărie – că putem în orice moment să murim, atunci nu ne-am mai pune atâtea întrebări deşarte; mărturisirea ne-ar fi necruţător de sinceră şi adevărată; ar fi directă; nu ne-am strădui să ocolim cuvintele ce ne umilesc, ne înjosesc; le-am pronunţa cu toată duritatea adevărului. Nu ne-am gândi la ceea ce trebuie să spunem sau să nu spunem; am spune tot ce, în conştiinţa noastră apare ca nedreptate, ca păcat:  tot ceea ce face nevrednici  de demnitatea noastră umană, de numele  de creştin. Nu am avea nici sentimentul că ar trebui să ne protejăm evitând unele cuvinte dure, necruţătoare; nu ne-am mai întreba dacă trebuie să spunem una sau alta, pentru am şti cu ce poţi intra în veşnicie şi cu ce nu poţi...

Iată cum trebuie să ne mărturisim; este simplu, cumplit de simplu; însă nu o facem, pentru că ne este teamă de această simplă, necruţătoare sinceritate faţă de Dumnezeu şi de faţă de oameni. 

***

Atunci, aproape două mii de ani în urmă, El a venit pe pământ, a trăit printre noi, a fost unul dintre noi ; Mântuitorul, El a venit să ne caute, să ne dea speranţă, să ne încredinţeze de dragostea lui Dumnezeu, să ne încredinţeze că totul este posibil, numai să credem în El şi în noi înşine...

Acum va veni timpul când El va sta iarăşi în faţa noastră – sau în ceasul nostru din urmă, sau în ceasul judecăţii din urmă. Şi atunci se va înfăţisa răstignit, cu mâinile şi picioarele pironite în cuie, cu fruntea rănită de spini, iar noi vom privi la El şi vom vedea că e răstignit deoarece noi am păcătuit ; El a murit deoarece noi am meritat condamnare la moarte, pentru că noi am fost vrednici de osândă veşnică din partea lui Dumnezeu.

El a venit la noi, a fost unul dintere noi a trăit şi a murit pentru noi. Ce vom putea spune atunci ? Judecata nu va consta în faptul că El ne va judeca ; judecata va fi să-L vedem pe Cel pe Care noi L-am ucis prin păcatul nostru şi Care stă acum în faţa noastră cu toată dragostea Sa. Iată, pentru a preveni această groază trebuie să stăm  la fiecare mărturisire ca şi cum am fi în cel din urmă ceas, ultima clipă de nădejde înainte de a vedea aceasta.

Mitropolitul Antonie, “Despre credinţă şi îndoială”, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009