Rostul pătimirilor

 

Păcătoşii nepedepsiţi

« Atunci vor înţelege, plini de amărăciune, că s-au nimicit toate...

 Însă va fi foarte târziu, mult prea târziu !... »

Prin aceste cuvinte insuflate de Dumnezeu, noi primim, iată, răspunsul las o grea întrebare: de ce trăiesc în îndestulare cei necredincioşi? Răspunsul este : ei o duc bine în această viaţă, căci sunt păcătoşi  care nu se îndreaptă, căci Domnul i-a părăsit, deoarece nici pătimirile nu ar pytea să-i îndrepte. Pe căi alunecoase i-a îngăduit pe aceştia Domnul şi s-au prăvălit în prăpastie. Ştim că cei mici , iarna, caută pârtiile alunecoase ca să zboare pe ele cu săniile. Şi cât de plăcut este pentru ei atunci când merg la vale ! Dacă în cale nu află nicio piedică, copiii zboară la vale precum săgeţile ; dar adesea cei nebunatici cad în prăpastie, işi sparg capetele, îşi frâng mâinile ori picioarele. Şi abia atunci îşi dau seama cât de mult i-a costat această satisfacţie. Dar...prea târziu !

Tot astfel este şi cu bunăstarea necredincioşilor care nu se  îndreaptă în această lume. Şi ei alunecă cu săniile uşoare ale izbânzilor lor permanente pe calea cea largă a desfătărilor şi cu veselie îşi petrec întreaga viaţă. Pentru unii ca aceştia nu există piedici de netrecut. Ei zboară precum săgeţile la vale...spre pieirea lor ! O, de-ar fi în calea lor piedici ! Acestea cu siguranţă i-ar dosădi, i-ar chinui, însă, în realitate, ar fi pentru dânşii o adevărată binecuvântare, căci i-ar opri şi i-ar feri  de alunecare în bezna prăpastiei pierzaniei celei veşnice ! O, de-ar exista pentru ei pătimiri ! De n-ar fi existenţa lor pământească numai cântec şi bucurie ! Atunci poate şi-ar aminti cu drag de Dumnezeu şi s-ar mântui. Dar vai ! Că n-au necazuri până la moartea lor(Psalmul 72, 4). Pentru aceştia pătimirile sunt păstrate până dupa moartea lor. Iar când ei mor, adică atunci când se deşteaptă din scurtul şi fericitul, dar mincinosul somn, văd că toate bunurile pământeşti, bucuriile şi desfătările s-au  topit cum se topeşte visul după ce ne deşteptăm. Atunci vor înţelege, plini de amărăciune, că s-au nimicit toate... Însă va fi foarte târziu, mult prea târziu !...

« Dacă Dumnezeu îţi trimite încercări şi necazuri, nu te întrista,

 nu te scârbi nemângâiat, ci bucură-te, că eşti fiu al Său,

că El se îngrijeşte de mântuirea ta ! »

Pătimirile sunt un mare bine

« Dumnezeu doar pe aceia nu-i pedepseşte, care nu sunt ai Săi,

 tot astfel cum orice tată nu se îngrijeşte de creşterea

 şi educaţia copiilor altora. »

De aici se vede limpede cât de mare bine sunt pentru noi pătimirile în viaţă. Prin urmare vom mai cârti, oare, atunci când Dumnezeu ne îngăduie necazurile ? Să nu cârtim, ci să sărutăm Mâna cea nevăzută care ne trimite pedeapsa !

« Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl încearcă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte. Răbdaţi spre înţelepţire, spune Sfântul Apostol Pavel, căci Dumnezeu  Se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl nu-l pedepseşte ? Iar dacă sunteţi fără certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi, şi nu fii adevăraţi(Evrei 12, 6-8).

Nu există niciun sfânt care să nu fi mers pe calea  pătimirilor spre mântuire. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Să nu socotim ca semn al părăsirii                                          şi al dispreţului lui Dumnezeu atunci când El trimite ispitiri(necazuri), ci tocmai acestea să ne slujească drept o încredinţare că Dumnezeu se îngrijeşte de noi, pentru că prin îngăduinţa ispitirilor El ne curăţeşte păcatele (noastre)”. Nu, Dumnezeu nu l-a uitat pe acela căruia îi trimite pătimiri şi încercări, căci tocmai prin acestea îşi arată apropierea Sa  de el. Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui. Multe sunt necazurile drepţilor şi  din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul(Psalmul 33, 17-18). Cu cât mai greu este necazul, cu atât mai aproape este Dumnezeu. Cu cât mai întunecată este noaptea, cu atât mai puternic strălucesc stelele. Toţi cei aflaţi în nevoi, toţi cei smeriţi sunt plăcuţi lui Dumnezeu. Oare Dumnezeu îi va părăsi pe ei ?  Nu, nu-i va părăsi nici în această lume, nici în veacul viitor. Iată, pe toţi cei ce pătimesc,  El îi cheamă cu blândeţe la Sine : Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi !(Mt. 11, 28)

Încă din Vechiul Testament Domnul a dat o minunată mângâiere poporului Său iubit : Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă ?  Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine(Is. 49, 15). Pentru fiecare fiu credincios al Său, Dumnezeu Însuşi grăieşte prin gura Psalmistului : Că spre Mine a nădăjduit şi-l voi izbăvi pe el, zice Domnul ; îl voi acoperi pe el, că a cunoscut numele Meu. Striga-va către Mine ; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi(Psalmul 90, 14-15) Nu sunt oare toate aceste cuvinte o adâncă mângâiere pentru orice inimă pătimitoare ?

Creştine, tu, căruia îţi cad  privirile pe aceste rânduri şi le vei citi, mângâie-te în chinul tău, dacă pătimeşti ! Cunoaşte că Dumnezeu doar pe aceia nu-i pedepseşte, care şi-au vândut sufletele diavolului ca să primească de la el bucuriile şi desfătările pământeşti. Dumnezeu doar pe aceia nu-i pedepseşte, care nu sunt ai Săi, tot astfel cum orice tată nu se îngrijeşte de creşterea şi educaţia copiilor altora. Doar orice tată îşi pedepseşte  propriii copii. Dacă Dumnezeu îţi trimite încercări şi necazuri, nu te întrista, nu te scârbi nemângâiat, ci bucură-te, că eşti fiu al Său, că El se îngrijeşte de mântuirea ta ! Te necăjeşti ? Aceasta nu este păcat. Însă necăjeşte-te cu credinţă ! Poţi să plângi, însă nu fără de nădejde ! Varsă necazul tău înaintea Domnului, dar nu cârti ! Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni(Psalmul 54, 25). Aşteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te şi  să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul(Psalmul 26, 20). Prin pătimirile tale, Dumnezeu te lecuieşte şi te pregăteşte pentru slava cea mare din veacul ce va să vină.

Arhimandrit Serafim Alexiev – Rostul pătimirilor

Editura Sophia, Bucureşti, 2009

Grija de multe(Descurajarea)

„Atâta timp cât ne împotrivim cu îndrăzneală, nicicum nu vom pieri.

Pentru că Dumnezeu în chip nevăzut Se află lângă noi şi ne ajută tainic.

 Dacă pierim cu duhul, noi singuri

deschidem porţile sufletelor noastre vrăjmaşului.

Grija de multe este predare de bună voie.”

În al doilea rând, Sfântul Efrem ne previne asupra duhului grijii de multe. Ce este grija de multe? Sfântul Nil  Sinaitul răspunde:

„Grija de multe este o istovire a sufletului”.

Ea este o stare de plictiseală, tristeţe, apăsare duhovnicească, o împuţinare a inimii însoţită uneori de o mare scârbă. Grija de multe este înainte mergătoare a deznădejdii. Aşa cum zilele de toamnă  întunecate şi ceţoase sunt  prevestitoare ale iernii, tot astfel grija de multe cea de nebiruit , dacă prinde putere, conduce către deznădejdea cea ucigătoare. Orice stare întunecată este primejdioasă pentru suflet. În întuneric şi în ceaţă, lupul se apropie cel mai  uşor de stână. În mijlocul grijii de multe , vrăjmaşul mântuirii noastre năvăleşte cu foarte mare izbândă. „Sufletul care este descurajat(de grija de multe) – continuă Sfântul Nil Sinaitul – nu va  sta cu bărbăţie împotriva ispitei.”  De aceea Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc mereu să ne păzim în chip deosebit şi cu multă stăruinţă  de duhul grijii de multe. Ei ne însufleţesc cu încredinţarea că Dumnezeul nostru este bun, iubitor de oameni şi Atotputernic, fiind întotdeauna pregătit să ne ajute în lupta noastră împotriva  năvălirilor celui rău.

După Sfântul Ioan Gură de Aur, „grija de multe exagerată este mai vătămătoare decât orice acţiune demonică, pentru că şi demonul, atunci când stăpâneşte pe cineva, îl stăpâneşte prin grija de multe. Dacă nimiceşti grija de multe, nici demonul nu va putea să-ţi pricinuiască ceva vătămător.”

Noi avem marea datorie de a ne păzi de vrăjmaşul demon. Diavolii ne asaltează din toate părţile: dintr-o parte năvălesc cu ispitele trupeşti, din cealaltă cu lăcomia şi îmbuibarea pântecelui. Din al treilea loc cu  slava deşartă şi ura, din al cincilea cu nehotărârea şi răcirea cea întru credinţă, din al şaselea cu diferite neplăceri din partea oamenilor celor răi şi  altele asemenea. Din toate părţile ne pândesc diavolii –aceşti vrăjmaşi ai sufletului nostru. Noi trebuie să ne îmbărbătăm, dacă dorim să ne luptăm cu izbândă. Dacă vom cădea în descurajare, suntem pierduţi!

Un oraş poate să reziste şi unui asalt de lungă durată. Însă dacă se răceşte în el duhul de luptă, va fi sortit pieirii. Dacă rabdă cu bărbăţie muncile asaltului şi se împotriveşte cu eroism, el poate să se aştepte la ajutorul cel din afară, prin care îi va pune pe fugă pe vrăjmaşi. Însă dacă se descurajează, dacă se predă în mâinile vrăjmaşilor, devine el însuşi pricină de a fi jefuit şi ruinat.

Tot astfel este şi viaţa duhovnicească. Atâta timp cât ne împotrivim cu îndrăzneală, nicicum nu vom pieri. Pentru că Dumnezeu în chip nevăzut Se află lângă noi şi ne ajută tainic. Dacă pierim cu duhul, noi singuri deschidem porţile sufletelor noastre vrăjmaşului. Grija de multe este predare de bună voie.

 Nimeni dintre aceia care au stat fără preget de strajă şi au apărat cetatea sufletului lor de vrăjmaşii demoni nu a căzut sub stăpânirea lor. Un oraş chiar de se împotriveşte, poate să nu primească ajutor din afară, dacă Dumnezeu a hotărât să-l pedepsească pentru mulţimea nelegiuirilor lui. Însă sufletul, oricât de păcătos ar fi, fără tăgadă va primi ajutor; ajunge numai să nu se descurajeze(să cadă în grija de multe) şi cu bărbăţie să se lupte cu vrăjmaşii săi. Dacă el doreşte din toata inima să se izbăvească de demoni, Dumnezeu va înfăptui aceasta. Căci El nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă nelegiuitul de la calea lui cea rea şi să fie viu(vezi Iezechiel 33, 11). Întreaga taină a mântuirii  constă în dorinţa noastră puternică şi în hotărârea fermă de a ne mântui. Din partea lui Dumnezeu totul este înfăptuit şi ceea ce este necesar  pentru mântuirea noastră se va face. Chestiunea constă  doar într-un singur fapt: dacă noi săvârşim cele necesare mântuirii noastre. Căci Dumnezeu mântuieşte pe aceia care însetează după mântuire şi care se nevoiesc să o capete.

În Psaltire, chiar Duhul Sfânt a mărturisit cu tărie  şi cu limpezime aceasta. Acolo citim:

Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr, voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi îi va mântui pe dânşii(Psalmul 144, 18-19).

 Dacă iubeşti pe Domnul şi cu rugăciune fierbinte ziua şi noaptea strigi către El, poate El să nu te izbăvească de asalturile diavolului(vezi I Ioan 3, 8), Dumnezeu a trimis pe Unul -Născut Fiul  Său, Care din  dragoste pentru mântuirea noastră a murit pe Cruce! Cum este cu putinţă ca să-ţi refuze ajutorul, când El însuşi jinduieşte să ţi-l dea  şi aşteaptă numai să strigi din toată inima către El?  Pentru cei ce  nădăjduiesc cu adevărat în Domnul sunt potrivite  cuvintele Psalmistului: Ridicat-am ochii mei la munţi de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel Ce a făcut cerul şi pământul. Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va dormita Cel Ce te păzeşte... Domnul te va păzi  pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău. Domnul va păzi intrarea ta şi ieşirea ta de acum şi până în veac(Psalmul 120).

...”atâta timp cât ne împotrivim , noi vom fi nebiruiţi. Putem fi răniţi,

căci aceasta este greu de evitat de orice luptător.

 Se poate chiar pentru puţină vreme chiar să cădem.

Însă, dacă ne ridicăm, Dumnezeu nu va socoti căderea

noastră ca un păcat de neiertat.”

 Despre mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu se cunoaşte că, la cruntele năvăliri ale demonilor, când lor li se părea că Dumnezeu îi părăsise, tocmai atunci – în momentul cel mai critic – El intervenea în mod direct şi li se descoperea că în toată vremea luptei lor pline de bărbăţie  a fost neîncetat lângă ei, bucurându-Se de împotrivirea lor şi ajutându-i  în chip nevăzut. El ne ajută şi nouă când ne împotrivim demonilor şi numai atunci Se retrage de la noi, când începem singuri să facem în conştiinţa noastră compromisuri  ticăloase cu vrăjmaşii demoni, în ciuda sincerelor noastre relaţii cu Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu nu se amestecă în lupta noastră mai vădit, aceasta se întâmplă ca să vadă El  cât suntem noi de tari în bine şi până unde Îi suntem Lui credincioşi, până unde ne vom păzi cu sinceritate sufletele de demoni şi dacă nu cumva ne aliem tainic cu aceştia.

Fiecare dintre noi trebuie să ia aminte: demonii nu au putere să ne biruiască decât dacă noi singuri ne predăm lor. Ei pot doar să ne ispitească şi nimic mai mult! Şi chiar şi atunci când ne ispitesc ne sunt folositori, deoarece devin pricină a slăvitei noastre încununări dacă ne împotrivim lor până la capăt. Căci atâta timp cât ne împotrivim , noi vom fi nebiruiţi. Putem fi răniţi, căci aceasta este greu de evitat de orice luptător. Se poate chiar pentru puţină vreme chiar să cădem. Însă, dacă ne ridicăm, Dumnezeu nu va socoti căderea noastră ca un păcat de neiertat. Asemenea sunt „căderile” celui drept, despre care s-a spus: Căci dacă cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală...(Pilde 24, 16). Dacă însă cădem în îngrijorarea de multe, dacă ne pierdem bărbăţia, această stare va deveni foarte primejdioasă. Demonii tocmai o astfel de atitudine aşteaptă – să arătam slăbiciune şi sa pierim cu sufletul – ca să ne lovească. Ei devin puternici prin slăbiciunea noastră.

Veţi spune însă: „Ce om nu este slab? Cum poate  el să se lupte cu demonii cei puternici?” – Da, vom recunoaşte cu toţii că suntem slabi, şi încă foarte slabi, Însă puterea noastră este Hristos!... Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat(Galateni 3, 27). Iar a te îmbrăca în Hristos înseamnă să primeşti armura lui Hristos şi, prin urmare,  să dobândeşti puteri.  Asaltat de demoni, un astfel de om  nu va fi rănit. Căci demonii ies la luptă împotriva  omului şi văd înaintea lor pe neaşteptate pe Hristos şi armele Lui, dintre care cele mai puternice sunt credinţa şi smerenia. Ei năvălesc cu neruşinare, însă nu pot să facă nimic împotriva sufletului smerit care crede în Dumnezeu. Unor astfel de suflete Însuşi Sfântul Duh le ajută, cum este scris: ...Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre(Romani 8, 26) Astfel că nu noi ne luptăm  şi biruim pe demon, ci Însuşi Dumnezeu-Tatăl întu noi, Însuşi Hristos, în Care ne-am îmbrăcat prin harul Botezului, Însuşi Duhul Sfânt, Care ne face de neînfrânt! Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte(Filipeni 4, 13)

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

"...ceea ce a fost cu neputinţă alchimiştilor întotdeauna a fost şi este cu putinţă chiar şi pentru cei mai simpli creştini ortodocşi "(IV)

„Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te! Pentru ce dormi?

Sfârşitul se apropie!...”

„...râvna creştinilor de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu  este atât de  scăzută, că arareori cineva îşi mai mobilizează sufletul  spre o nevoinţă activă, spre a săvârşi fapte bune, spre a arăta dragoste jertfelnică şi rareori  cineva se mai hotărăşte pe deplin  a urî  bunurile pământeşti, liniştea lui vremelnică şi plăcerile lui egoiste, ca să se dedea la o nemiloasă  luptă  cu propriile patimi şi să înceapă în chip hotărât dezrădăcinarea lor. Această sfântă luptă cu sine însuşi, atât de caracteristică primilor creştini, a devenit străină moştenitorilor lor nevrednici din zilele noastre.”

Există oameni  trândavi atât cu trupul, cât şi cu duhul. Ei sunt vrednici de mare plângere. Mai există şi oameni care cu trupul se ostenesc foarte mult, iar cu duhul nicidecum. Ei dobândesc  bunuri numai în această viaţă, neglijându-şi pe deplin sufletul. Nici unul dintre aceştia nu este necredincios. Dimpotrivă, recunosc că există Dumnezeu, însă El le este străin în fiecare ceas. În loc să aibă în permanenţă pe Dumnezeu în minţile lor, ei trăiesc neîncetat în forfota pământească. Diavolul a lăsat o perdea peste  ochii lor cei duhovniceşti, ca să nu vadă ce-i aşteaptă după moarte. El îi stăpâneşte prin problemele de zi cu zi şi prin necontenite griji. Acesta i-a îmbătat cu opiumul zăpăcelii pământeşti, ca să nu ia seama la pieirea lor. Şi, iată, aceşti oameni toată ziua o închină istovitoarelor forfoteli pământeşti, iar seara, frânţi de oboseală, fie ascultă la radio, fie privesc la televizor până târziu, astfel că nu le mai rămâne vreme pentru  vreo rugăciune.  În cel mai fericit caz ei se închină numai şi se culcă. Aceasta se numeşte lene duhovnicească. O, opreşte-te, frate, opreşte-te, soro, pentru zece minute înaintea icoanelor  din casă, mulţumeşte Domnului pentru ziua care a trecut, cere ocrotire pentru timpul nopţii şi binecuvântare şi milă pentru  ziua ce va urma! Cât de mult îţi dăruie Domnul! Afieroseşte-I şi tu  Lui măcar câteva minute pe zi! Aceasta este  pentru tine extrem de  important! Dându-I Lui  fie şi câteva minute din viaţa ta, în realitate tu nu Lui, ci ţie îţi foloseşti! Acesta este cel mai minunat lucru în credinţa noastră: că atunci când Domnul îţi dă, şi atunci când tu Îi dai, tot tu te îmbogăţeşti!.

Să nu petrecem în lenevire duhovnicească şi în zadarnică visare viaţa noastră! Viaţa pământească este o mare comoară, un preţios capital, cu care putem să cumpărăm fericirea cea veşnică. Închipuiţi-vă că am fi foarte, foarte tineri şi că Dumnezeu ne-a hărăzit să trăim, de pildă, mai bine de o sută de ani! Închipuiţi-vă, de asemenea, că El ne-ar conduce într-o grădină minunată, în care există îngropate multe comori, spunându-ne că doar un singur ceas ne este îngăduit să  petrecem în această grădină, ca să adunăm pe parcursul acestui singur ceas oricâtă bogăţie şi mijloace de trai dorim pentru suta de ani de viaţă ce ne stă înainte. Dacă noi am avea fericirea să fim găzduiţi într-o asemenea grădină minunată doar pentru un ceas, ce am face?  Ne-am culca şi am dormi oare sub un pom? Ne-am plimba oare fără de grijă pe  aleile acesteia? Am pierde vremea fără a face nimic, privind la frumuseţile ei?  Am visa la lucruri nemaipomenite? Nu am lua, dimpotrivă, târnăcopul şi ne-am apuca de lucru cu înfiorare, spre a căuta comorile îngropate, şi nu am folosi oare cu cât mai multă înţelepciune fiecare minut, ştiind că peste un ceas vom fi rechemaţi  din grădină şi că fiecare va ieşi  din ea cu cele pe care a reuşit să le adune vreme de un ceas?

Viaţa noastră pământească este acea grădină. Noi suntem îngăduiţi în ea doar pentru o anume vreme. Ceea ce reuşim să adunăm în această vreme în grădina vieţii, cu acelea va trebui să trăim în veşnicie. Cât de rău acţionează duhovniceşte cei leneşi! Ei se dedau, împotriva propriilor interese, la somn duhovnicesc, la visare păcătoasă, la trândăvie nesocotită. Şi în fiecare moment pot să fie chemaţi din această viaţă. Cu ce se vor arăta ei atunci înaintea lui Dumnezeu?

Cântările şi rugăciunile din Postul Mare ne îndeamnă să ne pocăim de nepăsarea noastră de până atunci: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te! Pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie!...”

Aceste cântări ne cheamă să o rupem cu orice păcat săvârşit până în acel  moment şi să ne îmbogăţim cu comoara virtuţilor. Însă cum să ne îmbogăţim în virtuţi? Două sunt modurile în acest caz: ori să ne nevoim de bunăvoie şi să ne silim pe noi înşine să înfăptuim binele, ori să răbdăm  răul care, fără de voia noastră, ni se întâmplă în vremea ispitei, pentru a-l preface în virtute.

Despre primul caz, pe care-l vom numi activ, nu găsim necesar să vorbim mai cu amănuntul aici, căci tocmai acesta va fi motivul nostru principal în examinarea virtuţilor. Cu cea mai mare părere de rău constatăm că râvna creştinilor de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu  este atât de  scăzută, că arareori cineva îşi mai mobilizează sufletul  spre o nevoinţă activă, spre a săvârşi fapte bune, spre a arăta dragoste jertfelnică şi rareori  cineva se mai hotărăşte pe deplin  a urî  bunurile pământeşti, liniştea lui vremelnică şi plăcerile lui egoiste, ca să se dedea la o nemiloasă  luptă  cu propriile patimi şi să înceapă în chip hotărât dezrădăcinarea lor. Această sfântă luptă cu sine însuşi, atât de caracteristică primilor creştini, a devenit străină moştenitorilor lor nevrednici din zilele noastre.

Dacă nu suntem însă în stare să ne mântuim în primul chip, să alegem pe cel de-al doilea, pasiv, care constă în faptul de a ne smeri şi de a răbda necazurile care ne cuprind în ciuda voii noastre.

 Alchimiştii din Evul Mediu aveau un vis – să afle „piatra filozofală”, cu ajutorul căreia, prin atingerea de metalele nepreţioase , să le prefacă în aur. Dar în zadar şi-au bătut ei capul – „piatra filozofală” a rămas un vis neîmplinit. Însă ceea ce a fost cu neputinţă alchimiştilor întotdeauna a fost şi este cu putinţă chiar şi pentru cei mai simpli creştini ortodocşi care năzuiesc spre Dumnezeu; care  cu sinceritate  însetează după mântuire. Ei au prefăcut şi prefac totul în aur prin „piatra filozofală dată nouă de Hristos. Această „piatră filozofală” se numeşte smerenie şi răbdare.

Ce înseamnă cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor!”(Matei 5, 3)? Ele  se tâlcuiesc: fericiţi sunt aceia care pe toate în viaţă le primesc  cu smerenie: şi bucuriile, şi necazurile, şi izbânzile, şi neizbânzile; şi cele plăcute, şi  ofensele; şi dragostea, şi ura; şi cele bune, şi răutăţile! Prin smerenia lor, ei se îmbogăţesc şi dobândesc Împărăţia cea veşnică a bucuriei.

Ce înseamnă şi celelalte cuvinte ale lui Hristos: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre(Luca 21, 19)? Ele se tâlcuiesc astfel: creştini, voi puteţi să dobândiţi „piatra filozofală”, cu ajutorul căreia metalele cele nepreţioase, care sunt păcatele străine: răutatea, mânia, necazurile, pagubele, nedreptăţile şi alte asemenea se prefac în aur curat, şi anume în virtuţi  duhovniceşti, cum sunt: iertarea ofenselor, nerăzbunarea, biruirea răului prin bine, blândeţea, suportarea blândă a diferitelor observaţii, nedreptăţi şi întristări pentru Dumnezeu.

 Smerenia şi răbdarea  prefac cu adevărat totul în aur duhovnicesc. Dacă ai fost necăjit, rabdă – şi vei preface ofensa în aur! Dacă ai fost păgubit, suportă – şi vei preface paguba în aur! Dacă ai fost ispitit cu ceva, biruie ispita prin rugăciune – şi vei preface ispita în aur! Dacă eşti cuprins de boală, supune-te  Proniei dumnezeieşti, suportă greutatea bolii fără cârtire – şi vei preface durerea în aur! Aceasta este iubirea  de osteneală duhovnicească.

Iată, astfel trebuie să ne ostenim întotdeauna în grădina vieţii duhovniceşti şi mai cu seamă în Postul Mare! Atunci vom ieşi  din această viaţă cu bogate izbânzi duhovniceşti. Cine este certat cu cineva şi nu vrea să-l ierte, acela este leneş. El nu vrea să prefacă jignirile în aur. Cine este în stare să postească şi nu doreşte este leneş duhovniceşte. Acela nu doreşte să prefacă ispitirea mâncării de dulce în aur. Cel ce este păgubit material şi nu doreşte să suporte  aceasta cu blândeţe, acela este plin de lenevire duhovnicească. El nu doreşte să prefacă paguba în aur.

Orice ispită, orice tentaţie cât de mică poate fi prefăcută în aur duhovnicesc curat, pe calea smereniei, înfrânării şi răbdării. Sfinţii au dovedit aceasta de mii de ori. E nevoie doar de iubire de osteneală duhovnicească. Sufletul celui iubitor de osteneală luminează asemenea securii ce străluceşte când este pusă la lucru. Lenevirea este rugina duhului. Mai bine este să te toceşti decât să rugineşti. Căci daca te toceşti poţi să te ascuţi din nou. Însă dacă rugineşti,  pe de-a-ntregul vei pieri. Rugina înseamnă moarte.

Doamne, duhul trândăviei nu mi-l da mie!...

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

Mintea celui trândav este atelier al diavolilor...”(III)

„Celor care nu se ostenesc şi-şi petrec  viaţa lor în lenevie, trândăvia lor le naşte gânduri rele, iar gândurile rele duc către fapte rele."

Trândăvia(Capitolul 3)

Pe primul loc între păcate, Sfântul Efrem aşează trândăvia. Oricine ştie ce este trândăvia – starea de zădărnicie. Când duhul zădărniciei – starea sufletească de lenevire şi de trândăvie – cuprinde sufletul, diavolul se foloseşte de această lipsă de ocupaţie cu lucruri folositoare a omului ca să-i îndrepte gândurile către rău. Nu în zadar în popor se spune că lenea este maica tuturor păcatelor. Cel ce nu are nimic de lucru începe să săvârşească ceea ce nu  trebuie. Că multă răutate a învăţat(pe am) lenevirea(Isus Sirah 33, 32) – citim în Sfânta Scriptură.

Trândăvia se manifestă  atât trupeşte, cât şi duhovniceşte. Trândăvia trupească se manifestă prin a irosi această vreme de aur fără a face nimic, în plăceri deşarte, în băutură, jucând table ori cărţi, ori în nesăvârşirea unei munci folositoare; iar trândăvia duhovnicească constă în faptul de a pierde vremea noastră de pocăinţă cu săvârşirea diferitelor păcate. Dacă lenea trupească ne îndepărtează de unirea cu lucrurile bogăţiei materiale, lenea duhovnicească conduce de-a dreptul către îmbogăţirea în vicii.

Trândăviei i-au fost adresate asprele cuvinte ale  Sfântului Apostol Pavel: Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce!(II Tesaloniceni 3, 10). Leacul împotriva trândăviei este munca. Osteneala trupească este folositoare existenţei noastre fizice, iar osteneala duhovnicească este  de neapărată importanţă duhovnicească după dreptar şi pentru veşnica noastră mântuire.

 Postul cel Mare este o perioadă deosebit de prielnică pentru lupta cu lenevirea. Aceasta este perioada vlăguirii păcatului în trup şi a silirii de sine spre a pune bun început duhovnicesc. Nicicând omul nu poate să se zidească cu atâta binecuvântare ca în perioada Postului Mare. Cântările de umilinţă din biserici deşteaptă sufletul din somnul păcatelor, îndemnându-l către pocăinţă, aducându-i aminte de înfricoşătoarele  pedepse pentru păcate, aprinzând în el dorinţa de a se îndrepta; îl însufleţesc către înălţimi şi-l avântă către o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, rugăciunile bisericeşti din Postul Mare îl predispun pe om  către nevoinţa duhovnicească. Şi, chiar numai pe aceasta dacă o dobândim, este deja un mare câştig pe drumul îndreptării de sine. Numai osteneala duhovnicească ne poate îmbogăţi cu nepreţuitele comori ale virtuţilor. Într-adevăr, fără ajutorul harului dumnezeiesc nu se poate obţine nimic bun, dar nici fără contribuţia noastră Dumnezeu nu poate să ne „bage pe gât” ceva bun. Dacă asemănăm harul lui Dumnezeu cu  ploaia, fără de care sămânţa de grâu nu ar putea nici să încolţească, nici să răsară şi nici să dea rod, atunci trebuie să asemănăm munca omenească cu ogorul de arat şi de semănat, fără de care nu este cu putinţă să nădăjduim într-o bună recoltă.

Ştiind că osteneala duhovnicească ne îmbogăţeşte în virtuţi şi ne apropie de Dumnezeu, diavolul ne insuflă lenea – ce pare la prima vedere un lucru foarte nevinovat şi nevătămător. Şezi, căci nimic rău nu faci! Ce păcat este în asta? Nu este oare aceasta, în orice caz, mult mai bine decât a săvârşi nelegiuiri?  Astfel gândesc mulţi oameni, însă ei  nu au dreptate. Nesăvârşind nimic, tu deja săvârşeşti păcatul, pentru că încalci porunca cea dintâi a lui Dumnezeu – porunca de a munci – dată lui Adam în Rai chiar mai înainte de a porunca de a se păzi să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. În Biblie citim că Dumnezeu a poruncit lui Adam, îndată după crearea lui, să se ostenească, lucrând şi păzind grădina Edenului( vezi Facerea 2, 15[„Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.”])

Celor care nu se ostenesc şi-şi petrec  viaţa lor în lenevie, trândăvia lor le naşte gânduri rele, iar gândurile rele duc către fapte rele. Mintea celui trândav este atelier al diavolilor, în care se făuresc planurile viitoarelor căderi ale celui leneş  şi în care omul singur îşi împleteşte laţurile viciilor  cu care, mai devreme sau mai târziu se va înfăşura. Nu întâmplător lenea este enumerată printre  cele şapte păcate de moarte. De la nevoitorii egipteni de demult ne-a rămas  o înţeleaptă apoftegmă:

„Monahul care lucrează este ispitit de un singur demon, iar cel care pierde vremea în zadar este înconjurat de o mulţime fără de număr de demoni”.

Nu din nelucrare oare mulţi oameni cad în grele păcate înaintea lui Dumnezeu? Începând cu grăirea în deşert, rod al cugetării deşarte, ei se dedau vorbăriei fără rost, la privirea curioasă către păcate străine, şi astfel  îşi neglijează propriul suflet. Cineva poate să întrebe: „Dar ce să fac, când am terminat lucrul şi mă odihnesc? În timpul odihnei vorbesc cu colegii. Oare aceasta este păcat?”  Nu, nu este păcat dacă vorbiţi despre lucruri nevinovate, şi cu atât mai mult dacă vorbiţi lucruri de folos. Însă oare acestea sunt convorbirile voastre? Este posibil să începeţi cu teme lipsite de păcat, dar din cuvânt în cuvânt ajungeţi la  convorbiri necuviincioase. Fiecare urmăreşte să iasă în evidenţă cu vreo glumă. După glumă se trece la povestiri lipsite de curăţie. De acolo se sare la subiecte primejdioase curăţiei. După aceea, încep îndată bârfirile despre cineva care nu este prezent şi se ajunge, de la cele mai nevinovate discuţii, la cele mai grele păcate.

Dar cum să ne ferim de toate acestea? Trăim în mijlocul oamenilor – nu putem să nu vorbim cu ei, nici să nu împărtăşim gânduri şi impresii! Gânduri şi impresii pot fi împărtăşite, însă numai în sens ziditor. Nestăpânindu-se omul de la asemenea împărtăşiri „fără vătămare”, poate să meargă în iad.  Şi de acolo nu vor putea să-l izbăvească prietenii lui, din pricina cărora el a păcătuit când a glumit şi când a osândit. Aşa că este mai bine ca în timpul odihnei să nu te dedai deşertăciunii, din care se va naşte păcatul. Ci odihna ostenelii trupeşti umple-o cu lucrul cel duhovnicesc şi prin aceasta te vei îndepărta de orice păcat. Însă lucrarea duhovnicească stă în rugăciune. Cea  mai potrivită în asemenea cazuri este Rugăciunea  lui Iisus:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”.

Iar dacă prietenii tăi, observând că te îndepărtezi de ei, încep să râdă de tine,  şi să te batjocorească, nu te tulbura! Mai bine să suporţi batjocura falşilor prieteni decât, pentru josnicia de a plăcea oamenilor, să săvârşeşti păcate înaintea lui Dumnezeu. Niciunde în Scriptură Dumnezeu nu ne îngăduie, pentru plăcerea oamenilor, să păcătuim. Când te îndeletniceşti cu virtutea, iar cei necuraţi observă şi râd pe faţă de tine, atunci îngerii în chip nevăzut se bucură de tine. Preferă să fii în părtăşie cu Dumnezeu decât, făcând pe placul oamenilor, să fii în părtăşie cu diavolul. Către cea din urmă părtăşie te conduc grăirea deşartă, grăirea de lucruri necurate şi grăirea de rău. Dacă doreşti să fii credincios lui Dumnezeu şi cucernic, dispreţuieşte părerile oamenilor cele pervertite şi cugetă la dumnezeiasca învăţătură, exprimată atât de bine de cuvintele Sf. Ap. Iacov:

„Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima , cucernicia acestuia este zadarnică. Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl este aceasta: ...să  ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii(Iacov 1, 26-27).

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

„Încă din flăcările acestei vieţi să începem necruţătoarea luptă cu patimile!”(II)

„Tragedia robului constă, însă, în faptul că, şi de are voie liberă, e ca şi cum n-ar avea-o pentru că este dator să împlinească voia stăpânului său”

Având în vedere toate acestea, Sfântul Efrem începe rugăciunea lui cu o îndreptare a atenţiei noastre către micile păcate spre a ne feri de cele mari. Nimeni nu s-a născut criminal. Şi cei mai mari răufăcători şi-au început răutăţile lor de obicei cu mici greşeli. Oricare dintre noi cunoaşte din experienţă că în copilărie a săvârşit păcate mărunte, „nevinovate”, la care semenii cu bunătate au zâmbit, însă de la care mai pe urmă omul a trecut către nelegiuiri din ce în ce mai mari. Învăţămintele extrase  din diverse experienţe ne arată că drumul către  crimă este aşternut cu dalele mici ale deprinderilor păcatelor mărunte.

Dacă repeţi un păcat mărunt, tu lucrezi în sinea ta deprinderea de a păcătui, iar dacă păcătuieşti permanent, toceşti simţul tău moral şi te deprinzi cu răul. Şi, dacă te deprinzi cu răul, acesta îţi devine a doua ta natură. Atunci fie că doreşti, fie că nu, deja nu mai poţi să trăieşti fără păcat. Tu i te supui lui ca un rob, după cuvintele Mântuitorului: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului(Ioan 8, 34). Tragedia robului constă, însă, în faptul că, şi de are voie liberă, e ca şi cum n-ar avea-o pentru că este dator să împlinească voia stăpânului său.

 Vrednică de plâns este starea robilor  păcatelor! Ei sunt nefericiţi şi aici, iar după moarte vor fi şi mai nefericiţi. Pentru că deşi trupul prin care şi-au satisfăcut patimile moare, sufletul cu care a fost strâns unit este nemuritor. El merge în veşnicie  cu acele patimi, dar şi cu însuşirile  lui integre.  Setea patimilor vieţii lui pământeşti rămâne setea lui şi în viaţa veşnică. Şi aceasta este cea mai mare nenorocire a sa. El este vrednic de plâns pentru că nu a lucrat în sine în această viaţă  nici simţământul bucuriilor  cereşti, nici năzuinţa spre unirea cu Dumnezeu , nici dorinţa către curăţie, virtutea, smerenia şi facerea de bine, care bucură sufletul după această viaţă, ci s-a legat cu hotărâre  de înclinaţiile lui cele păcătoase,  care şi aici îl chinuieşte, azvârlindu-l în multe plăceri înşelătoare, şi după viaţa aceasta îl vor munci necontenit, istovitor. El va duce cu sine setea patimilor sale şi nu va mai avea cu ce să le satisfacă. Aceasta este pedeapsa iadului pentru toţi care nu se luptă cu patimile lor aici şi nu arată stăruinţă în a le dezrădăcina din ei cu ajutorul dumnezeiescului har.[...]

Trupul a murit, s-a despărţit de suflet, însă acesta simte patimile lui. Ele îl irită şi îl supără. El doreşte să le mulţumească, însă una ca aceasta nu  este cu putinţă – trupul îi lipseşte! Zace în pământ! Şi chiar când va învia, la a Două Venire, el va fi astfel croit, că nu va mai satisface patimile păcătosului său suflet, care se va chinui, chemând mângâierile acestor patimi. Ele cu atât mai mult îl vor chinui, cu cât nu vor putea fi satisfăcute.

Fericit este acela care, încă din această viaţă, şi-a retezat de la trupul său patimile păcătoase prin post, rugăciune, răbdare şi înfrânare! Atunci trupul devine una cu sufletul. Nu îl mai supără cu dorinţe neplăcute lui Dumnezeu. El se dezobişnuieşte de aceste necurate mângâieri, şi de aceea  nici după moarte nu simte coşmarurile nesatisfacerii patimilor. Dimpotrivă, supunând şi trupul înaltelor lui năzuinţe, după moarte el zboară fericit spre înălţimi, aşteptând cu bucurie învierea cea de obşte, când şi trupul reînnoit va deveni părtaş la veşnicele  şi nesecatele bucurii îngereşti.

Sfântul Ioan de Kronstadt, cugetând la modul cum patimile chinuie sufletul şi după moarte, scrie:

„Iubitorule de desfătări, către ce-ţi vei îndrepta  dragostea ta cea păcătoasă după moarte, când acolo nu mai sunt astfel de îndulciri, iar locul lor va fi luat de o sărăcie desăvârşit de amară? Cu ce  se va hrăni sufletul tău cel  nepieritor?

Iubitorule de arginţi, spre ce-ţi vei îndrepta dragostea inimii tale, când moartea te va lipsi de  cele ale tale, şi de îndulcirea de bani, şi de diferite alte comori? Sufletului îi vor fi inutile acestea; atunci îi vor fi chiar potrivnice... pentru că l-au îndepărtat şi l-au lipsit de comoara lui cea nepieritoare – Dumnezeu!

Mândrule iubitor de cinstire, care ai însetat după onoruri şi cinstiri şi ai iubit lumea mai mult decât orice! Spre ce-ţi vei îndrepta dragostea ta, când moartea îţi va smulge toate onorurile şi te va  arăta fără nicio slăvire şi plin de ruşine? Care vor fi atunci hrana şi viaţa duhului nepieritor, care s-a îndepărtat de Dumnezeu pentru cinstirile deşarte ale acestei lumi şi s-a divinizat pe sine, asemenea închinătorilor la idoli?”

 De nedescris ca fi atunci scârba acelui creştin care, după moartea sa, se va afla  lipsit de plăcerile pământeşti, fără să fi lucrat întru sine simţirea celor cereşti. De aceea nu este lipsit de importanţă ca încă din flăcările acestei vieţi să începem necruţătoarea  luptă cu patimile, care sunt îndreptate spre desfătările păcătoase pământeşti, cu scopul de a tămădui sufletul de acestea. Fericiţi vom fi dacă nu ne vom arăta împovăraţi de ele în veacul ce va să vie, pentru că acolo nu va mai fi lecuire, ci doar răsplătire! Cel ce încă de aici, când are vreme de îndreptare, nu se căieşte, acolo, în veşnicie, în zadar se va căi!. Iar acela care foloseşte  scurta vreme a acestei vieţi pentru pocăinţă fierbinte va fi fericit în veacul viitor.

Sfânta Biserică ne cheamă în timpul Postului Mare să intrăm în bolniţa duhovnicească a Sfintelor Păresimi, ca să ieşim din ea împrospătaţi haric, întăriţi duhovniceşte şi lecuiţi sufleteşte, ca să petrecem timpul vieţii care ne-a mai rămas în netulburată pace şi nevoinţă plăcută lui Dumnezeu, păzindu-ne înaintea Lui atât de păcatele cele mari, cât şi de cele mici.

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

Praf în văzduhul inimii(I)

„Nu întâmplător Sfânta Biserică a ales perioada Postului Mare ca cea mai potrivită vreme de îndeletnicire cu rugăciunea Sfântului Efrem. Aceasta este vreme de luptă cu păcatele şi de deprindere a virtuţilor. Dacă dorim să ne folosim de perioada Postului Mare pentru curăţirea noastră duhovnicească şi pentru harica îmbogăţire, trebuie să învăţăm pe de rost rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi, închinându-ne până la pământ, să ne pătrundem, rugându-ne, de puterea cuvintelor.

Şi ce ne îndeamnă aceste cuvinte?”

Rugăciunea de izbăvire din unele păcate

(Capitolul 2)

Când nu este întru totul pervertit, omul urăşte păcatul. Dar el simte că nu este în stare singur să o ducă la bun  sfârşit cu acesta.  Fără dumnezeiescul ajutor nimeni nu a devenit din păcătos drept. De aceea şi în rugăciunea Sfântului Efrem, pe care o examinăm acum, suntem povăţuiţi să cerem lui Dumnezeu izbăvirea de păcate:

„Doamne..., duhul(adică starea sufletească) trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie!”

Dintr-o mulţime de păcate, Sfântul Efrem a ales doar câteva, şi la prima vedere, nu pe cele mai importante. De ce una ca aceasta? Înseamnă oare că nu suntem datori să luptăm şi cu celelalte păcate? – Cu siguranţă nu! Tot păcatul rupe de Dumnezeu, de aceea noi suntem datori să dezrădăcinăm orice nelegiuire din sufletele noastre. Trebuie să începem însă cu cele mai mici, căci acestea nasc pe cele mari. Pe cât de este de greu să dezrădăcinezi un copac care a crescut uriaş, tot la fel de greu este să izbândeşti  faţă de o patimă adânc înrădăcinată în sufletul tău. Dacă doreşti să nu mai fie în tine păcate pierzătoare cu rădăcini adânci, dezrădăcinează din inima ta şi cele mai mărunte vinişoare ale viitorilor copaci uriaşi ai răutăţii. Căci la început, după ce au încolţit din sămânţă, vinişoarele lesne sunt smulse, însă, dacă prind rădăcini mai adânci, nu poţi să le mai smulgi.

Cât priveşte marile păcate, nimeni nu poate să nege că ele înalţă un sinistru zid despărţitor între noi şi Dumnezeu. Însă păcatele cele mărunte sunt dispreţuite de mulţi ca fiind de mică importanţă şi inofensive. Unii chiar le socotesc ca îngăduite! Se întâmplă să meargă credinciosul  cu asemenea păcate la vreun duhovnic şi să audă[...]: „Aceasta nu este păcat. Spune ceva mai substanţial!”. Fireşte, creştinul va pleca de la un asemenea duhovnic nemulţumit. El simte că păcatele lui mărunte, fără de număr, asemenea firelor de praf, s-au îngreunat ca o sarcină apăsătoare în sufletul lui şi la fiecare suflare a unui vânt potrivnic se ridică asemenea unui nor, înlăuntrul inimii, murdărind atmosfera ei duhovnicească, asfixiind pe creştin, nelăsându-l să mai respire.

Păcatele cele mici deschid calea celor mari.  Astfel, de pildă, din trândăvie se naşte rătăcirea fără niciun rost. Din aceasta – căutarea distracţiilor, iar de aici – beţia; iar din beţie – desfrâul şi violenţa, iar violenţa conduce către bătaie, până la lovituri sângeroase şi chiar ucidere. Prin urmare, „păcatul mărunt” al trândăviei devine pricină de săvârşire a păcatelor de moarte.

Grija de multe naşte iritarea, iar iritarea – deprimare, iar deprimarea – indiferenţă faţă de credinţă. Indiferenţa faţă de credinţă conduce apoi către ateism. Ateismul(necredinţa) este pricină a slăbirii duhovniceşti. Din ultima se nasc diferite alte înclinări pătimaşe şi mai cu seamă setea de plăceri. Această sete de plăceri păcătoase conduce la deplina cădere, şi  de la ea până la deznădejde nu mai există decât un singur pas.

Iubirea de stăpânire este legată de slava deşartă şi de mândrie. Iubitorul de  stăpânire cel mândru, chiar de ar fi cel mai însemnat om din lume, prin întreaga nesupunere a dorinţelor lui se dedă la mânie. Din mânie se naşte ura. Iar ura naşte relaţii pline de vrajbă. De aici se ajunge la certuri neîncetate, însoţite de osândiri şi  răzbunări.  Şi toate acestea îngroapă dragostea şi conduc către moartea cea duhovnicească.

Grăirea deşartă goleşte sufletul şi omoară orice vieţuire după duh. Starea duhovnicească odată sfârşită pune pe fugă rugăciunea. Fără rugăciune, omul pierde legătura cu Dumnezeu. Lipsa legăturii cu Dumnezeu conduce la apropierea de diavol. Iar părtăşia cu diavolul învaţă pe om la toate păcatele posibile. Şi cele inspirate de diavolul sunt căi ale iadului.

Iată deci că nu sunt lipsite  de importanţă păcatele mărunte la chip, dacă de ele atârnă nu doar comportarea omului aici, pe pământ, ci şi veşnica lui stare de dincolo, de după moarte. [...] Păcatele cele mici sunt asemenea firelor de nisip, care adunate însă în traistă, prin mulţimea lor, pot să ajungă la greutatea unei pietre de moară, ce poate să-l scufunde pe om(vezi Matei 18, 6).

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare

"Şcoala lui Hristos este o şcoală aspră, de unde vor cădea toţi cei care nu rezistă cu succes examenului smereniei"

Cel ce cunoaşte pe Dumnezeu contemplă măreţia Lui şi, dojenindu-se pe sine însuşi, vorbeşte asemenea fericitului Iov: Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă(Iov 42, 5-6). Iar noi, dacă dorim să contemplăm dumnezeirea, trebuie să ne dojenim pe noi înşine şi să căpătăm smerita cugetare, spre a putea nu numai să-L vedem înaintea noastră, ci să avem şi bucuria ca el să locuiască şi să odihnească întru noi, să ne desfătăm întru El.. În acest chip nebunia noastră va fi înţelepţită de înţelepciunea Lui şi neputinţa noastră va fi biruită de puterea Lui.”

Asemenea tuturor celorlalţi Părinţi, Sfântul Marcu Ascetul găseşte că cele mai mari fapte bune, fără smerenie, sunt neîndestulătoare pentru mântuire. Aşa sunt nevoinţele fireşti din afară. Însă nevoinţa creştinului trebuie să fie în primul rând lăuntrică, ascunsă. Ca să nădăjduieşti în virtuţile tale văzute, înseamnă să fii înşelat de diavol prin sentimentul mulţumirii de sine născut în inima ta. Această mulţumire de sine este pierzătoare. Vorbind despre adevărata smerenie, Hristos ne îndeamnă: Când veţi face toate acestea poruncite vouă, să ziceţi: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem!(Lc. 17, 10).

„Se întâmplă ca unii oameni – spune Sfântul Marcu – să primească har, însă diavolul, care îşi caută mereu cuib întru ei, le împleteşte curse, ca să se abată de bunăvoie, nu-i ispiteşte şi îi face să creadă că mintea lor s-a curăţit. După aceea vrăjmaşul conduce pe om în rătăcire, cum că deja este un creştin desăvârşit. Şi când un astfel de om devine fără purtare de grijă, diavolul dintr-o dată îl atacă în chip războinic, îl ispiteşte şi îl duce în iad…Diavolul este de atâtea mii de ani. Lucrul lui constă în a pierde sufletele oamenilor. El poate să lucreze din cele sădite în inimă şi uneori nu se arată deloc ca să ducă sufletul în părere de sine, cum că a atins deja desăvârşirea. Temelia creştinătăţii aceasta este: oricât de multe fapte ale dreptăţii săvârşeşti, să nu te bizui pe ele şi să nu te socoteşti un om înalt, ci să fii sărac cu duhul!”

Cel mai sigur izbândesc în viaţa duhovnicească aceia care izbândesc în smerenie. Şcoala lui Hristos este o şcoală aspră, de unde vor cădea toţi cei care nu rezistă cu succes examenului smereniei. Însă acela care ia acest examen trece într-o clasă superioară fără să mai fir nevoie să susţină examen la alte virtuţi. Întru ele, omul poate să se deprindă şi mai târziu, căci smerenia le poartă în sine ca germene. Însă acestea nu întotdeauna au smerenia ca temelie a lor, şi de aceea nu întotdeauna sunt mântuitoare.

Cel ce este cu adevărat creştin nu se cunoaşte după post, după mersul la biserică, după cuvintele evlavioase, după mulţimea cunoştinţelor duhovniceşti, după citirea cărţilor bisericeşti, cât mai ales după smerenie. Cel ce suportă învinuirile nedrepte, cel ce nu se supără de bârfele la adresa lui atunci când nu este de faţă, care la o ceartă îşi cere primul iertare, deşi nu este el vinovat, acela este creştin.

Acela care, dispreţuit fiind, nu jigneşte, care la răutate răspunde printr-o faptă bună, care împlineşte cu bucurie toate dumnezeieştile porunci şi crede că nu a realizat nimic, acela este creştin. Acela care, fiind dăruit de Dumnezeu cu multe şi înalte însuşiri, se socoteşte sincer cel mai rău dintre toţi, acela este creştin.

Un tânăr monah s-a lăudat la avva Sisoe: „Eu am întotdeauna gândul la Dumnezeu!” Stareţul i-a răspuns: „Nu e mare lucru că gândul tău este la Dumnezeu. Lucru înalt este să-ţi dai seama că eşti mai prejos de toată făptura. Această conştiinţă, împreună cu nevoia trupească, conduce la deprinderea smereniei.”

Dacă dorim să mergem într-o altă ţară, nu este de trebuinţă sa luăm cu noi bagaje şi multe cărţi. Este de ajuns să avem doar o cărticică numită „paşaport”. Dacă o avem cu noi, ni se na da voie să trecem graniţa. Dacă nu o avem, orice bagaj al nostru, oricât de valoros ar fi, nu ne va ajuta. Se înţelege, dacă este valoros acest bagaj, nu ne va fi deloc inutil când trecem graniţa într-un alt stat, căci prin el noi ne vom asigura acolo traiul nostru. Însă nu acest bagaj ne va deschide porţile altui stat, ci doar paşaportul. În viaţa duhovnicească, paşaportul este smerenia. Bagajul sunt virtuţile. Oricât de trebuitoare ar fi ele, fără smerenie nu sunt în stare să ne deschidă porţile împărăţiei lui Dumnezeu. Doar smerenia dă acces la această minunată Împărăţie a harului!

Să luăm o altă pildă . Ajungi într-un anume loc noaptea şi duci cu tine valize grele, pline cu lucruri de valoare. Doreşti să urci până la ultimul etaj al unei clădiri foarte înalte. Ascensorul poare să te ducă destul de uşor şi de rapid sus, pentru o mică monedă. Însă constaţi că tu nu ai acea monedă. În buzunarul tău sunt alţi bani, de hârtie, însă aceştia nu-ţi folosesc, pentru că, fiind noapte, nu ai unde să-i schimbi. Şi iată, cu toţi banii tăi, tu rămâi jos şi nu poţi să urci la etajul cel mai de sus!

Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Poţi să ai mulţime de bogăţii duhovniceşti, mulţime de virtuţi, dacă nu ai însă bănuţul smereniei, nu vei putea să urci la cer, ci vei rămâne jos!

Minunat lucru este smerita cugetare! Pe cât de măruntă la chip, aceasta are puterea făcătoare de minuni de a mântui şi de a ridica spre înalt. „Când păcatul este acoperit de smerita cugetare, în cele din urmă - după cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur – aceasta se arată mai puternică decât dreptatea, unită cu mândria. Însă dacă smerenia se uneşte cu dreptatea, până unde nu va ajunge aceasta şi care cer nu-l va trece?! Fără îndoială, ea va sta cu mare îndrăzneală chiar în jurul tronului lui Dumnezeu, în mijlocul îngerilor…Nicio altă virtute a noastră nu poate să dăinuie fără smerenie. Curăţia, fecioria, dispreţuirea banilor…totul este necurat, ticălos şi mârşav, dacă întru virtute nu există smerită cugetare. Dumnezeu pentru aceasta ne-a creat din două firi, pentru ca atunci când tu te înalţi cu mândrie, micimea trupului să te smerească, iar când găseşti ceva de jos şi nevrednic de cinstea dată ţie de Dumnezeu, nobleţea sufletului să te ridice până la comparaţia cu puterile cereşti”.

Creat pentru cer, omul păcătos îl va atinge doar dacă pe pământ se consideră pe sine mai jos decât orice făptură. Dacă se înalţă deasupra oamenilor celor asemenea lui, el va cădea în iad. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, nimic nu este atât de scump la Dumnezeu ca aceea de a te socoti ultimul din cei mai de pe urmă păcătoşi şi de a nu te lăuda cu nici un dar. Săracul Lazăr, din binecunoscuta pildă a lui Hristos(Lc. 16, 19-31), nu avea oarecare fapte deosebite, însă a fost întru răbdarea lui smerit şi întru smerenia lui răbdător. Cu aceasta, el s-a mântuit. Prin urmare, dreaptă este judecata Sfinţilor Părinţi, că smerenia înseamnă scurtarea căii spre mântuire.

Odată, la vestitul avva Macarie Egipteanul, a venit un înger trimis de Dumnezeu şi i-a spus: „Macarie, nu te teme de atacurile nevăzuţilor vrăjmaşi, căci Bunul nostru Dumnezeu nu se va întoarce de la tine şi nu va înceta să te întărească! Fii cu bărbăţie şi întăreşte-te! Cu vitejie, înfrânge începătoriile şi puterile potrivnice – demonii! Dar să nu te înalţi întru nevoinţele tale, ca să nu te părăsească ajutorul cel dumnezeiesc şi să nu cazi cu amară cădere!”Sfântul Macarie a răspuns întru mulţime de lacrimi: „Cu ce să mă înalţ, când sufletul meu, asemenea unei desfrânate, se hrăneşte cu răul miros al necuratelor gânduri insuflate de demoni?”

În acest caz, foarte ziditor este faptul că, chiar şi acest minunat sfânt a avut, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, gânduri de desfrânare, pe care el, se înţelege, le-a respins. Ele i-au fost îngăduite spre a avea motiv de smerenie. Căci altfel, cu toate nevoinţele şi izbânzile lui duhovniceşti, dacă s-ar fi mândrit, el ar fi căzut, oricât de sus s-ar fi ridicat!

Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare

Însă cel mai lucrător chip al smereniei de sine este tăierea propriei voi. Sfântul Varsanufie subliniază aceasta în mod limpede, spunând: „Smerenia constă în a se socoti omul pe sine ca nefiind ceva, în a-şi tăia întru toate voia sa, a se supune tuturor şi fără tulburare a suporta acelea care-i vin din afară…Nu trebuie ca el însuşi să caute pentru sine lucruri pline de umilinţă, căci aceasta conduce spre slava deşartă, împiedică izbânda şi aduce mai mult vătămare decât folos.” Dacă-ţi trimite însă Dumnezeu vreo lucrare de umilinţă, fie printr-un oarecare om, fie prin oarecare împrejurări, nu trebuie să te împotriveşti ori să te revolţi, ci să te supui întru ascultare. Aceasta conduce spre izbândă…

„Umilinţa – continuă Sfântul Varsanufie – poate fi de două feluri: una izvorâtă din propria ta inimă(aceasta este smerirea de sine – n.n.), iar alta vine din necazurile venite din afară. Umilinţa ca urmare a necazurilor din afară este mai mare decât cea care provine din propria noastră inimă. Căci mai uşor este ca tu singur să-ţi suporţi jignirile decât să suporţi ofensele altor oameni. Cea de pe urmă pricinuieşte o mult mai mare durere în inimă”.

O asemenea suportare a ofenselor din partea aproapelui este o adevărată nevoinţă duhovnicească de dobândire a smereniei. Această nevoinţă nu este zadarnică. Atunci când ne ostenim spre a dobândi smerenia cea plină de virtute, Dumnezeu se milostiveşte şi ne ajută. Sfântul Isaac Sirul dă mărturie în acest sens: „Dacă omul se smereşte, îndată mila lui Dumnezeu îl înconjoară. Atunci inima simte dumnezeiescul ajutor şi află o oarecare tărie de încredinţare lăuntrică ce se deşteaptă întru el…Atunci inima lui se umple într-o clipă de credinţă”.

Omul poate şi trebuie să se smerească. Dumnezeu ne obligă(I Ptr. 5, 6). Însă a ajunge până la desăvârşita smerenie nu stă în puterea niciunui muritor de rând. Numai Dumnezeu poate să dăruiască desăvârşita smerenie. Iar aici există un adânc înţeles proniator. Această smerenie primită de la Dumnezeu ne umileşte cu adevărat, în timp ce smerenia omenească poate să ne arunce chiar şi în mândrie.

Cel ce se nevoieşte cu adevărat întru dobândirea smereniei, permanent se înjoseşte pe sine, spunându-şi în mintea sa(însă nu înaintea altora, ca să nu se nască din aceasta o falsă mărturie):

„Eu nu sunt drept. Nu mă nevoiesc aşa cum trebuie. Şi în fiecare zi pun doar început”. Iată, cu o astfel de modestie trebuie să se nevoiască un om. Sfântul Ioan Gură de Aur ne povăţuieşte spre cererea smerită a binecuvântatei smerenii prin minunata lui rugăciune de seară, alcătuită din 24 de cereri, din care cea de-a zecea grăieşte astfel: „Doamne, Dumnezeul meu, deşi n-am săvârşit nici un bine înaintea ta, dă-mi după harul Tău să pun început bun!”

Dacă noi multă vreme ne ostenim în acest chip, socotindu-ne că nu am făcut nimic, dacă ne căim şi ne vedem ca cei mai păcătoşi dintre toţi oamenii, în inima noastră se va ivi pe neaşteptate dorita şi dăruita smerenie, cea plină de har de la Dumnezeu şi ceva întru totul minunat împreună cu ea: harica luminare, care va pătrunde asemenea unei raze în cămăruţa interioară a inimii noastre. Şi deodată, noi vom vedea că acolo văzduhul nu este aşa curat cum ni se părea nouă până atunci, şi cum în el se plimbă praful păcatului, pe care noi nu-l observăm din pricina întunecimii din noi. Şi astfel, văzând atât de multe păcate neconştientizate până în acel moment, ne vom plânge pe noi şi din ce în ce mai mult ne vom întări în convingerea că suntem foarte păcătoşi. Această smerită şi sinceră convingere ne va trezi la pocăinţă, iar pocăinţa va spori întru noi lumina cea duhovnicească. În lumina ei harică ne va fi cu putinţă să vedem încă şi mai clar şi cele mai ascunse păcate, atât cele actuale, cât şi cele trecute. Acestea ne vor smeri spre a primi spre pocăinţă lumina cea nouă a smereniei, până ce ajungem, în curăţia noastră, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos(Evr. 4, 13), până ce vom conştientiza că mult ne-am ostenit, însă nu noi, ci dumnezeiescul har care este întru noi(I Cor. 15, 10). Astfel, cu cât primim mai multă lumină, cu atât ne simţim mai păcătoşi. Şi cu cât mai păcătoşi ne simţim, cu atât mai multă smerenie ne va umple. Şi ne va deveni aceasta minunată întru ochii noştri. Pe când alţii ne văd asemenea sfinţilor, noi ne vom simţi ca păcătoşii cei mai de pe urmă.

Avva Dorotei povesteşte: „Odată, avva Zosima vorbea despre smerenie, iar un bărbat învăţat, care dorea să înţeleagă cât mai limpede această noţiune, l-a întrebat: „Spune-mi, cum te socoteşti tu ca un păcătos? Oare nu ştii că eşti sfânt? Oare nu ştii că ai virtuţi? Iată, vezi că împlineşti poruncile. Dacă e aşa, cum te socoteşti păcătos?” Stareţul nu ştia cum să-i răspundă, ci repeta doar: „Nu ştiu cum să-ţi spun, însă mă socotesc ca păcătos…!” Observând că stareţul se străduia să-i răspundă, m-am amestecat în vorbă, adresându-mă filosofului: „Nu tot aşa este oare şi în ştiinţa filosofiei? … Când cineva se instruieşte bine în această ştiinţă si se ocupa cu ea, el dobândeşte, după această îndeletnicire a sa o oarecare obişnuinţă, fără ca să-şi explice singur cum a ajuns cunoscător în acest lucru. Treptat, pe nebăgare de seamă, sufletul a dobândit deprinderea prin exersarea în această ştiinţă. Tot astfel este şi cu smerenia: din împlinirea dumnezeieştilor porunci dobândeşti o oarecare obişnuinţă către smerenie şi nu ştii cum să exprimi aceasta în cuvinte.” Când avva Zosima a auzit aceasta, s-a bucurat, m-a îmbrăţişat şi a spus: „Întocmai aşa este, după cum ai explicat!” Filosoful, mulţumit, s-a pus şi el de acord cu noi.”

Pe calea smereniei există realizări şi nerealizări, căderi şi ridicări. Însă acest fapt nu trebuie să ne facă nefericiţi. Astfel este duhovniceasca lege: dacă te împotriveşti cu putere demonilor, ei vor ridica un război puternic împotriva ta. Însă nu trebuie să ne îngrijorăm, cunoscând că tocmai atunci este cu noi Dumnezeu Cel plin de biruinţă. Să stăm îndrăzneţi de strajă şi să fim cu luare-aminte! Dacă vine durerea, să răbdăm cu mărinimie! Durerile ne arată că există Dumnezeu, Care ne iubeşte în ciuda păcatelor noastre şi ne aduce aminte de El. Dacă ni se întâmplă vreun necaz ce nu atârnă de noi, sa ne înclinăm cu smerită supunere capul înaintea celor rânduite de Pronia dumnezeiască! Necazurile, pentru cei ce se pocăiesc, sunt cărări către Dumnezeu. Dacă ni se arată alte ispite, fie din răutatea diavolească, fie de la oameni răi, să le întâmpinăm cu credinţă şi nădejde! Astfel planul demonic cel plin de răutate se va preface nouă în mare bunătate duhovnicească şi planurile lui Dumnezeu cele mântuitoare, privitoare la noi, se vor înfăptui. Izbânzile să ne umple de nădejde, fără să cădem însă în mândrie! Iar neizbânzile să ne smerească, fără să ne conducă la deznădejde! Iar atunci când şi din neizbânzile pricinuite, după îngăduinţa lui Dumnezeu, de către diavoli, noi ne folosim spre a ne smeri, fără a cădea în deznădejde, prin aceasta vom face pe diavoli să cadă în deznădejde.

Sfântul Marcu Ascetul afirmă că dacă noi înşine, fără oarecare îmboldiri din afară, ne-am fi străduit să dobândim smerita cugetare, nu ar fi fost nevoie să fim pedepsiţi. „Toată răutatea şi necazurile - scrie el – care ni se întâmplă, ni se trimit datorită faptului că suntem mândri. Căci dacă chiar şi Sfântului Apostol Pavel, spre a nu se înălţa, i-a fost trimis un înger al satanei să-l bată peste faţă(II Cor. 12, 7), cu atât mai mult îi va fi îngăduit lui satana sa ne asuprească atunci când ne mândrim, spre a ne smeri. Protopărinţii noştri(din Vechiul Testament) au avut case, bogăţii , au avut soţii, s-au îngrijit de copii, dar pentru nemărginita lor smerita cugetare vorbeau cu Dumnezeu. Iar noi ne-am îndepărtat de lume, am dispreţuit bogăţia, ne-am lăsat casele şi, crezând că suntem alături de Dumnezeu, am fost batjocoriţi de demoni pentru mândria noastră. Acela care este înfumurat, nu se cunoaşte nici măcar pe sine însuşi. Căci dacă şi-ar fi văzut nebunia şi neputinţa lui, nu s-ar mai fi înălţat. Însă, necunoscându-se pe sine, cum ar putea să-L cunoască pe Dumnezeu? Dacă el nu a putut să-şi cunoască nechibzuinţa sa, în care dăinuie, cum va putea să cunoască înţelepciunea lui Dumnezeu, de care se află atât de departe, fiind străin de aceasta?