Mintea celui trândav este atelier al diavolilor...”(III)

„Celor care nu se ostenesc şi-şi petrec  viaţa lor în lenevie, trândăvia lor le naşte gânduri rele, iar gândurile rele duc către fapte rele."

Trândăvia(Capitolul 3)

Pe primul loc între păcate, Sfântul Efrem aşează trândăvia. Oricine ştie ce este trândăvia – starea de zădărnicie. Când duhul zădărniciei – starea sufletească de lenevire şi de trândăvie – cuprinde sufletul, diavolul se foloseşte de această lipsă de ocupaţie cu lucruri folositoare a omului ca să-i îndrepte gândurile către rău. Nu în zadar în popor se spune că lenea este maica tuturor păcatelor. Cel ce nu are nimic de lucru începe să săvârşească ceea ce nu  trebuie. Că multă răutate a învăţat(pe am) lenevirea(Isus Sirah 33, 32) – citim în Sfânta Scriptură.

Trândăvia se manifestă  atât trupeşte, cât şi duhovniceşte. Trândăvia trupească se manifestă prin a irosi această vreme de aur fără a face nimic, în plăceri deşarte, în băutură, jucând table ori cărţi, ori în nesăvârşirea unei munci folositoare; iar trândăvia duhovnicească constă în faptul de a pierde vremea noastră de pocăinţă cu săvârşirea diferitelor păcate. Dacă lenea trupească ne îndepărtează de unirea cu lucrurile bogăţiei materiale, lenea duhovnicească conduce de-a dreptul către îmbogăţirea în vicii.

Trândăviei i-au fost adresate asprele cuvinte ale  Sfântului Apostol Pavel: Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce!(II Tesaloniceni 3, 10). Leacul împotriva trândăviei este munca. Osteneala trupească este folositoare existenţei noastre fizice, iar osteneala duhovnicească este  de neapărată importanţă duhovnicească după dreptar şi pentru veşnica noastră mântuire.

 Postul cel Mare este o perioadă deosebit de prielnică pentru lupta cu lenevirea. Aceasta este perioada vlăguirii păcatului în trup şi a silirii de sine spre a pune bun început duhovnicesc. Nicicând omul nu poate să se zidească cu atâta binecuvântare ca în perioada Postului Mare. Cântările de umilinţă din biserici deşteaptă sufletul din somnul păcatelor, îndemnându-l către pocăinţă, aducându-i aminte de înfricoşătoarele  pedepse pentru păcate, aprinzând în el dorinţa de a se îndrepta; îl însufleţesc către înălţimi şi-l avântă către o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, rugăciunile bisericeşti din Postul Mare îl predispun pe om  către nevoinţa duhovnicească. Şi, chiar numai pe aceasta dacă o dobândim, este deja un mare câştig pe drumul îndreptării de sine. Numai osteneala duhovnicească ne poate îmbogăţi cu nepreţuitele comori ale virtuţilor. Într-adevăr, fără ajutorul harului dumnezeiesc nu se poate obţine nimic bun, dar nici fără contribuţia noastră Dumnezeu nu poate să ne „bage pe gât” ceva bun. Dacă asemănăm harul lui Dumnezeu cu  ploaia, fără de care sămânţa de grâu nu ar putea nici să încolţească, nici să răsară şi nici să dea rod, atunci trebuie să asemănăm munca omenească cu ogorul de arat şi de semănat, fără de care nu este cu putinţă să nădăjduim într-o bună recoltă.

Ştiind că osteneala duhovnicească ne îmbogăţeşte în virtuţi şi ne apropie de Dumnezeu, diavolul ne insuflă lenea – ce pare la prima vedere un lucru foarte nevinovat şi nevătămător. Şezi, căci nimic rău nu faci! Ce păcat este în asta? Nu este oare aceasta, în orice caz, mult mai bine decât a săvârşi nelegiuiri?  Astfel gândesc mulţi oameni, însă ei  nu au dreptate. Nesăvârşind nimic, tu deja săvârşeşti păcatul, pentru că încalci porunca cea dintâi a lui Dumnezeu – porunca de a munci – dată lui Adam în Rai chiar mai înainte de a porunca de a se păzi să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. În Biblie citim că Dumnezeu a poruncit lui Adam, îndată după crearea lui, să se ostenească, lucrând şi păzind grădina Edenului( vezi Facerea 2, 15[„Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.”])

Celor care nu se ostenesc şi-şi petrec  viaţa lor în lenevie, trândăvia lor le naşte gânduri rele, iar gândurile rele duc către fapte rele. Mintea celui trândav este atelier al diavolilor, în care se făuresc planurile viitoarelor căderi ale celui leneş  şi în care omul singur îşi împleteşte laţurile viciilor  cu care, mai devreme sau mai târziu se va înfăşura. Nu întâmplător lenea este enumerată printre  cele şapte păcate de moarte. De la nevoitorii egipteni de demult ne-a rămas  o înţeleaptă apoftegmă:

„Monahul care lucrează este ispitit de un singur demon, iar cel care pierde vremea în zadar este înconjurat de o mulţime fără de număr de demoni”.

Nu din nelucrare oare mulţi oameni cad în grele păcate înaintea lui Dumnezeu? Începând cu grăirea în deşert, rod al cugetării deşarte, ei se dedau vorbăriei fără rost, la privirea curioasă către păcate străine, şi astfel  îşi neglijează propriul suflet. Cineva poate să întrebe: „Dar ce să fac, când am terminat lucrul şi mă odihnesc? În timpul odihnei vorbesc cu colegii. Oare aceasta este păcat?”  Nu, nu este păcat dacă vorbiţi despre lucruri nevinovate, şi cu atât mai mult dacă vorbiţi lucruri de folos. Însă oare acestea sunt convorbirile voastre? Este posibil să începeţi cu teme lipsite de păcat, dar din cuvânt în cuvânt ajungeţi la  convorbiri necuviincioase. Fiecare urmăreşte să iasă în evidenţă cu vreo glumă. După glumă se trece la povestiri lipsite de curăţie. De acolo se sare la subiecte primejdioase curăţiei. După aceea, încep îndată bârfirile despre cineva care nu este prezent şi se ajunge, de la cele mai nevinovate discuţii, la cele mai grele păcate.

Dar cum să ne ferim de toate acestea? Trăim în mijlocul oamenilor – nu putem să nu vorbim cu ei, nici să nu împărtăşim gânduri şi impresii! Gânduri şi impresii pot fi împărtăşite, însă numai în sens ziditor. Nestăpânindu-se omul de la asemenea împărtăşiri „fără vătămare”, poate să meargă în iad.  Şi de acolo nu vor putea să-l izbăvească prietenii lui, din pricina cărora el a păcătuit când a glumit şi când a osândit. Aşa că este mai bine ca în timpul odihnei să nu te dedai deşertăciunii, din care se va naşte păcatul. Ci odihna ostenelii trupeşti umple-o cu lucrul cel duhovnicesc şi prin aceasta te vei îndepărta de orice păcat. Însă lucrarea duhovnicească stă în rugăciune. Cea  mai potrivită în asemenea cazuri este Rugăciunea  lui Iisus:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”.

Iar dacă prietenii tăi, observând că te îndepărtezi de ei, încep să râdă de tine,  şi să te batjocorească, nu te tulbura! Mai bine să suporţi batjocura falşilor prieteni decât, pentru josnicia de a plăcea oamenilor, să săvârşeşti păcate înaintea lui Dumnezeu. Niciunde în Scriptură Dumnezeu nu ne îngăduie, pentru plăcerea oamenilor, să păcătuim. Când te îndeletniceşti cu virtutea, iar cei necuraţi observă şi râd pe faţă de tine, atunci îngerii în chip nevăzut se bucură de tine. Preferă să fii în părtăşie cu Dumnezeu decât, făcând pe placul oamenilor, să fii în părtăşie cu diavolul. Către cea din urmă părtăşie te conduc grăirea deşartă, grăirea de lucruri necurate şi grăirea de rău. Dacă doreşti să fii credincios lui Dumnezeu şi cucernic, dispreţuieşte părerile oamenilor cele pervertite şi cugetă la dumnezeiasca învăţătură, exprimată atât de bine de cuvintele Sf. Ap. Iacov:

„Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima , cucernicia acestuia este zadarnică. Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl este aceasta: ...să  ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii(Iacov 1, 26-27).

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.