"...ceea ce a fost cu neputinţă alchimiştilor întotdeauna a fost şi este cu putinţă chiar şi pentru cei mai simpli creştini ortodocşi "(IV)

„Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te! Pentru ce dormi?

Sfârşitul se apropie!...”

„...râvna creştinilor de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu  este atât de  scăzută, că arareori cineva îşi mai mobilizează sufletul  spre o nevoinţă activă, spre a săvârşi fapte bune, spre a arăta dragoste jertfelnică şi rareori  cineva se mai hotărăşte pe deplin  a urî  bunurile pământeşti, liniştea lui vremelnică şi plăcerile lui egoiste, ca să se dedea la o nemiloasă  luptă  cu propriile patimi şi să înceapă în chip hotărât dezrădăcinarea lor. Această sfântă luptă cu sine însuşi, atât de caracteristică primilor creştini, a devenit străină moştenitorilor lor nevrednici din zilele noastre.”

Există oameni  trândavi atât cu trupul, cât şi cu duhul. Ei sunt vrednici de mare plângere. Mai există şi oameni care cu trupul se ostenesc foarte mult, iar cu duhul nicidecum. Ei dobândesc  bunuri numai în această viaţă, neglijându-şi pe deplin sufletul. Nici unul dintre aceştia nu este necredincios. Dimpotrivă, recunosc că există Dumnezeu, însă El le este străin în fiecare ceas. În loc să aibă în permanenţă pe Dumnezeu în minţile lor, ei trăiesc neîncetat în forfota pământească. Diavolul a lăsat o perdea peste  ochii lor cei duhovniceşti, ca să nu vadă ce-i aşteaptă după moarte. El îi stăpâneşte prin problemele de zi cu zi şi prin necontenite griji. Acesta i-a îmbătat cu opiumul zăpăcelii pământeşti, ca să nu ia seama la pieirea lor. Şi, iată, aceşti oameni toată ziua o închină istovitoarelor forfoteli pământeşti, iar seara, frânţi de oboseală, fie ascultă la radio, fie privesc la televizor până târziu, astfel că nu le mai rămâne vreme pentru  vreo rugăciune.  În cel mai fericit caz ei se închină numai şi se culcă. Aceasta se numeşte lene duhovnicească. O, opreşte-te, frate, opreşte-te, soro, pentru zece minute înaintea icoanelor  din casă, mulţumeşte Domnului pentru ziua care a trecut, cere ocrotire pentru timpul nopţii şi binecuvântare şi milă pentru  ziua ce va urma! Cât de mult îţi dăruie Domnul! Afieroseşte-I şi tu  Lui măcar câteva minute pe zi! Aceasta este  pentru tine extrem de  important! Dându-I Lui  fie şi câteva minute din viaţa ta, în realitate tu nu Lui, ci ţie îţi foloseşti! Acesta este cel mai minunat lucru în credinţa noastră: că atunci când Domnul îţi dă, şi atunci când tu Îi dai, tot tu te îmbogăţeşti!.

Să nu petrecem în lenevire duhovnicească şi în zadarnică visare viaţa noastră! Viaţa pământească este o mare comoară, un preţios capital, cu care putem să cumpărăm fericirea cea veşnică. Închipuiţi-vă că am fi foarte, foarte tineri şi că Dumnezeu ne-a hărăzit să trăim, de pildă, mai bine de o sută de ani! Închipuiţi-vă, de asemenea, că El ne-ar conduce într-o grădină minunată, în care există îngropate multe comori, spunându-ne că doar un singur ceas ne este îngăduit să  petrecem în această grădină, ca să adunăm pe parcursul acestui singur ceas oricâtă bogăţie şi mijloace de trai dorim pentru suta de ani de viaţă ce ne stă înainte. Dacă noi am avea fericirea să fim găzduiţi într-o asemenea grădină minunată doar pentru un ceas, ce am face?  Ne-am culca şi am dormi oare sub un pom? Ne-am plimba oare fără de grijă pe  aleile acesteia? Am pierde vremea fără a face nimic, privind la frumuseţile ei?  Am visa la lucruri nemaipomenite? Nu am lua, dimpotrivă, târnăcopul şi ne-am apuca de lucru cu înfiorare, spre a căuta comorile îngropate, şi nu am folosi oare cu cât mai multă înţelepciune fiecare minut, ştiind că peste un ceas vom fi rechemaţi  din grădină şi că fiecare va ieşi  din ea cu cele pe care a reuşit să le adune vreme de un ceas?

Viaţa noastră pământească este acea grădină. Noi suntem îngăduiţi în ea doar pentru o anume vreme. Ceea ce reuşim să adunăm în această vreme în grădina vieţii, cu acelea va trebui să trăim în veşnicie. Cât de rău acţionează duhovniceşte cei leneşi! Ei se dedau, împotriva propriilor interese, la somn duhovnicesc, la visare păcătoasă, la trândăvie nesocotită. Şi în fiecare moment pot să fie chemaţi din această viaţă. Cu ce se vor arăta ei atunci înaintea lui Dumnezeu?

Cântările şi rugăciunile din Postul Mare ne îndeamnă să ne pocăim de nepăsarea noastră de până atunci: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te! Pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie!...”

Aceste cântări ne cheamă să o rupem cu orice păcat săvârşit până în acel  moment şi să ne îmbogăţim cu comoara virtuţilor. Însă cum să ne îmbogăţim în virtuţi? Două sunt modurile în acest caz: ori să ne nevoim de bunăvoie şi să ne silim pe noi înşine să înfăptuim binele, ori să răbdăm  răul care, fără de voia noastră, ni se întâmplă în vremea ispitei, pentru a-l preface în virtute.

Despre primul caz, pe care-l vom numi activ, nu găsim necesar să vorbim mai cu amănuntul aici, căci tocmai acesta va fi motivul nostru principal în examinarea virtuţilor. Cu cea mai mare părere de rău constatăm că râvna creştinilor de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu  este atât de  scăzută, că arareori cineva îşi mai mobilizează sufletul  spre o nevoinţă activă, spre a săvârşi fapte bune, spre a arăta dragoste jertfelnică şi rareori  cineva se mai hotărăşte pe deplin  a urî  bunurile pământeşti, liniştea lui vremelnică şi plăcerile lui egoiste, ca să se dedea la o nemiloasă  luptă  cu propriile patimi şi să înceapă în chip hotărât dezrădăcinarea lor. Această sfântă luptă cu sine însuşi, atât de caracteristică primilor creştini, a devenit străină moştenitorilor lor nevrednici din zilele noastre.

Dacă nu suntem însă în stare să ne mântuim în primul chip, să alegem pe cel de-al doilea, pasiv, care constă în faptul de a ne smeri şi de a răbda necazurile care ne cuprind în ciuda voii noastre.

 Alchimiştii din Evul Mediu aveau un vis – să afle „piatra filozofală”, cu ajutorul căreia, prin atingerea de metalele nepreţioase , să le prefacă în aur. Dar în zadar şi-au bătut ei capul – „piatra filozofală” a rămas un vis neîmplinit. Însă ceea ce a fost cu neputinţă alchimiştilor întotdeauna a fost şi este cu putinţă chiar şi pentru cei mai simpli creştini ortodocşi care năzuiesc spre Dumnezeu; care  cu sinceritate  însetează după mântuire. Ei au prefăcut şi prefac totul în aur prin „piatra filozofală dată nouă de Hristos. Această „piatră filozofală” se numeşte smerenie şi răbdare.

Ce înseamnă cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor!”(Matei 5, 3)? Ele  se tâlcuiesc: fericiţi sunt aceia care pe toate în viaţă le primesc  cu smerenie: şi bucuriile, şi necazurile, şi izbânzile, şi neizbânzile; şi cele plăcute, şi  ofensele; şi dragostea, şi ura; şi cele bune, şi răutăţile! Prin smerenia lor, ei se îmbogăţesc şi dobândesc Împărăţia cea veşnică a bucuriei.

Ce înseamnă şi celelalte cuvinte ale lui Hristos: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre(Luca 21, 19)? Ele se tâlcuiesc astfel: creştini, voi puteţi să dobândiţi „piatra filozofală”, cu ajutorul căreia metalele cele nepreţioase, care sunt păcatele străine: răutatea, mânia, necazurile, pagubele, nedreptăţile şi alte asemenea se prefac în aur curat, şi anume în virtuţi  duhovniceşti, cum sunt: iertarea ofenselor, nerăzbunarea, biruirea răului prin bine, blândeţea, suportarea blândă a diferitelor observaţii, nedreptăţi şi întristări pentru Dumnezeu.

 Smerenia şi răbdarea  prefac cu adevărat totul în aur duhovnicesc. Dacă ai fost necăjit, rabdă – şi vei preface ofensa în aur! Dacă ai fost păgubit, suportă – şi vei preface paguba în aur! Dacă ai fost ispitit cu ceva, biruie ispita prin rugăciune – şi vei preface ispita în aur! Dacă eşti cuprins de boală, supune-te  Proniei dumnezeieşti, suportă greutatea bolii fără cârtire – şi vei preface durerea în aur! Aceasta este iubirea  de osteneală duhovnicească.

Iată, astfel trebuie să ne ostenim întotdeauna în grădina vieţii duhovniceşti şi mai cu seamă în Postul Mare! Atunci vom ieşi  din această viaţă cu bogate izbânzi duhovniceşti. Cine este certat cu cineva şi nu vrea să-l ierte, acela este leneş. El nu vrea să prefacă jignirile în aur. Cine este în stare să postească şi nu doreşte este leneş duhovniceşte. Acela nu doreşte să prefacă ispitirea mâncării de dulce în aur. Cel ce este păgubit material şi nu doreşte să suporte  aceasta cu blândeţe, acela este plin de lenevire duhovnicească. El nu doreşte să prefacă paguba în aur.

Orice ispită, orice tentaţie cât de mică poate fi prefăcută în aur duhovnicesc curat, pe calea smereniei, înfrânării şi răbdării. Sfinţii au dovedit aceasta de mii de ori. E nevoie doar de iubire de osteneală duhovnicească. Sufletul celui iubitor de osteneală luminează asemenea securii ce străluceşte când este pusă la lucru. Lenevirea este rugina duhului. Mai bine este să te toceşti decât să rugineşti. Căci daca te toceşti poţi să te ascuţi din nou. Însă dacă rugineşti,  pe de-a-ntregul vei pieri. Rugina înseamnă moarte.

Doamne, duhul trândăviei nu mi-l da mie!...

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.